Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Mândroane, Maria - Habitat şi habitudini în Valea Caraşului (rezumat)

Valea Caraşului este una din zonele etnografice ale Banatului montan cu mare rol strategic in istoria locală datorită faptului ca a reprezentat o punte de legătură între Câmpia Panonică şi sud-estul Europei, în special prin prezenta Dunării (fig. 1).

Investigaţia acestei zone, departe de a fi epuizată, reprezintă o deschidere pentru viitoarele cercetări în direcţie etnologică. Acest studiu de sinteză analizează realităţile naturale, sociale economice şi culturale, plecând de la un fundament istoric excepţional şi de la tradiţiile inepuizabile ale zonei. Deasemenea, acest document este conceput ca un punct de plecare în reabilitarea unei zone defavorizate şi salvarea patrimoniului cultural, precum şi redarea demnităţii zonale.Fiecare dintre capitolele pot forma direcţii de cercetare independent de contextul acestei disertaţii.
Valea Caraşului se deosebeşte de celealte zone prin potenţialul turistic deosebit, în special prin cheile de o frumuseţe aparte, precum Cheile Caraşului (19 km), Nerei (18 km), Gârliştei (9 km), Buhuilui (8 km), şi altele. Se mai remarcă izbucurile Caraşului cu peşteri spectaculoase precum Comarnic sau Buhui sau alte 26 de peşteri de vechime imemorabilă numai pe Cheile Nerei. Munţii, reduşi ca înălţime (cel mai înalt vârf, Leordiş, este de 1.160m), constituiau sistematic loc de refugiu din calea năvălitorilor sau loc de întâlnire al haiducilor şi grupurilor în rezistenţă, precum cel al lui Nicolae Doran (fig. 2). Pe dealurile şi văile bogate în fâneţe, pomi fructiferi şi vii s-au format treptat, prin procesul de strămutare, numeroase vetre de sat. Lacuri de mare atracţie-Lacul Dracului, Buhui, Mărghitaş, Lacul Bei; cascadele Beuşniţa şi Bei transformă Valea Caraşului într-un loc extrem de bogat şi variat din punct de vedere geografic. 
Între cele două mari râuri, Caraş şi Nera străjuite de munţii Aninei, precum şi în jurul Cetăţilor medievale (fig. 3) se desfăşoară de veacuri viaţa comunităţii descrisă în capitolul Evoluţia satului cărăşan. “Ţară a districtelor”, cum o numeşte academicianul Ştefan Pascu, Valea Caraşului este cuprinsă între două districte (din cele 8 privilegiate), între 1342-1658: la nord districtul Caraşova şi la sud districtul Ilidia. Harta aşezărilor medievale devine o masă compactă, greu de recunoscut fără apartenenţa lor la o moşie sau alta.
Spaţiu multietnic, în care relaţiile de buna vecinătate nu au pus nici un fel de problemă, Caraşul rămâne prin localitaţile sale rurale locul cel mai pur etnic românesc. Cu excepţia câtorva localităţi colonizate cu caraşoveni (fig. 4 a, b), bufeni şi nemţi, colonizările s-au făcut preponderent în cele două oraşe minere Oraviţa şi Anina
În Civilizaţia tradiţională ne preocupă în egală măsură strămutarea vechilor vetre de sa, sub factori de ordin natural, economic sau social, dublul locuibil ca şi legătura neîntreruptă între vechile vetre de sat şi sălaşele cărăşene (fig. 5). Alte aspecte considerate sunt  vechile ocupaţii legate de creşterea animalelor (fig. 6), de agricultură (fig. 8 a, b), pomicultură, apicultură, pescuit şi alte ocupaţii. Arhitectura populară este un subcapitol în care se analizează arhitectura dublului locuibil (fig. 9 a, b, c ,d), arhitectura caselor din lemn (fig. 7, fig. 10 a şi fig. 10 a.1; fig. 10 b şi 10 b.1), a caselor din piatră (fig. 11 a, 11 b, şi fig. 11 c ), îmbinarea lemnului cu piatră şi cărămidă nearsă (fig. 12 a, 12 b şi 12 c) şi a sălaşului din piatră de la începutul secolului XX (fig. 13).
Capitolul Tioplogia aşezărilorse concentrează pe lumea satului vechi în vederea pesonalizării ansamblului şi a individualizării fiecărei localităţi. Localităţile din zona montană cuprinse între Oraviţa-Anina şi Oraviţa-Sasca se diferenţiază de satele de câmpie prin aşezarea lor, prin arhitectură, ocupaţii şi conservatorismul tradiţional şi dialectal. Localităţile grupate pe linia muntelui sunt sate de vechime dacică în care s-au transmis vechi ocupaţii precum mineritul şi păstoritul. Anina, Caraşova (fig.15 a şi 15 b), Agadici, Oraviţa,    Ciclova (fig. 16), Maidan (fig.17), Ilidia, Socolari, Potoc, Slatina Nera, Sasca (fig.18 a şi 18 b) sunt astfel de sate vechi. În vecinătatea câmpiei, Ticvaniul Mic şi Ticvaniul Mare, Greoni, Cacova (fig.14), Comorâşte, Răcăjdia, Vrani, Vărădia, şi Iam sunt sate unde preocuparea de bază de-a lungul timpului a rămas agricultura şi grădinăritul, ocupaţii care cunosc un proces rapid de dezvoltare şi creştere economică, în special în perioada habsburgică. Diferenţele de habitat, faţă de satele montane sunt evidente: aşezările sunt mari, aerisite, cu străzi largi şi se comunică uşor prin intermediul drumurilor de legătură. Noul, ca factor de progres, schimbă nu doar modul de gândire ci şi numeroase alte valori tradiţionale.
Satele din registrul tipologic (în număr de 24) se autodefineasc prin trăsături identitare specifice, printre acestea biserica şi şcoala având în permanenţă un rol formativ esenţial. Departe de a epuiza investigarea habitatului, registrul tipologic al localităţilor propuse spre cercetare este mai degrabă o introducere la o viitoare analiză exhaustivă.
Un capitol important îl constituie Dezvoltarea urbanului, fenomencare se extinde odată cu expansiunea mineritului în perioada habsburgică. Trecând peste conflictele generate de impunerea noilor structuri austriece, Valea Caraşului începe să-şi contureze propria identitate, mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al-XVIII-lea când conflictele se estompează sub avantajele creşterii economiei şi bunăstării materiale a populaţiei. Exploatările intense de cărbuni, aramă, argint sau aur conduc inevitabil la dezvoltarea comerţului şi transporturilor. Peste Dunăre, înspre Viena, circulă parte din bogăţiile imense ale pământului cărăşan. Pentru ca acest lucru să se facă în condiţiile cele mai optime, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se construieşte prima cale ferată Oraviţa-Baziaş, urmată de linia Oraviţa-Anina. Habitatul orăviţean (fig.19, fig. 20; fig. 21 a, b; fig. 22, fig. 23; fig. 24; fig. 25) şi habitatul Aninei (fig.26, fig. 27, fig. 28, fig. 29, fig. 30) se leagă de prosperitatea economică a zonei.
Ca urmare a acestui fapt, Oraviţa devine un loc al premierelor: aici se construieşte primul teatru din Romania, prima cale ferată din ţară Oraviţa-Baziaş (1846-1847), prima locomotivă cu abur, prima gară situată la etaj, primul centru miner din Banat, primul cuptor de topit metale neferoase din Romania,  prima şcoală montanistică pentru învăţatul fierăritului şi mineritului (prima şcoală profesională gratuită de meserii din România şi din sud-estul Europei)şi prima expoziţie de Comerţ şi industrie (produse montanistice, 1869).
Alte exceptii de mentionat sunt mina Iuda din Oraviţa, cea mai vestită mină din Europadatorităgaleriilor tăiate în minereu de aramă aproape pur, minele de la Anina, printre celemai adânci din Europa(Mina Ponor - 1107m) şi gazeta săptămânală de informare a opiniei publice, una dintre primele publicaţii de acest fel din ţară (1818-1820).
Cultura populară între anonimat şi definirea personalităţlor reprezentative se concentrează asupra eforturilor românilor de ieşire de sub tutela diferitelor perioade de ocupaţie austriacă, maghiară sau sârbă, bănăţenii depunând un efort permanent în depăşirea conjuncturilor nefavorabile. Salvarea, ca factor identitar, le-a venit în cele din urma prin şcoală şi activitate intelectuală.
Din Valea Caraşului pornesc primele culegeri şi manifestări folclorice. În anul 1840 Arthur Scott, administrator pe moşiile grofului din Iam, care a auzit şi a fost fascinat de frumuseţea poveştilor de la ţaranii locali, le adună şi în 1848, împreună cu fratele lui Albert, le publică la Stuttgard, sub titlul ”Povestiri româneşti”. Un alt german, Kunisch, călător prin Banat, devine un fidel culegător de poveşti, cea mai cunoscută fiind “Frumoasa fără corp”, poveste care îl va inspira pe Luceafărul poeziei româneşti în scurtul său contact cu Banatul.
Folclorul local bogat şi diversificat a primit o deosebită deschidere în secolul al XIX-lea, prin culegerile, prelucrările şi studiile stiinţifice, datorate lui Simion Mangiuca şi Atanasie Marienescu în jurul cărora se va dezvolta o şcoală de înaltă ţinută culturală. Preoţi, învăţători, condeieri plugari sunt preocupaţi de promovarea şi valorificarea tradiţiilor locale. Între ei amintim pe Sofronie Liuba, Aurel Iana, Emilian Novacovici, Gheorghe Cătană, Damian Izverniceanu s.a, care pasionaţi de conservarea folclorului local tipăresc culegeri şi scriu studii şi monografii. Ceva mai târziu, condeierii plugari vor prelua aceste preocupări şi le vor continua până în zilele noastre.
Abundenţa şi diversivitatea folclorului cărăşan conduce şi în această direcţie la o premieră nemaipomenită până atunci. Oraviţa devine locul unde, pentru prima dată în România, în 1909 se imprimă, de către o casă de discuri din Paris, nouă discuri cu 20 cu melodii populare din repertoriul  lăutarului Alexa Bârcă.
Că spaţiul cărăşan nu a fost niciodată unul izolat ne-o aminteşte Cântecul lui Bonaparte, dintr-un manuscris orăviţan.  Caietele de cătănie sunt cunoscute, încă, în întreaga zonă. Tinerii înstrăinaţi de casă, prin armată străină, îşi exprimau dorul prin aceste cântece de de înstrăinare sau prin balade, reactualizate pentru a fi cântate în momente de restrişte.
Tot ca unicat apare, încă dinainte de Unire, fenomenul condeierilor plugari, a dirijorilor, compozitorilor, a coriştilor, a ziariştilor, a inventatorilor ţărani, o mişcare de mare anvergură care îşi propunea să lupte, pe cale paşnică, prin puterea slovei şi a cântecului românesc, pentru întărirea unităţii de limbă şi de neam (fig. 32, fig. 33, fig. 34, fig. 35).
Constituirea unor sate mari şi înfloritoare înainte de Unire stă sub semnul luptei cărăşenilor împotriva sistemului şi a abuzurilor venite din partea acelora care le-au luat în posesie parte din teritorii (fig. 31). Emigrarea săteanului în America şi Franţa, reîntoarcerea în ţară cu un capital, investit apoi la propăşirea familiei, a satului şi a zonei în general, conduce treptat spre dezvoltarea conceptului de Banat-frunce. Sate precum Ilidia, Socolari, Ciclova, Potoc sau Slatina care cunosc această dezvoltare economică maximă sunt sate care s-au autodefinit “America mică”. Propăşirea familiei celui ce se întoarce în ţară cu un capital, acumulat prin câţiva ani de muncă, se resimte imediat prin refacerea gospodăriei, în care se înlocuieşte arhitectura lemnului cu arhitectura din piatră (situaţie care se resimte ulterior şi în dublul locuibil), investiţia în pământ, în atelaje agricole (batoze) şi industria casnică: (mori, vâltori, cazane de ţuică, etc.). Deveniţi fruntaşii satelor cărăşene, aceşti oameni se transformă promotori ai progresului social, economic şi cultural.
Capitolul Istorie orală. Memorie colectivă se leagă de situaţia habitatului cărăşan după Unire, habitat în care la consecinţele negative ale unor probleme sociale existente până atunci, veneau să se adauge altele datorita totalitarismului comunist şi, după Revoluţie, a neocomunismului. Aceste valuri repetate de colonizări şi schimbări radicale de regim socio-politic au produs dezordine şi haos, înlocuind valori trainice cu altele de încărcătură străină, insuficient asimilate şi dezastruoase. Prigoana celor care nu simpatizau cu sistemul comunist (grupul de rezistenţă Doran) se continuă cu suferinţele multor fruntaşi cărăşeni, care prin harnicia şi pricepera lor au contribuit la situaţia înfloritoare a zonei. Acestia au fost pedepsiti prin exil şi batjocorirea bunurilor personale în numele aşa zisei egalităţi, de către acei care alcătuiau sistemul. Strămutarea fruntaşilor cărăşeni într-un loc sălbatic şi nefertil, precum Bărăganul, a fost o lovitură puternică, dată Banatului ca provincie prosperă şi a fost percepută ca un act intentional de estompare a progresului socio-economic în regiune. Umiliţi şi batjocoriţi, bănăţenii cărăşeni s-au reabilitat treptat, umanizând câmpia Bărăganului şi făcându-se cunoscuţi şi apreciaţi pentru harnicie, inventivitate şi omenie. Alte acte silnice în lumea satului, precum intrarea forţată în colectiv, distrugerea micilor proprietăţi şi a sălaşelor au condus treptat spre o stare de regres rural şi exodul populaţiei tinere înspre oraş. Dacă multe din satele cărăşene luptă şi rezistă împotriva sistemului, invazia noului, mai ales după Revoluţie, şi a modernizării cu orice preţ ameninţă serios vechile valori tradiţionale. Multe sate situate la distanţă de un centru urban s-au depopulat, au îmbătrânit şi sunt ameninţate fie cu dispariţia, fie cu repopularea temporară, ca sate de vacanţă (Ilidia, Socolari, Ciudanoviţa, Măidan, Slatina-Nera, etc.).
            Dacă până la Revoluţia din 1989 imperativul comunist era reducerea satului românesc la un numitor comun, semnându-i în acest fel actul de condamnare, după Revoluţie satul se regăseşte în impasul grav al pierderii propriei identităţi. Deşi s-a dorit o revenire la pulsul de altădată, realitatea contemporană s-a dovedit a fi încă mai optuză.
                Capitolul Istorie orală-memorie colectivă reprezintă, sub acest aspect, o reflecţie asupra un trecut nu prea îndepărtat dar şi un dialog deschis spre un prezent, care departe de   a-şi fi găsit calea adevărată se risipeşte prin “forme fără fond”. Între nevoia de identitate şi pericolul uniformizarii demersul nostru caută un răspuns, trăgând un semnal de alarmă.
Factorul r e c o n s t i t u i r e  primeşte importanţă în măsura în care întregul areal cercetat se poate reface cu ajutorul aparatului interdisciplinar, într-un ansamblu menit să ne poată apropia de realitate. Un caz de maximă importanţă prezintă fenomenul condeierilor plugari care, luptând împotriva noului ca efect destructiv, se impune, după un secol de existenţă, prin apărarea valorile culturale tradiţionale. Acest fenomen a devenit deasemenea o şcoală pentru tinerile vlăstare ale satului, o formă de continuitate  dar şi marcă de indentitate, într-o vreme în care valorile autentice se amestecă şi se confundă.
Procesul de reconstituire înseamnă:
- readucerea unor anonimi populari din fondul pasiv în fondul activ, prin rememorarea faptică
- reconstituirea fenomenlui unicat al condeierilor plugari
- stimularea şi cinstirea ultimilor condeieri în cenacluri, reviste; festivaluri şi arhivarea creatiilor lor
- publicarea literaturii condeierilor
- constituirea unui Muzeu al condeierilor plugari.
            Concluziile tezei conduc spre o comparare a întregii zone de cercetare cu alte zone, plecându-se fie de la similitudini de habitat (Munţii Aninei-Munţii Apuseni), fie de la legăturile istorice ale unei singure zone precum Banatul istoric, divizat în Banatul românesc şi Banatul sârbesc. Existenta unei bune retele de drumuri a permis mentinerea contactului apropiind românii din diferite părţi de ţară sau din afara ei.
 
 
 
 
Habitat and livelihood in Caras Valley
 
 
The Caras Valley distinguishes itself among other ethnological regions such as Almas, Danube or Barzava Valleys through its widely interesting keys ,vineyards, haystacks covered meadows, hills mantled in fruit bearing trees and caves of age immemorial. It was here, in the heart of these mountains that the haiduci would find a place of gathering and refuge when invaders innumerable would step over these territories. By and by, the valleys would lend themselves to become inhabitable to those people distant in time thus, incipient villages beginning to take shape.
            The chapter “The Evolution of the Carasan Village” describes the emergence of villages, their partial disappearance-partial survival, only to reappear under a different name, at a different time, all following accurate historical steps.
 In this chapter the medieval fortresses are being allowed a major role due to the fact that to them, the life of the community was highly connected and dependent of it. The ruins of the fortresses, along with the legends they inspired are very much alive today. They still, give a valuable insight into the middle-age period since many of customs specific to the region were preserved until today.
Next chapter, “Traditional Civilization,” pays equal importance to the transformation and/or relocation of the incipient villages only this time, under the influence of natural factors, social and economic and the so-called “double-inhabitable” which refers to the intrinsic relation between the villages already established and the still, very primitive settlements called “salase”. All these factors add to the further development of the region. Of main importance also, are the old costumes of agriculture, pomiculture, agriculture, shepherding, fishing or animal farming. Here we describe how the inhabitants of Caras Valley had to rely on nature so doing, to ensure their survival throughout time. We laid proof the mountain became a fortress to hide them when they needed shelter, fed them when hungry, gave them care when hurting. Man and nature therefore, became one in the villagers’ view.
In the following chapter, “The Development of the Urban Regions,” we analyze the changes that took place in the area during the Austrian domination. Special attention is being paid to the connection between the above mentioned domination and the mining industry .As expected, with the introduction of mining industry the region reaches heights of unknown economical development .Despite the authoritarian infringement and abuse, it is during this period that the Caras Valley begins to capture its own identity propelled by the extraordinary resilience so specific to all Romanians. By the second half of the eighteenth century, the conflicts between authorities and inhabitants take secondary place to economy, commerce and the general well-being of the region. Intense exploitation of coal, gold, silver and copper translate into financial growth which in turn, contributes to the development of transport industry and to a great economic boom. When the last half of the nineteenth century had arrived, the country witnessed the construction of its first rail-road tract, Oravita-Buzias, followed by a second, Oravita-Anina. Transportation does not end with rail-roads; riparian ways on the Danube will take Romanian resources westward, to Vienna.
 
‘The Urban Culture Between Anonymity and the Definement of Representative Personalities” is a lay-out of cultural identity development in the Caras Valley region which was achieved primarily, through the sheer desire of the inhabitants of Banat-Caras region to live free and independent of other nations’ domination, hence the Austrians, Serbians or Maghiars. Uniquely, their salvation came through schooling and enlightenment. Oravita took lead when it came to the number of people able to read or when awareness of self-identity came in question. The city became the stage to premier beginnings in the country; among those we noted before, was the first rail-road (also, the first railroad in the south-east Europe).It was in Oravita that the first steam engine was first introduced, the first rail-road station above first floor was built or the first mining center in Banat as well, the first free-of-charge vocational school in Romania, and south-east Europe. The first metallurgical oven for non-ferrous metals of industrial capacity was also built here, alongside the first mountainous school of mining and metallurgy. In 1869 Oravita became host to the first expo in commerce and industry and mountainous objects in Europe. Another achievement of great importance was the building of the first theatre in Romanian.
Further in this chapter we will accord similar care to the so-known phenomenon of the peasant-writers, musical conductors and composers, choir singers, and of newspapermen peasantry whom, even before the Great Unification, had put in motion an astonishing movement where the peasantry flanking the intellectuality, in unity, helped advance the singularity of language and the national integrity of Romanians in the Caras Valley region. They stood against those nationalities who took possession of a land not belonging to them, abusing those who lingered for peace.
Although multi-ethnic in composition, Caras Valley kept its rural areas purely Romanian. The colonization had been preponderantly done in Oravita and Anina mainly, because the two were mining centers, less a couple of settlements colonized by Bufeni (colonists from the Oltenia region) and/or Germans.
The chapter “Oral History-Collective Memory,” pours light upon ways of habitation in the region before and after the totalitarianism of the communist regime and the chaos brought on by neo-communism, following 1989. From there on, the region has begun losing its traditional, healthy values to new, unsubstantial and alien behaviors. To the Caras Valley ’s inhabitants this exchange might prove to be disastrous.
Reconstitution is the process by which, the traditional pictorial becomes of value, only as far as the fragment (or idea) in need of analysis can be redone by use of an interdisciplinary apparatus into a whole so that we can reconstitute reality .To this matter, the phenomenon of the peasant-writers weighs in with maximum importance, for it is precisely this phenomenon that returns to do the same again- fight against destructive elements and preserves values identifying this region. Although authentic values might have seem to be undefined or clouded by confusion, and the youth of these wonderful places might have seemed not caring to inherit, all will not be lost; the peasant-writers still have the power to transcend. A century later, they still guide the young into the future, just as they did before, so many a time.
 
            

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank