„Nici unul dintre iluştrii violonişti n-a creat planuri sonore, perspective, peisaje mai vii. Am cântat împreună mulţi ani. Mi-aduc aminte de una din variaţiile Sonatei Kreutzer de Beethoven. La repriză, ţuguia răguşit tema şi parcă apărea în depărtare turla unei biserici de cătun, şi auzeai un cocoşel cîntînd a sărăcie. De câte ori ajungeam la pasajul acela îmi curgeau lacrimile”. (Cella Delavrancea, „Dintr-un secol de viaţă”).
Două sunt momentele în care Timişoara a organizat importante manifestări în cin-stea lui Enescu, la un interval de jumătate de secol: primul în 1931, când ilustrul violonist împlinea 50 de ani, iar al doilea în 1981, când se aniversau 100 de ani de la naştere.
Rândurile ce urmează ne au fost inspirate de reputatul colecţionar, profesorul Ion Iliescu, deţinătorul unei… valize de mărturii despre George Enescu, cuprinzând ilustrate şi fotografii (de la copilărie până la cea de pe patul de suferinţă), monografii şi cărţi dedicate muzicianului. Printre documente se află şi consistentul pliant al programului amplelor manifestări „Zilele muzicale George Enescu”, organizate de Filarmonica de Stat „Banatul” în perioada 16-26 septembrie 1981. Unul din capitole se intitulează „Spicuiri din presa bănăţeană”, cu precizarea că extrasele din ziarele de limbile română, maghiară şi germană urmau să facă parte din lucrarea „Mărturii despre George Enescu”, în curs de elaborare de către un colectiv de muzicieni ai filarmonicii timişorene, sub conducerea dirijorului şi compozitorului Remus Georgescu. Pe baza acestor fragmente, am urmărit reflectarea în presă a unor turnee dintre 1921-1942; surprinde, deseori, în articolele ziarelor româneşti, raportarea la minoritari.
Primele concerte
„George Enescu al neamului nostru a venit pentru întâia oară între noi. Cei mai mulţi nu-i auziseră încă vioara fermecată. În vârtejul simţirilor cari au cuprins pe toţi a făcut cea mai complectă unificare. Românii de sânge şi oamenii de alte rasse vorbeau, simţeau la fel: era un eveniment în viaţa fiecăruia, clipe cari făceau să simţim că această viaţă menită să fie trăită dacă există atâta frumos, atâta perfecţiune”, se consemna în „Nădejdea” din 28 mai 1921. Acelaşi ziar publica, în 30 noiembrie 1923, un comentariu referitor la a treia serie de concerte Enescu: „Oraşul nostru făcuse cunoştinţa acestui rege al vioarei, aşa încât, de astă dată, Sala Casinoului a avut aspectul unui loc de pelerinaj, unde mulţimea cu bilete smulse din prima zi de vânzare sau obţinute în urmă, prin protestări şi lupte s’ a strâns claie peste grămadă, în frigurile revelaţiei artistice. Cronicarii ziarelor minoritare făcuseră, ce e drept, încă de anul trecut, o atmosferă distinsă Maestrului Enescu, salutând în personalitatea sa artistică, pe una din puţinele ce reprezintă astăzi, adevărata muzică mondială […] Nu mai încape vorbă, Maestrul a trebuit să ne dea bucăţi în afară de program şi rechemările ameninţau să nu mai ia sfârşit. Cazinoul militar-civil de sub preşidenţia d-lui General Găvănescul a oferit o splendidă lyră de crizanteme galbene şi eram în cabina Maestrului când Comandantul garnizoanei i-a mulţumit în cuvinte mişcătoare de simţire românească. Am apreciat mult afecţiunea admirativă cu care cronicarul ziarului «Temesvári Hirlap», părintele Járossy, a salutat pe Maestru şi solicitudinea pe care cronicarul ziarului «Temeswar Zeitung» dl Sárkány o arată maestrului nostru muzicant, cu ocazia oricărui turneu în Banat”. Concertele din 6 şi 7 decembrie 1922 erau anunţate şi în „Voinţa Banatului”.
Cu ocazia concertelor de la Arad, apărea un articol în „Voinţa Poporului” din 26 noiembrie 1929: „Maestrul Enescu mi-a vorbit apoi despre evoluţia publicului nostru, care a ajuns să înţeleagă muzica supt toate formele ei technice. Nu mai observ, ne spune Dsa, nici un fel de deosebire între publicul nostru şi cel din Occident. Dl Enescu ne-a împărtăşit apoi că lucrează încă de acum 7 ani la o operă în patru acte: «Oedip rege», după textul lui Fleg”.
„George Enescu al neamului nostru a venit pentru întâia oară între noi. Cei mai mulţi nu-i auziseră încă vioara fermecată. În vârtejul simţirilor cari au cuprins pe toţi a făcut cea mai complectă unificare. Românii de sânge şi oamenii de alte rasse vorbeau, simţeau la fel: era un eveniment în viaţa fiecăruia, clipe cari făceau să simţim că această viaţă menită să fie trăită dacă există atâta frumos, atâta perfecţiune”, se consemna în „Nădejdea” din 28 mai 1921. Acelaşi ziar publica, în 30 noiembrie 1923, un comentariu referitor la a treia serie de concerte Enescu: „Oraşul nostru făcuse cunoştinţa acestui rege al vioarei, aşa încât, de astă dată, Sala Casinoului a avut aspectul unui loc de pelerinaj, unde mulţimea cu bilete smulse din prima zi de vânzare sau obţinute în urmă, prin protestări şi lupte s’ a strâns claie peste grămadă, în frigurile revelaţiei artistice. Cronicarii ziarelor minoritare făcuseră, ce e drept, încă de anul trecut, o atmosferă distinsă Maestrului Enescu, salutând în personalitatea sa artistică, pe una din puţinele ce reprezintă astăzi, adevărata muzică mondială […] Nu mai încape vorbă, Maestrul a trebuit să ne dea bucăţi în afară de program şi rechemările ameninţau să nu mai ia sfârşit. Cazinoul militar-civil de sub preşidenţia d-lui General Găvănescul a oferit o splendidă lyră de crizanteme galbene şi eram în cabina Maestrului când Comandantul garnizoanei i-a mulţumit în cuvinte mişcătoare de simţire românească. Am apreciat mult afecţiunea admirativă cu care cronicarul ziarului «Temesvári Hirlap», părintele Járossy, a salutat pe Maestru şi solicitudinea pe care cronicarul ziarului «Temeswar Zeitung» dl Sárkány o arată maestrului nostru muzicant, cu ocazia oricărui turneu în Banat”. Concertele din 6 şi 7 decembrie 1922 erau anunţate şi în „Voinţa Banatului”.
Cu ocazia concertelor de la Arad, apărea un articol în „Voinţa Poporului” din 26 noiembrie 1929: „Maestrul Enescu mi-a vorbit apoi despre evoluţia publicului nostru, care a ajuns să înţeleagă muzica supt toate formele ei technice. Nu mai observ, ne spune Dsa, nici un fel de deosebire între publicul nostru şi cel din Occident. Dl Enescu ne-a împărtăşit apoi că lucrează încă de acum 7 ani la o operă în patru acte: «Oedip rege», după textul lui Fleg”.
Semicentenarul
Sărbătorirea semicentenarului era prefaţată de „Unirea română” din 24 noiembrie 1931: „Miercuri soseşte în localitate celebrul violonist român George Enescu. Va da în oraşul nostru 3 concerte, adică Miercuri, Joi şi Vineri seara. În numărul nostru de mâine vom publica programul complect al concertelor. Totodată anunţăm publicul timişorean că ziarul nostru va apărea mâine în format dublu şi tot exemplarul va fi închinat maestrului Enescu”. A doua zi se scria: „Întrucât cu această ocaziune avem putinţa să sărbătorim a cincizecea aniversare a marelui nostru muzician, suntem încredinţaţi că românii din Timişoara şi din împrejurimi nu vor pierde ocazia şi vor veni în număr cât mai mare să-l sărbătorească cum se cuvine. Să nu uităm că ochii concetăţenilor noştri minoritari sunt îndreptaţi asupra noastră, astfel că lipsa oricărui român dela acest rar eveniment ar constitui o dezerţiune. Preţurile de intrare la aceste festivaluri de înaltă clasă, servite de cel mai distins fiu al ţării, sunt foarte modeste. Nu există sacrificiu prea mare pentru cei mai modeşti fraţi, când e vorba să afirmăm prestigiul artistic al nostru. Români! E o datorie din partea voastră să veniţi în număr cât mai mare la aceste concerte”; primarul, dr. C. Grofşoreanu, semna un articol de întâmpinare. „Voinţa Banatului”, din 27 noiembrie anunţa: „După ce G. Enescu prin geniul său a stârnit admiraţia Parisului, New-Yorkului şi a întregii lumi, e o cinste pentru noi să-l avem în mijlocul nostru. Impresia bună pe care o va face asupra minoritarilor de aici se va răsfrânge asupra noastră a tuturor, arătând minoritarilor că ei se află sub stăpânirea unui popor cu nesfârşite comori sufleteşti, iar nu sub stăpânirea unei rasse inferioare cum le place să spue străinătăţii”. „Unirea română” mai informa: „Începutul concertelor la ora 9 seara. Intrarea în sală în timpul execuţiei va fi cu desăvârşire interzisă. Bilete de la 40-180 lei, la Cassa Teatrului toată ziua”, iar în 29 noiembrie, sub titlul „Entusiasta sărbătoare a maestrului Enescu”: „Aseară a avut loc la teatrul comunal ultimul concert dat de maestrul Enescu. O critică asupra acestor concerte, asupra calităţilor de violonist ale lui Enescu ar fi zadarnică, căci el este şi rămâne cel mai mare violonist al lumei. Aplauzele şi entusiasmul cu cari a fost primit şi răsplătit în fiecare din cele trei seri dovedesc, cu prisosinţă, că Enescu stăpâneşte prin farmecul arcuşului său toate sufletele […]“. Enescu primeşte un ceas de aur din partea oraşului, înmânat de consilierul cultural al municipiului, Emil Grădinariu, iar Iosif Velceanu, preşedintele Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat îi oferă o cunună cu lauri; îi adresează felicitări reprezentanţii asociaţiilor muzicale germane şi maghiare, Cornel Liuba, preşedintele Asociaţiei Artelor Frumoase şi N. Davidescu, în numele studenţimii. Iată şi descrierea banchetului de la restaurantul „Lloyd”: „La ora 12 fără un sfert apare în fală însoţit de dnii: prefect Octavian Furlugianu, primar dr. C. Grofşoreanu, consilierul cultural E. Grădinariu şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor locale, George Enescu, care este întâmpinat cu aplauze frenetice şi ovaţiuni îndelungate”.
Sărbătorirea semicentenarului era prefaţată de „Unirea română” din 24 noiembrie 1931: „Miercuri soseşte în localitate celebrul violonist român George Enescu. Va da în oraşul nostru 3 concerte, adică Miercuri, Joi şi Vineri seara. În numărul nostru de mâine vom publica programul complect al concertelor. Totodată anunţăm publicul timişorean că ziarul nostru va apărea mâine în format dublu şi tot exemplarul va fi închinat maestrului Enescu”. A doua zi se scria: „Întrucât cu această ocaziune avem putinţa să sărbătorim a cincizecea aniversare a marelui nostru muzician, suntem încredinţaţi că românii din Timişoara şi din împrejurimi nu vor pierde ocazia şi vor veni în număr cât mai mare să-l sărbătorească cum se cuvine. Să nu uităm că ochii concetăţenilor noştri minoritari sunt îndreptaţi asupra noastră, astfel că lipsa oricărui român dela acest rar eveniment ar constitui o dezerţiune. Preţurile de intrare la aceste festivaluri de înaltă clasă, servite de cel mai distins fiu al ţării, sunt foarte modeste. Nu există sacrificiu prea mare pentru cei mai modeşti fraţi, când e vorba să afirmăm prestigiul artistic al nostru. Români! E o datorie din partea voastră să veniţi în număr cât mai mare la aceste concerte”; primarul, dr. C. Grofşoreanu, semna un articol de întâmpinare. „Voinţa Banatului”, din 27 noiembrie anunţa: „După ce G. Enescu prin geniul său a stârnit admiraţia Parisului, New-Yorkului şi a întregii lumi, e o cinste pentru noi să-l avem în mijlocul nostru. Impresia bună pe care o va face asupra minoritarilor de aici se va răsfrânge asupra noastră a tuturor, arătând minoritarilor că ei se află sub stăpânirea unui popor cu nesfârşite comori sufleteşti, iar nu sub stăpânirea unei rasse inferioare cum le place să spue străinătăţii”. „Unirea română” mai informa: „Începutul concertelor la ora 9 seara. Intrarea în sală în timpul execuţiei va fi cu desăvârşire interzisă. Bilete de la 40-180 lei, la Cassa Teatrului toată ziua”, iar în 29 noiembrie, sub titlul „Entusiasta sărbătoare a maestrului Enescu”: „Aseară a avut loc la teatrul comunal ultimul concert dat de maestrul Enescu. O critică asupra acestor concerte, asupra calităţilor de violonist ale lui Enescu ar fi zadarnică, căci el este şi rămâne cel mai mare violonist al lumei. Aplauzele şi entusiasmul cu cari a fost primit şi răsplătit în fiecare din cele trei seri dovedesc, cu prisosinţă, că Enescu stăpâneşte prin farmecul arcuşului său toate sufletele […]“. Enescu primeşte un ceas de aur din partea oraşului, înmânat de consilierul cultural al municipiului, Emil Grădinariu, iar Iosif Velceanu, preşedintele Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat îi oferă o cunună cu lauri; îi adresează felicitări reprezentanţii asociaţiilor muzicale germane şi maghiare, Cornel Liuba, preşedintele Asociaţiei Artelor Frumoase şi N. Davidescu, în numele studenţimii. Iată şi descrierea banchetului de la restaurantul „Lloyd”: „La ora 12 fără un sfert apare în fală însoţit de dnii: prefect Octavian Furlugianu, primar dr. C. Grofşoreanu, consilierul cultural E. Grădinariu şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor locale, George Enescu, care este întâmpinat cu aplauze frenetice şi ovaţiuni îndelungate”.
„Revelaţie senzaţională“
Succesul reprezentării operei „Oedip” este redat în „Fruncea” din 15 martie 1936 - „La Paris s’a cântat în ziua de 10 l.c. premiera operei «Oedip» de George Enescu. Prima audiţie a obţinut un succes grandios, relevat de toată critica muzicală din oraşul-lumină. Ea nu-şi precupeţeşte laudele afirmând că dela tetralogia lui Wagner muzica de Operă nu a mai atins încă o culme ca recenta lucrare a marelui nostru compatriot. E o laudă măgulitoare care se răsfrânge şi asupra ţării noastre, patria fericită care a dat naştere unui aşa fiu”. „Fruncea”, din 1 noiembrie 1936, anunţa: „Gheorghe Enescu vine la Timişoara. Marele muzician, Gheorghe Enescu, care nu de mult a recoltat cel mai răsunător succes, cu geniala sa operă «Oedip» după ce ne-a lipsit vreo doi ani de farmecul artei sale, a hotărât să întreprindă un turneu artistic în centrele ţării noastre, în ajunul plecării sale în America, unde este angajat pentru o serie de concerte, în calitate de dirijor al Orchestrei filharmonice din New-York […] Şi Banatul nostru va profita de prezenţa Maestrului, dând acesta mai multe concerte la Timişoara, Lugoj şi Arad”, iar concertele din 13, 14 şi 15 decembrie erau prefaţate de prof. Alma Ionescu-Cornea, în 6 şi 13 decembrie (integral prima pagină); în 20 decembrie, Ion Suciu semna articolul „Maestrul Enescu ne face o revelaţie senzaţională“: Enescu folosea o vioară special construită de Paul Kaul, la Paris, în 1931, care costase
2 000 FF (cca 15-20 000 lei), şi nu un Stradivarius, cu „sunet relativ mic“, cu care cânta rar. Au urmat însă şi dezamăgirile: „Toate acestea nu le-au înţeles sau n'au vrut să le înţeleagă concetăţenii noştri. Ne doare sufletul ca Români că ne-a fost dat să vedem sala plină la concertele lui Milstein, Rubinstein şi alţi «stein»-i şi la Enescu de abia s-a complectat Parterul. Ar trebui să ne crape obrazul de ruşine!“ (C. Bumbaru-Basu, „Vestul“, 16 decembrie 1936); „Anul trecut, în Decemvrie, Timişoara a fost onorată de trei concerte consecutive ale Maestrului. Cine a fost atunci îşi aduce aminte de penibila impresie dela cele dintâi două: sala era numai modest garnisită de spectatori. Abia în a treia seara când propaganda prin viu grai îşi făcuse efectul, s'a putut vedea o sală demnă de artistul ce concerta. Cauza a fost găsită de observatorii atenţi în anunţarea meschin făcută a concertelor“. („Fruncea“, 10 octombrie 1937).
Monografii
Din bogata zestre a volumelor dedicate marelui violonist sau în care există studii despre acesta, aflate în posesia profesorului Ion Iliescu, menţionăm: „George Enescu: date critice şi biografice”, de Maximilian Costin, Ed. Cartea Românească; partitura lucrării „Doine din Ardeal” (1934), cu dedicaţia lui George Enescu; „Poeţii armoniei”, de Emanoil Ciomac, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1936, cu dedicaţia autorului; „Din muzica şi viaţa compozitorilor”, de Virgil Gheor-ghiu, Ed. Contemporană, cu o prefaţă de Ionel Teodoreanu; „George Enescu - viaţa în imagini”, de Andrei Tudor, Ed. Muzicală, 1959; „Itinerar liric George Enescu”, de Nicolae Tăutu, Editura pentru Literatură, 1961; „Începuturile muzicii culte româneşti”, de Doru Popovici, Costin Miereanu, Ed. Tineretului, 1967; „Panorame de L’ Art Musical Contemporan, de Claude Samuel, 1962; „Ei l-au cunoscut pe Enescu”, de Vasile Bogdan, Ed. Ion Creangă, 1987; lucrări de Mihail Jora, George Bălan, Iosif Sava, Ionel Hristea, Cornel Ţăranu, W.G. Berger etc. Din colecţia prezentată la Casa de Cultură a Studenţilor fac parte şi programe de concert, inclusiv cele susţinute la Timi-şoara.
Din bogata zestre a volumelor dedicate marelui violonist sau în care există studii despre acesta, aflate în posesia profesorului Ion Iliescu, menţionăm: „George Enescu: date critice şi biografice”, de Maximilian Costin, Ed. Cartea Românească; partitura lucrării „Doine din Ardeal” (1934), cu dedicaţia lui George Enescu; „Poeţii armoniei”, de Emanoil Ciomac, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1936, cu dedicaţia autorului; „Din muzica şi viaţa compozitorilor”, de Virgil Gheor-ghiu, Ed. Contemporană, cu o prefaţă de Ionel Teodoreanu; „George Enescu - viaţa în imagini”, de Andrei Tudor, Ed. Muzicală, 1959; „Itinerar liric George Enescu”, de Nicolae Tăutu, Editura pentru Literatură, 1961; „Începuturile muzicii culte româneşti”, de Doru Popovici, Costin Miereanu, Ed. Tineretului, 1967; „Panorame de L’ Art Musical Contemporan, de Claude Samuel, 1962; „Ei l-au cunoscut pe Enescu”, de Vasile Bogdan, Ed. Ion Creangă, 1987; lucrări de Mihail Jora, George Bălan, Iosif Sava, Ionel Hristea, Cornel Ţăranu, W.G. Berger etc. Din colecţia prezentată la Casa de Cultură a Studenţilor fac parte şi programe de concert, inclusiv cele susţinute la Timi-şoara.
Impresarii
Un savuros articol apărea în „Fruncea“, din 10 octombrie 1937: „Afişe rare şi decolorate anunţă modest pe străzile Timişoarei că cel mai mare muzicant român, cel mai mare violonist al lumii, în acelaşi timp genial compozitor, pianist, dirijor şi profesor, va da două concerte în serile de sâmbătă 9 şi duminică 10 Octombrie. În ziarele româneşti au apărut câteva notiţe anemice despre aceste evenimente, datorite vizibil iniţiativei unor colaboratori mai modeşti dornici să-şi asigure o intrare gratuită... Nici măcar nu s-au trimis notiţe, de publicare gratuit, ziarelor - în aşa fel că în presa minoritară n-a apărut încă, la ora când scriu, nici un rând despre cel mai senzaţional eveniment artistic al anului. După concerte se va spune iarăşi că românii nu sprijinesc artiştii români (auzi! Să sprijineşti pe Enescu! Ca pe un tânăr absolvent de conservator), că minoritarii boicotează (când ei nici nu ştiu de concert!) [...] De ce să-şi bată capul dl impresar?! Maestrul şi aşa nu va şti niciodată de ce n-a fost lume mai multă în sală!“, urmează un intertitlu - „Mischa Elman - „fostă mare speranţă a artei“ şi continuarea: „Cu trei săptămâni înainte ziarele minoritare încep să publice anunţuri de pagină întreagă. Notiţele publicitare curg gârlă, superlativele ameţesc. Se ajunge chiar la obrăznicii de felul acesta: «Viaţa muzicală a ultimelor doi decenii are trei violonişti de faimă legendară: Fritz Kreisler, Mischa Elman şi Bronislav Hubermann». Aţi citit bine, trei: Mischa, Fritz şi Bronislav! Gheorghe Enescu a fost uitat, escamotat, ignorat! Tocmai în săptămâna în care dă, la Timişoara, două concerte! De unde vreţi să ştie dl Hans Mayer, Kiss Janós şi Izidór Gross că cel mai mare violonist al lumii dă concert la Timişoara, când lui i se vorbeşte în ziarul lui numai de Mischa?! Iar pentru sfârşit încă o vorbă: dacă nu mă înşel, impresarul maestrului Enescu este evreu, iar impresarul lui Mischa... român... “
Un savuros articol apărea în „Fruncea“, din 10 octombrie 1937: „Afişe rare şi decolorate anunţă modest pe străzile Timişoarei că cel mai mare muzicant român, cel mai mare violonist al lumii, în acelaşi timp genial compozitor, pianist, dirijor şi profesor, va da două concerte în serile de sâmbătă 9 şi duminică 10 Octombrie. În ziarele româneşti au apărut câteva notiţe anemice despre aceste evenimente, datorite vizibil iniţiativei unor colaboratori mai modeşti dornici să-şi asigure o intrare gratuită... Nici măcar nu s-au trimis notiţe, de publicare gratuit, ziarelor - în aşa fel că în presa minoritară n-a apărut încă, la ora când scriu, nici un rând despre cel mai senzaţional eveniment artistic al anului. După concerte se va spune iarăşi că românii nu sprijinesc artiştii români (auzi! Să sprijineşti pe Enescu! Ca pe un tânăr absolvent de conservator), că minoritarii boicotează (când ei nici nu ştiu de concert!) [...] De ce să-şi bată capul dl impresar?! Maestrul şi aşa nu va şti niciodată de ce n-a fost lume mai multă în sală!“, urmează un intertitlu - „Mischa Elman - „fostă mare speranţă a artei“ şi continuarea: „Cu trei săptămâni înainte ziarele minoritare încep să publice anunţuri de pagină întreagă. Notiţele publicitare curg gârlă, superlativele ameţesc. Se ajunge chiar la obrăznicii de felul acesta: «Viaţa muzicală a ultimelor doi decenii are trei violonişti de faimă legendară: Fritz Kreisler, Mischa Elman şi Bronislav Hubermann». Aţi citit bine, trei: Mischa, Fritz şi Bronislav! Gheorghe Enescu a fost uitat, escamotat, ignorat! Tocmai în săptămâna în care dă, la Timişoara, două concerte! De unde vreţi să ştie dl Hans Mayer, Kiss Janós şi Izidór Gross că cel mai mare violonist al lumii dă concert la Timişoara, când lui i se vorbeşte în ziarul lui numai de Mischa?! Iar pentru sfârşit încă o vorbă: dacă nu mă înşel, impresarul maestrului Enescu este evreu, iar impresarul lui Mischa... român... “
Vali Corduneanu
Agenda nr. 34/20 august 2005
Agenda nr. 34/20 august 2005
Versiune pentru tipărire
