A murit în mai 1992 la Ghilad, în satul său natal din câmpia Banatului, lăsând în urmă sute de tablouri de o neasemuită candoare. În doar 13 ani de la dispariţia sa, cel mai mare pictor naiv din România, cum l-au numit reputaţi critici de artă, a fost aproape dat uitării. Inimosul primar al comunei, Cornel Guran, vrea să-i dedice un spaţiu memorial în incinta Primăriei şi un bust pe care-l va realiza sculptorul Aurel Gheorghe Ardeleanu. 
 

Într-un sat bănăţean, cu străzi largi, lungi, de zici că nu le dai de capăt, dar care se sfârşesc, mai ales toamna, undeva departe într-un lan de porumb sau de floarea-soarelui, se aşternea de-a lungul a prea puţini ani de viaţă universul celui ca-re devenise în această ţară, la nici 30 de ani, cel mai mare pictor naiv român al tuturor timpurilor. Ghiladul din câmpia timişeană nu apucase încă să-l vadă pe fiul gliei sale, pe firavul Viorel Cristea - din fragedă pruncie măcinat de neîndurătoarea boală a inimii - în rândul celebrităţilor din lumea artei. Şi aceasta deşi, copil fiind încă, Viorel se ridicase devreme, cu penelul şi şevaletul, la înălţimea unui cronicar în imagini grăitoare al vieţii satului… Într-un sat bănăţean lipsit, e drept, de acel spectaculos pe care-l caută pictorii, dar care freamătă de truda oamenilor câmpului, într-o natură încărcată de atmosferă rustică. Deşi adesea istovit, nu-i scăpa nici un amănunt din unduirea holdelor şi a florilor. Ele deveniseră imaginile care-i populau fantezia roditoare şi-l zoreau să le imortalizeze în ulei sau acuarelă, pe pânza care nu o dată avea să-i confere emoţia creaţiei. Picta cu ardoare, pentru că-şi simţea timpul măsurat. 

Casa lui, un colţ  de nostalgie   
Sătenilor învăţaţi cu osârdia datorată pământului, Viorel nu le inspira în cele din urmă decât compasiune pentru un trup într-o continuă încleştare cu insidioasa boală. Apoi îşi dădură coate: „E o joacă de copil”, ziceau, iar cei care mai în glumă, mai în serios, voiau să fie pictaţi pentru un perete „din soba ‘a bună”, spuneau că ceea ce făcea el acolo era prea simplu. „Ei voiau să iasă ca icoanele «alea mari»”, spunea timid Viorel. Oamenii îl descurajau adesea. Dar el picta cu îndârjire. Îi plăceau florile, ţăranii cum îşi mânau vitele şi oile la păşunat, era cuprins de nostalgia anotimpurilor care-i încântau sufletul, dar fiecare primăvară, dragă lui, îi cresta implacabil un semn pe răbojul vieţii. Încă un an, doi, poate trei...
Într-un fapt de primăvară, cu multe lăcrămioare, ca lacrimile deznădejdii sale, din penelul său, s-a născut primul tablou, pictat în 1968, „Primăvara la Ghilad”, şi „Casa pictorului naiv Viorel din Ghilad”, aflată pe un drum lung ce se sfârşea atunci într-un câmp semănat cu floarea-soarelui şi spre care se opintea acel car, locul faptei „păureşti”. Casa cu pridvorul închis, peste care se revarsă florile anotimpului bucuriilor şi inscripţia cu încărcătura ei de duioşie, poartă aura regretului după viaţa abia pâlpâindă şi pierindu-i din trup pe zi ce trecea. În această casă încredinţată pânzei şi apoi desfătării ochiului de cunoscător al artei de o rară puritate morală se regăseşte ceva din presimţirile artistului, plutind stăruitor peste existenţa sa pământeană, nostalgie, premoniţie şi tristeţe. De altfel, primăvara pentru el înseamnă redeşteptare, pe care, însă, cu teama omului căruia îi „fuge timpul”, ne-o înfăţişează cu o umbră de regret. Copacii înfloriţi, zambilele, lăcrămioarele, apoi îmbrăţişarea ingenuă, tinerii „Iubindu-se”, redate de artist în unghiuri găsite cu abilitate, grăiesc fiecare în parte într-un limbaj al diversităţii coloristice. Dar multă vreme, semenii nu l-au înţeles câtuşi de puţin. „Aştept atât de mult primăvara, pentru că natura îşi schimbă înfăţişarea (...), pot sta mult afară, pot lucra şi să observ. Acum e primăvară peste tot, cîmpul e înverzit (...), pomii sunt înfloriţi (...), depărtarea pomilor se pierde în zare, totul este acum minunat. Un astfel de tablou pictez acum, asta-i primăvara”, avea să-i scrie artistul-ţăran reputatului critc de artă bucureştean Radu Ionescu, cel care i-a dedicat un album cu respectuoase aprecieri la adresa creaţiei sale, precum şi o suită de reproduceri din cele mai reprezentative lucrări. 

La porţile recunoaşterii
„La şcoală mi-a plăcut desenul şi am început cu pastelul. Apoi cu acuarela. Am auzit că se pictează şi cu ulei şi fiindcă nu ştiam cum vine asta... am pus ulei în acuarelă. Apoi am aflat la Timişoara tuburi adevărate, cu... vopsele de ulei. Aveam pe atunci 20 de ani şi nu ştiam nimic despre pictura naivă”, se confesa Viorel Cristea scriitorului Ion Arieşanu. Un om cu suflet, într-o funcţie înaltă şi iubitor de artă, care văzuse câteva din picturile sale la Casa de Creaţie din Timişoara, a exclamat entuziasmat: „Asta-i adevărată pictură naivă!”. De atunci, din 1972, a participat la toate expoziţiile organizate la Timişoara. Până atunci nu-l ajutase nimeni, poate fiindcă n-avea şcoală, decât 4 clase, şi „copilu’ mai era şi bolnav; nu merită osteneala”, ziceau cei mai mulţi, chiar dintre cei apropiaţi. La început nu ştia nici măcar că pânza trebuie preparată. Sătenii care-l vedeau pictând pe câmp spuneau că „oricum altceva mai bun n are de făcut”, iar părinţii-l certau că „azvârle banii pe fereastră”... Şi totuşi a continuat să picteze, ceea ce i a împlinit inima bolnavă şi i-a împăcat sufletul: lanurile de floarea-soarelui, colindătorii în fapt de Crăciun, „Zambile albastre şi roşii”, „Ultimul cules de părădais”, „Iepuri în varză”, „Ciorile iarna” şi feeria sărbătorilor la un popor care-şi respectă tradiţiile. La Viorel Cristea, floarea-soarelui face legătura indisolubilă între două anotimpuri, vara şi toamna. Dragostea manifestă a pictorului pentru ea e omniprezentă în lucrările sale, dublată, însă, de o profundă tristeţe, esenţializând şi lăsând loc metaforei apropierii iernii aspre şi reci, simbolizând totodată sfârşitul vieţii. Cu toate acestea, chiar şi iarna continua să picteze lanuri de floarea-soarelui, rechemând, cu obstinaţie parcă, vara, pe care o zugrăveşte cu armonie calmă şi care îi creează iluzia salvării de la pieire. S a oprit cu sfântă dăruire la aceste clipe pe care le-a imortalizat, cu conştiinţa celui care vrea să comunice şi să existe într-o perpetuă nevoie de a se exprima sublim, în imagini aproape muzicale, ştiute de multe ori doar de el, „rapsodul locurilor natale”, cum îl numea adesea criticul Radu Ionescu. De aceea, Cristea a trăit de-a lungul vieţii sale drama artistului care s-a izbit la tot pasul de nepăsarea celor din jur. N-a reuşit să înţeleagă de ce modul său de a comunica se loveşte de zidul neînţelegerii: „Nu am crezut că un învăţător nu ştie nimic despre pictură. Atunci cum îi poate el învăţa pe copiii satului (...). Capăt, însă, curaj atunci când văd că pictura mea place oamenilor”, îi spunea el aceluiaşi prestigios critic de artă, Radu Ionescu.

Sinteza unei vieţi  de artist
Viorel Cristea, autodidactul, cronicarul satului său în imagini sugestive, revine spiritual în locul său natal, după prea mulţi ani de uitare nemeritată. Din izvodul neobositului primar al Ghiladului, Cornel Guran, de fapt o sumă de fericite iniţiative de creştinească neuitare, pictorul câmpului, al florii-soarelui şi a tot ce se înfăţişa măreţ în conştiinţa artistului îşi va găsi, în sfârşit, un virtual loc de veci spiritual. După ce furia pământului, cutremurele de la începutul anilor 1990, l au lăsat fără casa pe care o pictase cu jale şi lacrimi, iar după moartea părinţilor şi a rudelor, nici mormântul nu-l mai ştia nimeni, acelaşi primar, „bun ca pâinea rumenă”, spun oamenii locului, şi cu sufletul aproape de valoarea marelui fiu al satului, îi pregăteşte un spaţiu memorial în incinta primăriei, iniţiind totodată ridicarea unui bust al artistului, operă a cunoscutului sculptor timişorean Aurel Gheorghe Ardeleanu. Tot acolo, într-o expoziţie, îşi vor găsi locul marile tablouri ale celui care a fost şi a rămas - neabătută şi incontestabilă preţuire a reputaţilor critici de artă Radu Ionescu şi Deliu Petroiu - cel mai mare pictor naiv al ţării, autorul a sute de unanim recunoscute lucrări, între care „Vârstele omului în anotimpuri” şi „Drumul vieţii”, fiind cele mai reprezentative... Cel ce a zugrăvit timp de aproape două decenii chipul satului şi a redescoperit puritatea trăsăturilor semenilor, cel care a pictat frumuseţea primăverii, a grădinilor, a nesfârşitelor holde de floarea-soarelui, a rostit cu durere, lucrând la unul din ultimele sale tablouri, presimţindu-şi marea plecare: „...m-am gândit mult şi într-o noapte am găsit: scurgându-mi-se lacrimi pe obraz, am hotărât să fac (...) flori de lăcrămioare, pentru că şi viaţa mea a fost de multe ori tristă. Acolo unde era să fie portretul meu, am făcut, printre ele şi o floare de nu-mă-uita şi un mic semn de întrebare. Numai dumneavoastră veţi şti ce înseamnă aceste flori”...
A fost distins cu Premiul cel mare la Salonul Naţional de Artă Naivă. Creaţia sa a constituit subiectul unui film de excepţie, conceput de regizorul Mirel Ilieşu, „Liniştea picturii”, o peliculă onorată cu un Oscar pentru genul documentar. Regretatul poet Damian Ureche i-a dedicat gingaşe versuri, pentru opera sa de aleasă subtilitate. 600 de lucrări ale artistului se află în prezent în colecţii particulare din ţară, iar 50, în colecţii din străinătate; a participat la 30 de expoziţii în ţară, precum şi în S.U.A., Canada, Portugalia, Germania, Thailanda, Serbia, Italia, Rusia, Franţa, Grecia şi Elveţia. A fost cel ce a săvârşit o artă pe care n-o aflăm decât la firile nobile, la cei ce au înţeles să confere culorilor viaţă veşnică. Toate acestea cu simţul echilibrului unui autentic creator, a cărui operă se înalţă ca un imn pentru toate timpurile.
 
 

Gânduri despre cronicarul bănăţean cu şevalet şi penel
„Cine este Viorel Cristea? Parcurgându-i din priviri opera, îl regăsim cu (...) îndrăzneala de a nu abdica de la un crez, cu generozitatea şi dorinţa fierbinte de a construi ceva, nu pentru sine, ci pentru întreaga comunitate, în care, în felul acesta se poate integra. Ce înseamnă opera lui Viorel Cristea? Fără îndoială momentul suprem (...) prin viziune personală şi desăvârşită execuţie tehnică, prin sensul dat fiecărei lucrări în parte, prin efortul de a analiza lucid şi prin dorinţa de a aduce întotdeauna ceva nou faţă de ceea ce a dat până atunci, opera acestui modest şi atât de fragil fiu al Ghiladului depăşeşte cu mult hotarele unei şcoli naţionale, înscriindu-se în familia mare a artei naive, care i aduce farmecul locurilor şi obiceiurilor de la noi, cât şi exemplul unei mari lecţii de pasiune şi dăruire”. (Radu Ionescu, critic şi istoric de artă).
„...A dispărut cel mai mare pictor naiv din România. A trebuit parcă să se mişte pământul pentru ca, în cele din urmă, mâna de aur a meşterului să fie oprită pentru totdeauna din truda ei binecuvântată. Lumina care îi învăluia tablourile, izvorâtă din însăşi inima lui, s-a stins. Sentimentul peisajului natal rămâne dominant în tablourile lui Viorel Cristea şi măcar că în intenţie el semnează conştiincios o cronică în imagini a satului său (...), substanţa artei sale (...) este esenţial lirică... atitudinile convenţionale permit trecerea pe primul plan al interesului pentru organizarea compoziţională, pentru ordonanţa strictă a semnului decorativ, dispus în registre suprapuse, mutatis mutands, ca în covoarele sau cusăturile populare, cu ruperi şi abateri sugestive (...). Arta denumită naivă este spontană, sinceră, autentică, instinctivă (...). Naivă sau cum va fi denumită, pictura lui Viorel Cristea este în această perspectivă artă adevărată”. (prof. univ. Deliu Petroiu, critic şi istoric de artă).
„Viorel Cristea - un nume de artist care a pătruns în sufletul iubitorilor de pictură din ţară şi chiar de peste hotare. Un artist care s-a apropiat modest, dar convingător, de noi şi pe care începem să-l (...) admirăm tot mai mult (...). O atmosferă (...) de rai terestru se revarsă din pictura lui Viorel Cristea, învăluindu-te şi cucerindu-te prin prospeţimea coloristică şi prin simplitatea ritualică a scenelor decupate din existenţa cotidiană. Să reţinem lecţia acestui pictor de har, care ne aminteşte că omul trebuie să-şi bucure şi sufletul” (Valeriu Drumeş). 
„Un uriaş iconostas sufletesc constituie întreaga - atât de bogata - operă a pictorului Viorel Cristea. Un iconostas al altarului vieţii. Al biruinţei vieţii, prin unica, nepreţuita putere a omului, aceea a creaţiei care, precum credinţa, îl ridică, învingător peste moarte” (Aurel Turcuş). 

Gerhard Binder
Agenda nr. 45/5 noiembrie 2005