„Nu-i voie să te laşi!” Este crezul de o viaţă al fostului prim-balerin Vasile (Puiu) Fonta, cel care peste o lună va aniversa 80 de ani, membru fondator al trei instituţii timişorene - Teatrul „Liric” de Operetă, Opera de Stat şi Ansamblul „Scânteia” (ulterior „Flacăra”) . A adunat şi păstrat cu tenacitate de ardelean tot ceea ce aminteşte de activitatea sa şi a colegilor săi din perioada 1946-1975, începând chiar de la Decretul-lege de înfiinţare a Operei: repertoriul (titlul operei, anul şi data premierei), afişe, programe, cronici ale spectacolelor, lista balerinilor şi balerinelor (cu rubricile: anul angajării, anul naşterii, studii), fotografii, cartea de membru al Ansamblului Muncitoresc al Sindicatelor Unite „Flacăra” din 1947, ba chiar şi două autorizaţii speciale, eliberate de Miliţie, pentru accesul în zona de frontieră (Regiunea Timişoara şi raioanele Sânnicolau-Mare, Arad, Chişineu-Criş), din 1955, atunci când locuia pe str. Stalingrad nr. 18. Tuturor acestor mărturii le-a rezervat o cameră din apartamentul său. Iată, spre pildă, „parfumul“ unui afiş de altădată: „În sala Cinematografului Comunal va avea loc în ziua de 29 Octombrie 1951, orele 22 precis, un Concert de estradă dat de artiştii Operei de Stat şi Teatrului Timişoara Roz. Avram l Coca Ionescu l Eva Fonta l Mircea Avram l Ion Olaru l Puiu şi Marta Fonta l D.R. Ionescu şi Radu Avram l Victor Marchevici l Const. Tatu l Th. Foale şi Mişu Popescu. Prezentarea programului: Cântec l Balet l Glume l Cuplete l Sketchuri l Muzică”.
Drogheria „Aida”
Unul din documentele păstrate de dl Puiu Fonta este programul Stagiunii 1946 a Teatrului „Liric” de Operetă, susţinut de proprietarul Drogheriei „Aida” din Piaţa Traian nr. 9, dr. Hrabal, mare iubitor al acestei arte. Iată ce se scria în program: „Trupa Teatrului «Liric» de Operetă din Timişoara, constituită din iniţiativa şi sub direcţia dlui Octavian Hrabal cuprinde - împreună cu personalul auxiliar - aproape 100 de angajaţi. […] În adevăr gândul întemeitorului Teatrului «Liric» de Operetă a fost să constitue, pentru întâia oară la Timişoara, o trupă cât mai omogenă, cu exilarea oricărei urme de diletantism”. La deschiderea primei stagiuni existau 16 solişti, orchestră cu 25 executanţi, cor - 25 de persoane, balet - 10 dansatori şi dansatoare. Conducerea era asigurată de D.W. Tibor şi Ionică Mihai, directori de scenă, prof. Gheorghe Brumaru-Bruckler, dirijorul orchestrei, prof. dr. Nicolae Ursu, maestru de cor, Carol Valkay, maestru de balet. Repertoriul era format din: „Sânge polonez” de Nedbal, „Sylvia” de Kálmán, „Casa cu trei fete” de Schubert, „Voievodul ţiganilor” de I. Strauss, „Contele de Luxemburg”, „Frasquita”, „Dragoste de ţigan” şi „Eva” de Lehár, „Târgul de fete” de Iacobi şi opera comică originală „Eminescu” de Traian Tripa; el „nu poate fi jucat cu o trupă scheletică, decât cu preţul unor tăeturi şi al unor «adaptări» inacceptabile pentru gustul publicului timişorean”. Din motive financiare, teatrul a rezistat numai un an, jucându-se doar „Sânge polonez” şi „Sylvia”, timp în care a dat spectacole şi la Sânnicolau Mare, Jimbolia; dl Fonta îşi aminteşte că se încheiau contracte cu primăriile, iar cazarea se asigura în casele spectatorilor. Ulterior, medicul Hrabal a fost membru al corului Operei. Programul includea şi reclame: drogheria „Aida”; „După spectacol cina la MODERN şi în urmă la COLORADO unicul bar cu artişti celebri; Proprietar: Nicolae Biaş”; restaurantul „Broadway”, Timişoara II, str. 3 August 27 (fost Coronini). Acest teatru a fost un intermezzo „liric” între Opera din Cluj, refugiată la Timişoara în perioada 1940-1945, şi Opera de Stat (1947). Pliantul amintea şi două din evenimentele petrecute în oraşul de pe Bega înainte cu 100 de ani, în 1846: turneul trupei de operă italiană din Bucureşti, din care făcea parte „cântăreaţa de celebritate mondială Cornelia Hollosy, fiica unui moşier dela Gherteniş (jud. Timiş) Bogdan Corbul”; cele trei concerte Liszt.
Unul din documentele păstrate de dl Puiu Fonta este programul Stagiunii 1946 a Teatrului „Liric” de Operetă, susţinut de proprietarul Drogheriei „Aida” din Piaţa Traian nr. 9, dr. Hrabal, mare iubitor al acestei arte. Iată ce se scria în program: „Trupa Teatrului «Liric» de Operetă din Timişoara, constituită din iniţiativa şi sub direcţia dlui Octavian Hrabal cuprinde - împreună cu personalul auxiliar - aproape 100 de angajaţi. […] În adevăr gândul întemeitorului Teatrului «Liric» de Operetă a fost să constitue, pentru întâia oară la Timişoara, o trupă cât mai omogenă, cu exilarea oricărei urme de diletantism”. La deschiderea primei stagiuni existau 16 solişti, orchestră cu 25 executanţi, cor - 25 de persoane, balet - 10 dansatori şi dansatoare. Conducerea era asigurată de D.W. Tibor şi Ionică Mihai, directori de scenă, prof. Gheorghe Brumaru-Bruckler, dirijorul orchestrei, prof. dr. Nicolae Ursu, maestru de cor, Carol Valkay, maestru de balet. Repertoriul era format din: „Sânge polonez” de Nedbal, „Sylvia” de Kálmán, „Casa cu trei fete” de Schubert, „Voievodul ţiganilor” de I. Strauss, „Contele de Luxemburg”, „Frasquita”, „Dragoste de ţigan” şi „Eva” de Lehár, „Târgul de fete” de Iacobi şi opera comică originală „Eminescu” de Traian Tripa; el „nu poate fi jucat cu o trupă scheletică, decât cu preţul unor tăeturi şi al unor «adaptări» inacceptabile pentru gustul publicului timişorean”. Din motive financiare, teatrul a rezistat numai un an, jucându-se doar „Sânge polonez” şi „Sylvia”, timp în care a dat spectacole şi la Sânnicolau Mare, Jimbolia; dl Fonta îşi aminteşte că se încheiau contracte cu primăriile, iar cazarea se asigura în casele spectatorilor. Ulterior, medicul Hrabal a fost membru al corului Operei. Programul includea şi reclame: drogheria „Aida”; „După spectacol cina la MODERN şi în urmă la COLORADO unicul bar cu artişti celebri; Proprietar: Nicolae Biaş”; restaurantul „Broadway”, Timişoara II, str. 3 August 27 (fost Coronini). Acest teatru a fost un intermezzo „liric” între Opera din Cluj, refugiată la Timişoara în perioada 1940-1945, şi Opera de Stat (1947). Pliantul amintea şi două din evenimentele petrecute în oraşul de pe Bega înainte cu 100 de ani, în 1846: turneul trupei de operă italiană din Bucureşti, din care făcea parte „cântăreaţa de celebritate mondială Cornelia Hollosy, fiica unui moşier dela Gherteniş (jud. Timiş) Bogdan Corbul”; cele trei concerte Liszt.
Cu gândul la Mihai I
Povestea Operei de Stat începe cu o relatare din presă a consfătuirii din 15 martie 1946 de la Prefectura Timiş-Torontal, cu participarea lui Traian Nicolau, care decide trimiterea unei delegaţii cu un memoriu la Petru Groza pentru a urgenta înfiinţarea. Pe 30 martie, Decretul-lege nr. 254 pentru înfiinţarea Operei Române din Timişoara este semnat de regele Mihai I, Mihai Ralea, pentru Ministerul Artelor, şi Gheorghe Tătărăscu, ad-interim la Ministerul Finanţelor. Evenimentele zilei de 27 aprilie 1947 sunt consemnate în ziarul „Făclia” şi ele indică o perioadă de tranziţie, cu domni, doamne, tovarăşi şi tovarăşe, cu slujbă religioasă. La ele a participat şi Franyó Zoltán, inspector în Ministerul Artelor. Dimineaţă, sosesc cu trenul Ion Pas, ministrul artelor, tovăraşa Pas, tov. Ionel Ţăranu, consilier la arte, Dan Negreanu, director de cabinet, iar la ora 9 dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri; urmează: slujba religioasă de la Catedrală, la ora 10, şi Festivalul de la „Capitol”, concertul festiv fiind dirijat de maestrul Gheorghe Pavel; deschiderea oficială a Şcolii pregătitoare de artişti de cinema din România, condusă de Iulia Bojincă, în prezenţa corespondenţilor agenţiilor Associated Press din New York şi Tell-press Londra; deplasarea pe jos pe Bd. Ferdinand spre Palatul „Lloyd”, unde se desfăşoară adunarea generală a „Frontului Democratic Universitar”; ora 13, deschiderea oficială a Conservatorului de Stat de Muzică şi
Artă Dramatică (director Ion Ţiculescu, cel care conducea şi orchestra „Filarmonicii Banatul”), cu o sfeştanie oficiată de Patrichie Ţiucra; „Puţin după ora 5, d. dr. Petru Groza, primul ministru al ţării, împreună cu tov. Ion Pas, ministrul artelor, însoţiţi de d. gen. I.D. Popescu, d. prefect dr. Traian Ionescu şi dna Aca de Barbu, au apărut în loja de onoare, primiţi cu aplauze de asistenţa ce umplea până la refuz sala Operei. […] După intonarea Imnului Regal de către Orchestra Operei, dna Aca de Barbu, directoarea Operei Române din Timişoara, ia cuvântul în faţa rampei: În numele întregului personal al operei de stat din Timişoara, vă mulţumesc că aţi binevoit a ne onora cu prezenţa Dvs, azi când inaugurăm Opera Banatului. Întâiul nostru gând se îndreaptă spre M.S. Regele Mihai I, sub a cărui înţeleaptă domnie poporul nostru îşi va găsi adevăratul drum spre o viaţă nouă, mai fericită”; vorbesc apoi prefectul, avocatul dr. Titus Ionescu, primarul, tov. dr. Iosif Petric, Ion Budescu, din partea Blocului Partidelor Democratice; „Dirijorul Gheorghe Pavel este primit cu aplauze şi în liniştea mormântală ce s-a aşternut în sală, orchestra începe uvertura operei Aida”; ia cuvântul Petru Groza, pe scenă fiind întregul personal al Operei - fotografia ilustrând momentul se află la loc de cinste în „expoziţia” dlui Fonta. Rolurile principale din spectacolul inaugural au fost interpretate de Fenia Nicolau şi Traian Nicolau (Radames), artişti emeriţi.
Povestea Operei de Stat începe cu o relatare din presă a consfătuirii din 15 martie 1946 de la Prefectura Timiş-Torontal, cu participarea lui Traian Nicolau, care decide trimiterea unei delegaţii cu un memoriu la Petru Groza pentru a urgenta înfiinţarea. Pe 30 martie, Decretul-lege nr. 254 pentru înfiinţarea Operei Române din Timişoara este semnat de regele Mihai I, Mihai Ralea, pentru Ministerul Artelor, şi Gheorghe Tătărăscu, ad-interim la Ministerul Finanţelor. Evenimentele zilei de 27 aprilie 1947 sunt consemnate în ziarul „Făclia” şi ele indică o perioadă de tranziţie, cu domni, doamne, tovarăşi şi tovarăşe, cu slujbă religioasă. La ele a participat şi Franyó Zoltán, inspector în Ministerul Artelor. Dimineaţă, sosesc cu trenul Ion Pas, ministrul artelor, tovăraşa Pas, tov. Ionel Ţăranu, consilier la arte, Dan Negreanu, director de cabinet, iar la ora 9 dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri; urmează: slujba religioasă de la Catedrală, la ora 10, şi Festivalul de la „Capitol”, concertul festiv fiind dirijat de maestrul Gheorghe Pavel; deschiderea oficială a Şcolii pregătitoare de artişti de cinema din România, condusă de Iulia Bojincă, în prezenţa corespondenţilor agenţiilor Associated Press din New York şi Tell-press Londra; deplasarea pe jos pe Bd. Ferdinand spre Palatul „Lloyd”, unde se desfăşoară adunarea generală a „Frontului Democratic Universitar”; ora 13, deschiderea oficială a Conservatorului de Stat de Muzică şi
Artă Dramatică (director Ion Ţiculescu, cel care conducea şi orchestra „Filarmonicii Banatul”), cu o sfeştanie oficiată de Patrichie Ţiucra; „Puţin după ora 5, d. dr. Petru Groza, primul ministru al ţării, împreună cu tov. Ion Pas, ministrul artelor, însoţiţi de d. gen. I.D. Popescu, d. prefect dr. Traian Ionescu şi dna Aca de Barbu, au apărut în loja de onoare, primiţi cu aplauze de asistenţa ce umplea până la refuz sala Operei. […] După intonarea Imnului Regal de către Orchestra Operei, dna Aca de Barbu, directoarea Operei Române din Timişoara, ia cuvântul în faţa rampei: În numele întregului personal al operei de stat din Timişoara, vă mulţumesc că aţi binevoit a ne onora cu prezenţa Dvs, azi când inaugurăm Opera Banatului. Întâiul nostru gând se îndreaptă spre M.S. Regele Mihai I, sub a cărui înţeleaptă domnie poporul nostru îşi va găsi adevăratul drum spre o viaţă nouă, mai fericită”; vorbesc apoi prefectul, avocatul dr. Titus Ionescu, primarul, tov. dr. Iosif Petric, Ion Budescu, din partea Blocului Partidelor Democratice; „Dirijorul Gheorghe Pavel este primit cu aplauze şi în liniştea mormântală ce s-a aşternut în sală, orchestra începe uvertura operei Aida”; ia cuvântul Petru Groza, pe scenă fiind întregul personal al Operei - fotografia ilustrând momentul se află la loc de cinste în „expoziţia” dlui Fonta. Rolurile principale din spectacolul inaugural au fost interpretate de Fenia Nicolau şi Traian Nicolau (Radames), artişti emeriţi.
„Supleţe de lamă de oţel nobil”
Bilanţul întâiului deceniu al Operei, „prima instituţie de artă înfiinţată de regimul democraţiei populare”, însemna: peste 40 de puneri în scenă,
2 000 de spectacole, 120 000 de spectatori anual; succese din repertoriul permanent: „Aida”, „Bărbierul din Sevilla”, „Dama de pică”, „Cio-Cio-San”, „Tosca”, „Fântâna din Baccisarai”, „Evgheni Oneghin”, „Şurale”; „Ana Lugojana” se jucase de 40 de ori. Trimiseseră mesaje Aca de Barbu, directoarea Operei în perioada iunie 1946 - noiembrie 1954, bănăţeanul Constantin Bugeanu, directorul Teatrului de Operă şi Balet al R.P.R., Sabin Drăgoi, Jules Cazaban, Tiberiu Brediceanu, Ştefănescu-Goangă. În cinstea aniversării, în decembrie 1957, s-au pus în scenă „Marin pescarul” de Marţian Negrea şi baletul „Priculiciul” de Zeno Vancea, cu Puiu Fonta şi elevul său, Francisc Valkay, în distribuţie. În „Scrisul bănăţean” nr. 1/1958, Nicolae Ivan nota: „Dacă cei doi interpreţi citaţi n-ar fi fost la un nivel atât de înalt, desigur i-ar fi eclipsat prim balerinul Vasile Fonta (Primarul), dansator la apogeul unei cariere bogate în creaţii, de o supleţe de lamă de oţel nobil! El entuziasmează la fel în dansul trufaş al Primarului sigur de el, ca şi în dansul priculiciului sau în părţile gro-teşti ale rolului”.
Bilanţul întâiului deceniu al Operei, „prima instituţie de artă înfiinţată de regimul democraţiei populare”, însemna: peste 40 de puneri în scenă,
2 000 de spectacole, 120 000 de spectatori anual; succese din repertoriul permanent: „Aida”, „Bărbierul din Sevilla”, „Dama de pică”, „Cio-Cio-San”, „Tosca”, „Fântâna din Baccisarai”, „Evgheni Oneghin”, „Şurale”; „Ana Lugojana” se jucase de 40 de ori. Trimiseseră mesaje Aca de Barbu, directoarea Operei în perioada iunie 1946 - noiembrie 1954, bănăţeanul Constantin Bugeanu, directorul Teatrului de Operă şi Balet al R.P.R., Sabin Drăgoi, Jules Cazaban, Tiberiu Brediceanu, Ştefănescu-Goangă. În cinstea aniversării, în decembrie 1957, s-au pus în scenă „Marin pescarul” de Marţian Negrea şi baletul „Priculiciul” de Zeno Vancea, cu Puiu Fonta şi elevul său, Francisc Valkay, în distribuţie. În „Scrisul bănăţean” nr. 1/1958, Nicolae Ivan nota: „Dacă cei doi interpreţi citaţi n-ar fi fost la un nivel atât de înalt, desigur i-ar fi eclipsat prim balerinul Vasile Fonta (Primarul), dansator la apogeul unei cariere bogate în creaţii, de o supleţe de lamă de oţel nobil! El entuziasmează la fel în dansul trufaş al Primarului sigur de el, ca şi în dansul priculiciului sau în părţile gro-teşti ale rolului”.
Un „Nurali” strălucit
Dl Fonta îşi aminteşte de şedinţa de producţie de la spectacolul inaugural din 1947. În faţa fosei, la o masă, se aflau Aca de Barbu, George (Gheorghe) Pavel, Mercedes Pavelici, maestrul de balet, Hermann Klee, maestrul de cor, iar în sală întreg ansamblul. Aca de Barbu felicită interpreţii şi le mulţumeşte pentru efortul depus. Urmează replica baritonului Gogu Vasilescu, un uriaş de 2 metri, care spune că sunt flataţi şi miraţi de aceste cuvinte frumoase; nu mâncase nimic, dar a scos o pungă de hârtie din buzunar în care se afla o felie de mălai copt, adăugând că o va savura poimâine, după premieră. Nici unul din balerini nu avea şcoală de balet, cu atât mai lăudabil fiind efortul lui Mercedes Pavelici de a crea o trupă. Într-un articol cu titlul „Balerinul” se scria despre Puiu Fonta: „Sunt zece ani şi mai bine decând un tânăr s-a prezentat la probele concursului nou înfiinţatei Opere timişorene. Se constituia un corp de balet şi se angajau balerini. Concurentul de care vorbim nu ştia multe lucruri despre balet, dar iubea dansul şi avea o neostoită dorinţă de a învăţa, perseverenţă şi putere de muncă. Sub îndrumarea maestrei M. Pavelici făcea exerciţii la bară, variaţii; a început paşii de la a.b.c.-ul baletului. A fost pe rând Franţ (din „Coppelia”), Vânătorul (din „Petrică şi lupul”), dar mai ales acel de neuitat Nurali (din „Fântâna din Baccisarai”), războinicul tătar, în care interpretul fremăta de forţă şi patos nestăvilit”. Mercedes Pavelici, marea balerină de origine croată, născută în 1907, a rămas la Opera timişoreană până în 1959. În 2000, de la München unde se stabilise, i-a trimis fostului elev monografia „Mercedes Goritz-Pavelić”, apărută la Zagreb, cu dedicaţia: „Pentru Vasile Fonta cel mai strălucit «Nurali» pe care l-am văzut!” O dovadă a unei legături trainice, dl Fonta amintindu-şi de campania de semnături printre colegi, atunci când îi trimitea felicitarea de ziua naşterii. O amintire frumoasă le-a păstrat şi maestrului de balet de la „Flacăra”, Ionel Marcu, colegilor Elisabeta Ferreti, Nectara Toma Soroceanu, Alla Badea, Maria Klein, elevilor săi Thúry Ştefan, Francisc Valkay, Ştefan Soctor, Dorina Fleşeriu, Doina Şimăndan, Edith Kraus, Valeriu Bădilă; elevă i-a fost şi soţia, Marta, iar continuatoarea sa din familie este nepoţica Laima Costa, încă elevă, care are deja un stagiu de balet de o lună la New York.
Servindu-l pe generalul Dragalina
Domnul Puiu Fonta s-a născut la Cluj, la 9 decembrie 1940, într-o familie înstărită; tatăl, curelar cu prăvălie, cu ucenicia la Lugoj, mai avea nouă fraţi şi o soră, iar mama era al 23-lea copil din cei 25 ai celebrei Ana Drăgan, care a trăit până la 95 ani. La dorinţa tatălui de a-i continua afacerea, a absolvit doar cinci clase. În 1940, familia s-a refugiat la Timişoara, pentru a fi alături de Eva, balerină la Opera din Cluj. Vasilică (Puiu) a intrat chelner la „Palace”, devenind datorită agerimii şi sprintenelei preferatul generalului Corneliu Dragalina (1887-1949), comandantul Corpului VI Armată, care îşi servea aici cafeaua. Acesta l-a sfătuit să-şi coasă două buzunare pentru bacşiş, unul pentru banii albi şi altul pentru cei galbeni, aşa că ajunsese să ducă acasă zilnic 1 000 de lei, în condiţiile în care salariul unui ucenic era de 4-5 000 lei. Îşi aminteşte că nu uita niciodată comanda, fără să noteze nimic, chiar dacă la o masă erau 5-6 persoane şi se serveau 7-8 feluri de îngheţată; în acea perioadă visa să-şi deschidă o bodegă, deşi între timp făcuse şi ucenicia de curelar. În 1945, familia s-a întors la Cluj şi a vândut casa de pe str. Porumbescu nr. 3; Puiu a rămas la Timişoara, la început înnoptând chiar în parc, iar apoi în sala de dans de pe str. Alecsandri, colţ cu str. Gheorghe Lazăr, la etaj, a lui Carol Valkay, tatăl lui Francisc Valkay; a dormit jumătate de an pe o bancă, îmbrăcat, încălţat cu bocanci, în sala încălzită doar de respiraţia elevilor, în iarna 1945/1946, cu minus 25 grade Celsius. O perioadă în care mânca o dată pe săptămână, duminica, dansând 16 ore pe zi. Îşi aminteşte de invitaţia la masă a unei colege, Cristici Ilonka, când a devorat două porţii de linte cu pulpe de gâscă şi 25 de găluşte cu prune; a simţit că a mâncat ceva, doar când în drum spre sala de repetiţii de pe str. Alecsandri a mai luat langoşi cu marmeladă.
Generalul Dragalina l-a mai ajutat o dată, în 1947, atunci când era militar; la recomandarea sa, după 6 luni, a devenit membru al Ansamblului Armatei, elev al Florinei Comişel şi al lui Romanovschi, care dansase cu Ana Pavlova; a fost coleg cu celebrul Gabriel Popescu. Pentru că reuşeşte trei rotaţii în aer, colonelul Câmpeanu îi dă solda sa. Lua masa cu sportivii de la C.C.A., cu un meniu cu 7 000 de calorii.
Dl Fonta îşi aminteşte de şedinţa de producţie de la spectacolul inaugural din 1947. În faţa fosei, la o masă, se aflau Aca de Barbu, George (Gheorghe) Pavel, Mercedes Pavelici, maestrul de balet, Hermann Klee, maestrul de cor, iar în sală întreg ansamblul. Aca de Barbu felicită interpreţii şi le mulţumeşte pentru efortul depus. Urmează replica baritonului Gogu Vasilescu, un uriaş de 2 metri, care spune că sunt flataţi şi miraţi de aceste cuvinte frumoase; nu mâncase nimic, dar a scos o pungă de hârtie din buzunar în care se afla o felie de mălai copt, adăugând că o va savura poimâine, după premieră. Nici unul din balerini nu avea şcoală de balet, cu atât mai lăudabil fiind efortul lui Mercedes Pavelici de a crea o trupă. Într-un articol cu titlul „Balerinul” se scria despre Puiu Fonta: „Sunt zece ani şi mai bine decând un tânăr s-a prezentat la probele concursului nou înfiinţatei Opere timişorene. Se constituia un corp de balet şi se angajau balerini. Concurentul de care vorbim nu ştia multe lucruri despre balet, dar iubea dansul şi avea o neostoită dorinţă de a învăţa, perseverenţă şi putere de muncă. Sub îndrumarea maestrei M. Pavelici făcea exerciţii la bară, variaţii; a început paşii de la a.b.c.-ul baletului. A fost pe rând Franţ (din „Coppelia”), Vânătorul (din „Petrică şi lupul”), dar mai ales acel de neuitat Nurali (din „Fântâna din Baccisarai”), războinicul tătar, în care interpretul fremăta de forţă şi patos nestăvilit”. Mercedes Pavelici, marea balerină de origine croată, născută în 1907, a rămas la Opera timişoreană până în 1959. În 2000, de la München unde se stabilise, i-a trimis fostului elev monografia „Mercedes Goritz-Pavelić”, apărută la Zagreb, cu dedicaţia: „Pentru Vasile Fonta cel mai strălucit «Nurali» pe care l-am văzut!” O dovadă a unei legături trainice, dl Fonta amintindu-şi de campania de semnături printre colegi, atunci când îi trimitea felicitarea de ziua naşterii. O amintire frumoasă le-a păstrat şi maestrului de balet de la „Flacăra”, Ionel Marcu, colegilor Elisabeta Ferreti, Nectara Toma Soroceanu, Alla Badea, Maria Klein, elevilor săi Thúry Ştefan, Francisc Valkay, Ştefan Soctor, Dorina Fleşeriu, Doina Şimăndan, Edith Kraus, Valeriu Bădilă; elevă i-a fost şi soţia, Marta, iar continuatoarea sa din familie este nepoţica Laima Costa, încă elevă, care are deja un stagiu de balet de o lună la New York.
Servindu-l pe generalul Dragalina
Domnul Puiu Fonta s-a născut la Cluj, la 9 decembrie 1940, într-o familie înstărită; tatăl, curelar cu prăvălie, cu ucenicia la Lugoj, mai avea nouă fraţi şi o soră, iar mama era al 23-lea copil din cei 25 ai celebrei Ana Drăgan, care a trăit până la 95 ani. La dorinţa tatălui de a-i continua afacerea, a absolvit doar cinci clase. În 1940, familia s-a refugiat la Timişoara, pentru a fi alături de Eva, balerină la Opera din Cluj. Vasilică (Puiu) a intrat chelner la „Palace”, devenind datorită agerimii şi sprintenelei preferatul generalului Corneliu Dragalina (1887-1949), comandantul Corpului VI Armată, care îşi servea aici cafeaua. Acesta l-a sfătuit să-şi coasă două buzunare pentru bacşiş, unul pentru banii albi şi altul pentru cei galbeni, aşa că ajunsese să ducă acasă zilnic 1 000 de lei, în condiţiile în care salariul unui ucenic era de 4-5 000 lei. Îşi aminteşte că nu uita niciodată comanda, fără să noteze nimic, chiar dacă la o masă erau 5-6 persoane şi se serveau 7-8 feluri de îngheţată; în acea perioadă visa să-şi deschidă o bodegă, deşi între timp făcuse şi ucenicia de curelar. În 1945, familia s-a întors la Cluj şi a vândut casa de pe str. Porumbescu nr. 3; Puiu a rămas la Timişoara, la început înnoptând chiar în parc, iar apoi în sala de dans de pe str. Alecsandri, colţ cu str. Gheorghe Lazăr, la etaj, a lui Carol Valkay, tatăl lui Francisc Valkay; a dormit jumătate de an pe o bancă, îmbrăcat, încălţat cu bocanci, în sala încălzită doar de respiraţia elevilor, în iarna 1945/1946, cu minus 25 grade Celsius. O perioadă în care mânca o dată pe săptămână, duminica, dansând 16 ore pe zi. Îşi aminteşte de invitaţia la masă a unei colege, Cristici Ilonka, când a devorat două porţii de linte cu pulpe de gâscă şi 25 de găluşte cu prune; a simţit că a mâncat ceva, doar când în drum spre sala de repetiţii de pe str. Alecsandri a mai luat langoşi cu marmeladă.
Generalul Dragalina l-a mai ajutat o dată, în 1947, atunci când era militar; la recomandarea sa, după 6 luni, a devenit membru al Ansamblului Armatei, elev al Florinei Comişel şi al lui Romanovschi, care dansase cu Ana Pavlova; a fost coleg cu celebrul Gabriel Popescu. Pentru că reuşeşte trei rotaţii în aer, colonelul Câmpeanu îi dă solda sa. Lua masa cu sportivii de la C.C.A., cu un meniu cu 7 000 de calorii.
Vali Corduneanu
Agenda nr. 45/5 noiembrie 2005
Versiune pentru tipărire
