La givan cu prov. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, zis şi uica Niţă, zis şi Colă lu' Tutubă, unul dintre cei mai cunoscuţi autori în grai
Pentru mulţi dintre noi, este îndeajuns o singură vorbă în grai bănăţean pentru a ne întoarce în copilărie. Din păcate, tot mai puţină lume vorbeşte în grai şi tot mai numeroşi sunt cei care stâlcesc vorbele din dorinţa de a fi originali. Tocmai de aceea sunt necesari scriitori şi cercetătorii în grai bănăţean, singurii în stare să salveze ceea ce se mai poate salva sub asediul mijloacelor de comunicare în masă.
Cu cine altcineva să stai de vorbă despre literatura dialectală bănăţeană dacă nu cu un scriitor în grai? Şi nu cu unul oarecare, ci cu un specialist în domeniu. Este vorba despre Colă lu’ Tutubă, cel pe care-l ştie lumea de la Radio Timişoara, de la cenaclul radiofonic „Gura satului“, sau cu uica Niţă de la Televiziunea „Analog“, cel care povesteşte aşa de frumos despre oameni şi întâmplări de la sat, nu în limba literară, ci în dulcele grai bănăţean. Uica Niţă şi Colă lu’ Tutubă sunt personaje întruchipate de către însuşi prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, un expert în domeniu.
Literatura dialectală bănăţeană, spune interlocutorul, începe propriu-zis după „momentul“ Dimitrie V. Păcăţianu, autor dialectal în proză. Acesta a scris bănăţeneşte în anii 1889-1901, fiind menţionat de Atanasie Marienescu în „Dialectul român bănăţean“ (Lugoj, 1902), alături de un alt prozator dialectal, care a semnat cu numele de Florinel mai multe nuvele considerate de Marienescu drept „documente asupra vorbirii lugojene“. Ziarul „Dreptatea“ a publicat în 1894 o serie de dezbateri şi texte dialectale, culminând cu îndemnul din articolul-program „Turvin lingvistic“: „Las să se prăbuşească în vilait şipotul zătătoritelor noastre provincialisme şi să fecunde câmpia largă a limbei româneşti“. La rândul său, Gabriel Ţepelea avea să scrie: „Scriitorii bănăţeni, conştienţi de calităţile şi limitele graiului local, n-au abordat în fond decât teme legate de viaţa bănăţeană pentru care idiomul local devenea unica haină posibilă“. În 1895, Titu Maiorescu a consacrat un studiu amplu celui dintâi scriitor bănăţean: Ion Popovici Bănăţeanul, subliniind „prevalenţa limitelor graiului bănăţean“ la acest prim scriitor modern provenit din Banat. Acelaşi Maiorescu l-a invitat să citească nuvela „În lume“ la „Junimea“. A fost o sărbătoare literară. Iată ce nota mentorul „Junimii“: „De la început ne-a încântat cumpătarea, aş zice liniştea intensivă a stilului, plastica descriere a amănuntelor şi acea limbă adevărat românească, plină de miez, care mai ales pe cei deprinşi şi cu alte limbi îi trezeşte ca din vis şi le dă impresia unei vieţi sufleteşti de cea mai mare adâncime a simţirii“.
Fără a fi autori de literatură dialectală bănăţeană propriu-zisă, scriitori precum Ion Popovici Bănăţeanul, Aurel Contrea, Virgil Birou, iar pe cel mai înalt postament, Sorin Titel, rămân bănăţeni prin componenta tematică dominantă a operei, prin orizontul imagistic, prin turnura gândului şi printr-un anume ethos al provinciei lor de baştină. Acea turnură specifică bănăţeană a gândului (despre care Maiorescu spune că e sesizabilă mai ales de către cei deprinşi şi cu alte limbi) este un indiciu suficient de clar că literatura bănăţeană are o identitate a ei, bine ilustrată, care rămâne ca atare şi căreia, în cazul adevăratei literaturi dialectale, îi concreşte (nu doar îi adaugă) veşmântul şi atributele rostirii bănăţeneşti, spune Boldureanu.
În 1974, Gabriel Ţepelea avea să precizeze: „O literatură dialectală după exemplul italian, care să creeze prin intermediul dialectului valori estetice ca orice literatură, nu poate fi aşteptată la noi“. Această profeţie pesimistă, emisă în plin comunism, avea să fie infirmată după Revoluţia din decembrie 1989.
Cel care a iniţiat un proiect privind relansarea literaturii dialectale bănăţene este criticul literar timişorean Cornel Ungureanu. Proiectul în cauză vizează în principal alcătuirea şi editarea mai multor volume antologice însoţite de studii critice, precum şi manifestări în care să se pună în evidenţă dimensiunea spectaculară a vieţii acestei literaturi. Reperul valoric propus de critic este poetul dialectal bănăţean Marius Munteanu, al cărui volum antologic a apărut în 2003, beneficiind de o postfaţă de Cornel Ungureanu şi de cronologie şi glosar de Ioan Viorel Boldureanu. Următorul urmează să cuprindă o antologie riguroasă a literaturii dialectale de la începuturi până la Marius Munteanu. Iar cel de-al treilea - literatura dialectală bănăţeană actuală, selecţie antologică severă, raportată la aceleaşi coordonate valorice. În postfaţa la volumul antologic al lui Marius Munteanu, Cornel Ungureanu a notat: „Unirea a produs o breşă în diversitatea culturii provinciilor româneşti (prin imperativul unităţii limbii şi culturii româneşti al căror nou şi unic centru îl reprezintă Bucureştiul)“. Această „breşă“ explică de ce, deşi în perioada 1920-1990, s-a scris destul de multă gazetărie rurală, „poezie“ şi „umor“ în grai, „valorile proprii şi specifice adăugate la ceea ce este cu adevărat literatura dialectală bănăţeană au fost rare, prea de tot puţine, dacă nu chiar inexistente“. Cu toate acestea, afirmă Boldureanu, „printr-un gest singular, directorul din acea vreme al Editurii Facla, prozatorul bănăţean Ion Marin Almăjan, reuşeşte să adune selectiv şi să publice un volumaş din poezia dialectală a lui Marius Munteanu, «Cântări dă noapce bună» (1984), cuprinzând poezie lirică şi parodii după câţiva poeţi bănăţeni - toate în veşmântul rostirii bănăţene“. Marius Munteanu este considerat de Cornel Ungureanu drept „clasic al literaturii dialectale. […] A fost urmărit, hăituit, ameninţat, exclus, a rămas mereu la marginea evenimentelor în anii comunismului. Era indezirabil, aşa cum indezirabilă devenise literatura dialectală“. Cu Marius Munteanu, literatura dialectală refăcea legătura cu Victor Vlad Delamarina, cu Gheorghe Gârda, „autori care transfigurează un limbaj şi dau sens unui idiom“.
Într-un studiu publicat în revista „Datini“ (1996), Aorel Vorbundeli remarcă trei etape ale fenomenului despre care vorbim. Primele două s-au consumat până în anii instaurării comunismului. Cea de-a treia a apărut după Decembrie 1989, când o serie de publicaţii („Foaia bănăţenilor“, „Timişoara“, Almanahul Banatului“) au oferit spaţiu tipografic, iar din ianuarie 1991, Radio Timişoara a început emisiunea săptămânală intitulată „Gura satului“. Aceasta a avut un impact deosebit asupra iubitorilor graiului bănăţean. Au apărut cenacluri la Şiria, Oraviţa, Bocşa, Ohaba Mâtnic, Făget, Lugoj, Caransebeş şi chiar în Serbia, la Uzdin. Prin strădania regretatului profesor Ştefan Pătruţ, mentorul cenaclului lugojean „La givan“, Editura „Dacia Nova“ din Lugoj a publicat aproape 30 de volume de literatură în grai. O serie de volume au apărut şi la Editura „Marineasa“ din Timişoara. Cât despre „Gura satului“, acest cenaclu rămâne un etalon prin calitatea lucrărilor membrilor săi: Marius Munteanu, Ionel-Iacob Bencei, Pătru Chira, Ioan Viorel Boldureanu, Ion Olariu, Virgil Şchiopescu şi Ştefan Pătruţ. Între 1993 şi 1996, Editura „Mirton“ din Timişoara a publicat trei volume intitulate „Gura satului la Radio Timişoara“. Cât despre „prozelitism“, Ioan Viorel Boldureanu avea să remarce în studiul său „Literatura dialectală bănăţeană“ următoarele: „Prestigiul, simpatia şi aderenţa unui public larg şi divers - din oraşele bănăţene, dar mai ales din lumea satelor - sunt atât de mari şi de accentuate, încât în ultimul deceniu, de pildă cântăreţii de «muzică populară» din Banat (de la cei mai notorii interpreţi-creatori până la maneliştii de duzină), pronunţă cu tot mai mult curaj cuvintele cântecelor respective în grai bănăţean“.
Literatura dialectală bănăţeană, spune interlocutorul, începe propriu-zis după „momentul“ Dimitrie V. Păcăţianu, autor dialectal în proză. Acesta a scris bănăţeneşte în anii 1889-1901, fiind menţionat de Atanasie Marienescu în „Dialectul român bănăţean“ (Lugoj, 1902), alături de un alt prozator dialectal, care a semnat cu numele de Florinel mai multe nuvele considerate de Marienescu drept „documente asupra vorbirii lugojene“. Ziarul „Dreptatea“ a publicat în 1894 o serie de dezbateri şi texte dialectale, culminând cu îndemnul din articolul-program „Turvin lingvistic“: „Las să se prăbuşească în vilait şipotul zătătoritelor noastre provincialisme şi să fecunde câmpia largă a limbei româneşti“. La rândul său, Gabriel Ţepelea avea să scrie: „Scriitorii bănăţeni, conştienţi de calităţile şi limitele graiului local, n-au abordat în fond decât teme legate de viaţa bănăţeană pentru care idiomul local devenea unica haină posibilă“. În 1895, Titu Maiorescu a consacrat un studiu amplu celui dintâi scriitor bănăţean: Ion Popovici Bănăţeanul, subliniind „prevalenţa limitelor graiului bănăţean“ la acest prim scriitor modern provenit din Banat. Acelaşi Maiorescu l-a invitat să citească nuvela „În lume“ la „Junimea“. A fost o sărbătoare literară. Iată ce nota mentorul „Junimii“: „De la început ne-a încântat cumpătarea, aş zice liniştea intensivă a stilului, plastica descriere a amănuntelor şi acea limbă adevărat românească, plină de miez, care mai ales pe cei deprinşi şi cu alte limbi îi trezeşte ca din vis şi le dă impresia unei vieţi sufleteşti de cea mai mare adâncime a simţirii“.
Fără a fi autori de literatură dialectală bănăţeană propriu-zisă, scriitori precum Ion Popovici Bănăţeanul, Aurel Contrea, Virgil Birou, iar pe cel mai înalt postament, Sorin Titel, rămân bănăţeni prin componenta tematică dominantă a operei, prin orizontul imagistic, prin turnura gândului şi printr-un anume ethos al provinciei lor de baştină. Acea turnură specifică bănăţeană a gândului (despre care Maiorescu spune că e sesizabilă mai ales de către cei deprinşi şi cu alte limbi) este un indiciu suficient de clar că literatura bănăţeană are o identitate a ei, bine ilustrată, care rămâne ca atare şi căreia, în cazul adevăratei literaturi dialectale, îi concreşte (nu doar îi adaugă) veşmântul şi atributele rostirii bănăţeneşti, spune Boldureanu.
În 1974, Gabriel Ţepelea avea să precizeze: „O literatură dialectală după exemplul italian, care să creeze prin intermediul dialectului valori estetice ca orice literatură, nu poate fi aşteptată la noi“. Această profeţie pesimistă, emisă în plin comunism, avea să fie infirmată după Revoluţia din decembrie 1989.
Cel care a iniţiat un proiect privind relansarea literaturii dialectale bănăţene este criticul literar timişorean Cornel Ungureanu. Proiectul în cauză vizează în principal alcătuirea şi editarea mai multor volume antologice însoţite de studii critice, precum şi manifestări în care să se pună în evidenţă dimensiunea spectaculară a vieţii acestei literaturi. Reperul valoric propus de critic este poetul dialectal bănăţean Marius Munteanu, al cărui volum antologic a apărut în 2003, beneficiind de o postfaţă de Cornel Ungureanu şi de cronologie şi glosar de Ioan Viorel Boldureanu. Următorul urmează să cuprindă o antologie riguroasă a literaturii dialectale de la începuturi până la Marius Munteanu. Iar cel de-al treilea - literatura dialectală bănăţeană actuală, selecţie antologică severă, raportată la aceleaşi coordonate valorice. În postfaţa la volumul antologic al lui Marius Munteanu, Cornel Ungureanu a notat: „Unirea a produs o breşă în diversitatea culturii provinciilor româneşti (prin imperativul unităţii limbii şi culturii româneşti al căror nou şi unic centru îl reprezintă Bucureştiul)“. Această „breşă“ explică de ce, deşi în perioada 1920-1990, s-a scris destul de multă gazetărie rurală, „poezie“ şi „umor“ în grai, „valorile proprii şi specifice adăugate la ceea ce este cu adevărat literatura dialectală bănăţeană au fost rare, prea de tot puţine, dacă nu chiar inexistente“. Cu toate acestea, afirmă Boldureanu, „printr-un gest singular, directorul din acea vreme al Editurii Facla, prozatorul bănăţean Ion Marin Almăjan, reuşeşte să adune selectiv şi să publice un volumaş din poezia dialectală a lui Marius Munteanu, «Cântări dă noapce bună» (1984), cuprinzând poezie lirică şi parodii după câţiva poeţi bănăţeni - toate în veşmântul rostirii bănăţene“. Marius Munteanu este considerat de Cornel Ungureanu drept „clasic al literaturii dialectale. […] A fost urmărit, hăituit, ameninţat, exclus, a rămas mereu la marginea evenimentelor în anii comunismului. Era indezirabil, aşa cum indezirabilă devenise literatura dialectală“. Cu Marius Munteanu, literatura dialectală refăcea legătura cu Victor Vlad Delamarina, cu Gheorghe Gârda, „autori care transfigurează un limbaj şi dau sens unui idiom“.
Într-un studiu publicat în revista „Datini“ (1996), Aorel Vorbundeli remarcă trei etape ale fenomenului despre care vorbim. Primele două s-au consumat până în anii instaurării comunismului. Cea de-a treia a apărut după Decembrie 1989, când o serie de publicaţii („Foaia bănăţenilor“, „Timişoara“, Almanahul Banatului“) au oferit spaţiu tipografic, iar din ianuarie 1991, Radio Timişoara a început emisiunea săptămânală intitulată „Gura satului“. Aceasta a avut un impact deosebit asupra iubitorilor graiului bănăţean. Au apărut cenacluri la Şiria, Oraviţa, Bocşa, Ohaba Mâtnic, Făget, Lugoj, Caransebeş şi chiar în Serbia, la Uzdin. Prin strădania regretatului profesor Ştefan Pătruţ, mentorul cenaclului lugojean „La givan“, Editura „Dacia Nova“ din Lugoj a publicat aproape 30 de volume de literatură în grai. O serie de volume au apărut şi la Editura „Marineasa“ din Timişoara. Cât despre „Gura satului“, acest cenaclu rămâne un etalon prin calitatea lucrărilor membrilor săi: Marius Munteanu, Ionel-Iacob Bencei, Pătru Chira, Ioan Viorel Boldureanu, Ion Olariu, Virgil Şchiopescu şi Ştefan Pătruţ. Între 1993 şi 1996, Editura „Mirton“ din Timişoara a publicat trei volume intitulate „Gura satului la Radio Timişoara“. Cât despre „prozelitism“, Ioan Viorel Boldureanu avea să remarce în studiul său „Literatura dialectală bănăţeană“ următoarele: „Prestigiul, simpatia şi aderenţa unui public larg şi divers - din oraşele bănăţene, dar mai ales din lumea satelor - sunt atât de mari şi de accentuate, încât în ultimul deceniu, de pildă cântăreţii de «muzică populară» din Banat (de la cei mai notorii interpreţi-creatori până la maneliştii de duzină), pronunţă cu tot mai mult curaj cuvintele cântecelor respective în grai bănăţean“.
Despre un pătimaş al poveştilor de la sat
Ioan Viorel Boldureanu s-a născut la 12 februarie 1950 în comuna bănăţeană Topolovăţu Mare. În perioada 1957-1965, urmează cursurile şcolii generale din localitate, apoi, între 1965 şi 1969, cele ale Liceului „Coriolan Brediceanu“ din Lugoj. Ulterior, devine student al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. Anul 1989 l-a surprins la aceeaşi instituţie de învăţământ pe postul de asistent universitar. În perioada 1975-1980, a urmat cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie (secţia Filosofie) a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În 1981 a fost admis la doctorat (specialitatea literatură). În 1985 a susţinut teza de doctorat intitulată „Folcloristica bănăţeană şi ideologia Şcolii ardelene“. În prezent, este profesor universitar la Facultatea de de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
A debutat în 1980, în „Forum studenţesc“, cu nuvela „Maria“, sub pseudonimul Ion Topoloveanu. În 1983 şi 1984, a obţinut premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara şi al revistei „Orizont“. A debutat în volumul colectiv „Povestiri de la marginea Câmpiei“, aşa cum se debuta pe vremea aceea. Valeriu Ureche i-a dedicat lui Ioan Viorel Boldureanu un capitol în cartea sa „Oameni în vâltoarea timpului“ (vol. II), apărută la Editura „Augusta“. Acesta va scrie: „Urmându-şi chemarea, dar şi la apelul poetului dialectal Marius Munteanu, Ioan Viorel Boldureanu avea să devină unul dintre cei mai activi membri ai Cenaclului radiofonic «Gura satului» la Radio Timişoara, iar din 1996, la televiziunea prin cablu «Analog», Ioan Viorel Boldureanu dă viaţă cu mult succes lui «Uica Niţă» - personajul şi povestitorul unui nesfârşit şir de snoave în grai bănăţean, emisiune mult gustată de public şi, mai ales, de bănăţeni.“
A publicat după 1990 o serie de cărţi: „Cultura românească în Banat“ (Ed. Helicon, 1994), „Beregsău Mare - Monografie“ (Ed. Mirton, 1996), „Eseu despre creativitatea Spiritului. Surse arhaice pentru Asithesis“ (Ed. Eminescu, 1997), „Casa şi memoria lui Avram Procator“ (roman, Ed. Marineasa, 1999), „Întoarcerea lui Tosu“ (povestiri, Ed. Eminescu, 2000), „Credinţe şi practici magice. Eseu despre orizontul mental tradiţional“ (Ed. Brumar, 2001), „Niepoţî lu Moş Costa“ (comedie în grai bănăţean în două tablouri, Ed. Marineasa, 2003). De asemenea, a prefaţat şi îngrijit editarea mai multor volume de studii, poezie, proză. Printre acestea se află şi cele trei volume de poezie şi proză în grai bănăţean apărute în 1993, 1994 şi 1996 la Editura „Mirton“ din Timişoara. La sfârşitul anului 2003, a publicat două cărţi de specialitate. Este prezent în diverse dicţionare şi antologii.
Ioan Viorel Boldureanu s-a născut la 12 februarie 1950 în comuna bănăţeană Topolovăţu Mare. În perioada 1957-1965, urmează cursurile şcolii generale din localitate, apoi, între 1965 şi 1969, cele ale Liceului „Coriolan Brediceanu“ din Lugoj. Ulterior, devine student al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. Anul 1989 l-a surprins la aceeaşi instituţie de învăţământ pe postul de asistent universitar. În perioada 1975-1980, a urmat cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie (secţia Filosofie) a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În 1981 a fost admis la doctorat (specialitatea literatură). În 1985 a susţinut teza de doctorat intitulată „Folcloristica bănăţeană şi ideologia Şcolii ardelene“. În prezent, este profesor universitar la Facultatea de de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
A debutat în 1980, în „Forum studenţesc“, cu nuvela „Maria“, sub pseudonimul Ion Topoloveanu. În 1983 şi 1984, a obţinut premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara şi al revistei „Orizont“. A debutat în volumul colectiv „Povestiri de la marginea Câmpiei“, aşa cum se debuta pe vremea aceea. Valeriu Ureche i-a dedicat lui Ioan Viorel Boldureanu un capitol în cartea sa „Oameni în vâltoarea timpului“ (vol. II), apărută la Editura „Augusta“. Acesta va scrie: „Urmându-şi chemarea, dar şi la apelul poetului dialectal Marius Munteanu, Ioan Viorel Boldureanu avea să devină unul dintre cei mai activi membri ai Cenaclului radiofonic «Gura satului» la Radio Timişoara, iar din 1996, la televiziunea prin cablu «Analog», Ioan Viorel Boldureanu dă viaţă cu mult succes lui «Uica Niţă» - personajul şi povestitorul unui nesfârşit şir de snoave în grai bănăţean, emisiune mult gustată de public şi, mai ales, de bănăţeni.“
A publicat după 1990 o serie de cărţi: „Cultura românească în Banat“ (Ed. Helicon, 1994), „Beregsău Mare - Monografie“ (Ed. Mirton, 1996), „Eseu despre creativitatea Spiritului. Surse arhaice pentru Asithesis“ (Ed. Eminescu, 1997), „Casa şi memoria lui Avram Procator“ (roman, Ed. Marineasa, 1999), „Întoarcerea lui Tosu“ (povestiri, Ed. Eminescu, 2000), „Credinţe şi practici magice. Eseu despre orizontul mental tradiţional“ (Ed. Brumar, 2001), „Niepoţî lu Moş Costa“ (comedie în grai bănăţean în două tablouri, Ed. Marineasa, 2003). De asemenea, a prefaţat şi îngrijit editarea mai multor volume de studii, poezie, proză. Printre acestea se află şi cele trei volume de poezie şi proză în grai bănăţean apărute în 1993, 1994 şi 1996 la Editura „Mirton“ din Timişoara. La sfârşitul anului 2003, a publicat două cărţi de specialitate. Este prezent în diverse dicţionare şi antologii.
Duşan Baiski
Agenda nr. 50/10 decembrie 2005
Versiune pentru tipărire
