Cine va vrea vreodată, ca vizitator fireşte, să vadă sala de judecată a Tribunalului Militar din Timişoara, va găsi acolo un mobilier domestic de epocă, un stil aparte de amplasare a lucrurilor specifice într-o instituţie de asemenea natură. Nimic din ce se poate vedea în această sală de judecată nu s a schimbat pe parcursul unui veac... Aici şi acum, timpul parcă s-a oprit în loc... Atmosfera patriarhală te face literalmente să zăboveşti în incintă, să descoperi şi să respiri aerul vremurilor de la începutul unei epoci trecute, în care aparent nu s-a întâmplat vreun lucru repugnabil, dacă nu-ţi reaminteşti subit că eşti în sala de şedinţe a unui tribunal, care a hotărât şi a dispus cândva de viaţa şi libertatea oamenilor dintr-un ţinut de referinţă în istoria acestei ţări...

Istoria judecăţii  şi a judecaţilor
Tribunalul Militar, de la începuturile sale şi cel din a doua parte a veacului al XX lea, ni se prezintă neîndoielnic diferit ca funcţie şi menire, mai cu seamă cel de astăzi, cu beneficele sale deosebiri fundamentale faţă de un trecut nu prea îndepărtat. Privind menirea şi funcţia sa de organ juridic în istoria recentă, în speţă în cea din ultimii 40 de ani, în care, poate nu de puţine ori nevoit, a împărţit legea într-o perioadă cu suişuri şi coborâşuri adesea abrupte, a lăsat în urma sa amintiri dintre cele cu autentică aură emoţională, poate doar fragmente din ceea ce s-a petrecut aici  odinioară şi mai apoi între anii 1949 şi 1989...
Tânărul colonel magistrat Petru Dumitru Mâţiu, preşedintele Tribunalului Militar din Timişoara, mă călăuzeşte în periplul documentar prin clădirea acestei instituţii şi-mi mărturiseşte, nu fără o undă de regret, că asupra ei, cea pe care o serveşte de ani ce se măsoară adesea în trudă şi veghe la balanţa dreptăţii, asupra instituţiei, mai apasă povara acelor ani, de care se vor putea elibera doar oamenii care acum îşi fac datoria în spiritul vremurilor care vin... Tocmai de aceea, străvechea instituţie de aproape 100 de ani s-a racordat, după evenimentele din 1989, la principiile sacre ale democraţiei, schimbându-şi fundamental menirea. Dar să întoarcem filele documentelor, 40 000 la număr, preluate de Tribunalul Militar din Timişoara de la Serviciul Român de Informaţii, mărturii aparţinând în trecut Securităţii, organul care a instrumentat potrivnic legii şi drepturilor elementare ale omului, cauze privind fapte ce nu erau nici pe departe de competenţa sa. Ele vorbesc despre acei oameni care au cutezat să-şi ridice glasul, condeiul sau gândul, împotriva celui mai opresiv regim pe care l-au îndurat românii vreodată în istoria seculară. Pe culoarele instituţiei au răsunat paşii înlănţuiţi ai unor oameni de seamă de pe aceste meleaguri... M-am aflat pentru câteva clipe în sala în care deţinuţii erau înghesuiţi, loturi de câte 20 sau 30 de oameni, pe un spaţiu restrâns, aşteptându-şi sentinţa cu gândul la cei dragi. De aici erau introduşi printr-o uşă în sala de judecată, o simplă uşă de apartament, în dosul căreia se pronunţau sentinţe de condamnare la detenţie pe viaţă, la muncă silnică sau la moarte... 

Sentinţe la comanda Securităţii 
Pe aici au trecut unul din foştii primari ai Lugojului, dr. Alexandru Bireescu, şi fostul primar al Oraviţei, Ilie Rusmir. Cel din urmă a fost judecat şi condamnat pentru vina de a nu fi denunţat aşa-zisele „uneltiri” împotriva ordinii de stat a Republicii Populare Române. Ştia despre intenţia unei organizaţii a Partidului Naţional Ţărănesc, care alcătuise un nucleu de rezistenţă împotriva guvernului comunist. În anul 1948, în zona Oraviţa-Anina-Reşiţa era în curs înfiinţarea unei organizaţii armate, care urma să colaboreze cu cea din Munţii Banatului... Ilie Rusmir a fost arestat în toamna anului 1950, judecat şi condamnat la opt luni de închisoare corecţională. Securitatea, nemulţumită de sentinţă, cere rejudecarea procesului prin intermediul unui oarecare colonel Ambruş şi al unui locotenent Ernest Daitel, care a mediat între procurori şi Securitate. Procurorul de instanţă a cerut recurs, actul a fost remis unui colonel pe nume Dulgheru de la Ministerul de Interne, iar procurorul Republicii de atunci l-a admis. A urmat realmente rejudecarea procesului, iar „acuzatului” Ilie Rusmir i s-a citit o sentinţă de doi ani şi şase luni de închisoare, adăugaţi la prima sentinţă de opt luni... Deşi bolnav şi internat în spital, starea lui de sănătate nu s-a luat în considerare. Un act medical a recomandat eliberarea  din detenţie, urmând ca ea să aibă loc la 23 martie 1953... dar mutat la insistenţele Securităţii din spital în spital şi din temniţă în temniţă, la Văcăreşti, Jilava şi Aiud, s-a stins în cele din urmă din viaţă în toamna anului 1953. Decesul este declarat pe un sfert de filă ruptă dintr-un caiet de elev... Alexandru Bireescu şi Ilie Rusmir nu sunt singurii care au trecut prin Tribunalul Militar din Timişoara. Fostul ministru al Aerului şi Marinei, generalul Paul Teodorescu, a fost judecat în data de 6 septembrie 1949. Demnitatea şi ţinuta neînfricată a ofiţerului de carieră au impus în faţa judecătorilor, însă drumul său  a fost în final cel pe care l-au parcurs toţi cei care au fost condamnaţi de instanţa pe atunci subordonată clasei politice comuniste, care-şi apăra cu disperare orânduirea repudiată de toţi românii. Ministrul Paul Teodorescu, omul în care armata română, mai cu seamă marina şi aviaţia dintre cele două războaie mondiale, şi-a pus nădejdea, şi-a găsit sfârşitul într-una din temniţele comuniste din epocă. A existat fără îndoială dorinţa autorităţilor din acea vreme de a şterge, pe cât posibil definitiv, urmele crimelor comise de cei care au abătut cumplitul genocid asupra românilor. În acelaşi ritual diabolic s-a desfăşurat aici şi procesul colonelului Grigore Mihăilescu, tatăl fondatorului şi fostului director al ziarului „Timişoara”, precursorul publicaţiei de astăzi cu acelaşi nume. Gheorghe Mihăilescu, zis Timiş, a fost acela care a zăcut împreună cu fiul său amar de ani în închisorile vremii. În aceeaşi sală de judecată a Tribunalului Militar din Timişoara au fost condamnaţi notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu, şi doctorul Liviu Vuc din Zorlenţul Mare. Amândoi au ascultat cu demnitate sentinţa prefabricată de ciracii regimului de tristă amintire: 25 de ani de temniţă grea, după ce la intervenţia Securităţii s-a rejudecat procesul, completul pronunţând o sentinţă incomparabil mai aspră decât cea din instanţa de fond. Dintre sutele de mii de file ale dosarelor întocmite în acele zile de coşmar, îl aflu şi pe acela al lui Coriolan Băran, fost prefect de Timiş-Torontal între anii 1931 şi 1933 şi primar al municipiului Timişoara între 1929 şi 1930, mentorul vieţii culturale şi spirituale de pe aceste meleaguri, cel care l-a invitat, la 18 martie 1933, pe Nicolae Titulescu în municipiul de pe Bega. A zăcut în temniţele bolşevice pentru că s-a împotrivit cu fapta şi cuvântul, nefaptelor pe care se pregăteau să le comită potentaţii zilelor aşa-zisei dictaturi a proletariatului. Răsfoiesc în aceeaşi arhivă şi dosarul învăţătorului Constantin Ciocârlie din Macedonia/Banat, care vorbise în public despre cei ce se înfruptau din truda ţăranilor strânşi cu arcanul în hulitele gospodării agricole colective. Constantin Ciocârlie a fost condamnat aidoma celorlalţi acuzaţi din loturile aduse la Tribunalul Militar din Timişoara. Copilul de atunci, Horia Ciocârlie, îşi aminteşte şi astăzi de ziua când a urcat scările tribunalului cu mama de mână, ca să-şi vadă tatăl prizonier al unei lumi nedrepte. Celui care a fost apoi în anii maturităţii prefect de Timiş i s au întipărit în memorie acele clipe de neant într-un suflet inocent.

Maria Magheţi şi alţi cinci ţărani       
Numele Mariei Magheţi, săteancă din Zorlenţul Mare, este consemnat în documentele păstrate acum în arhiva Tribunalului Militar din Timişoara. Până în momentul dezbaterilor, relatează mai mulţi supravieţuitori ai tragediilor din acea vreme, a fost insultată într-un limbaj suburban şi torturată cu sălbăticie. Dar cu toate acestea a refuzat să-i divulge pe cei ce investiseră atâta încredere în ea. Când i s a pus întrebarea „când, cum şi de ce i-ai alimentat pe cei din grupul Vuc, Ioan Bec, Bagiu, Puşu şi alţi membri ai organizaţiei din zonă”, a păstrat secretul până la capăt. A fost condamnată la opt ani de închisoare, alături de alţi cinci ţărani consăteni: Pavel Stoichescu, 25 de ani de muncă silnică, Ioan Grozăvescu, idem, Tudor Vuset, 20 de ani, Brutus Popovici, 25 de ani de temniţă grea, şi Pavel Ţepeniş, idem. În special localităţile de munte din fostele raioane Caransebeş şi Reşiţa erau vizate de Securitate, deoarece în acele zone se aflau concentrate nucleele de rezistenţă anticomunistă, deţinând noţiuni de tactică şi strategie militară bine stăpânite.
Dacă băncile, zidurile, culoarele şi sălile Tribunalului Militar din Timişoara ar avea graiul omenesc de a povesti despre momentele de nesfârşită teroare pe care în decursul unei istorii de 40 de ani de totalitarism comunist le-au trăit bănăţenii (şi nu numai), am avea probabil în faţa conştiinţei întreaga dimensiune a ororilor comise în acei ani de restrişte. Aici au fost condamnaţi la moarte, după judecăţi sumare, oameni a căror singură vină era aceea de a nu fi acceptat tirania şi înjosirea umană, oameni care nu şi-au precupeţit viaţa în lupta împotriva urgiei comuniste. Morala creştină şi iubirea de ţară au fost supremele virtuţi care i-au călăuzit în tot ce şi-au propus şi pentru care au plătit cu tribut de sânge şi moarte. Morminte şi monumente grăiesc astăzi despre jertfa acestor compatrioţi care au înfruntat semeţi plutoanele de execuţie... Casa de pe strada Popa Şapcă ne întâmpină astăzi cu oameni în alte straie şi cu alte gânduri. Domnul colonel magistrat Petru Dumitru Mâţiu îmi spune la finalul popasului de la Tribunalul Militar timişorean, simplu şi concludent: „Nimeni nu e mai presus de lege”...  
 

Preşedintele Tribunalului Militar
Colonelul magistrat Petru Dumitru Mâţiu s-a născut în anul 1956 la Bistriţa, a urmat şcoala generală la Sighetul Marmaţiei, liceul la Satu Mare şi Brad în judeţul Hunedoara. A absolvit studii de ştiinţe juridice la Bucureşti şi şi-a început activitatea la Judecătoria din Piteşti, unde a lucrat între anii 1980 şi 1986, a fost apoi magistrat militar în Capitală şi în cele din urmă, din 1987 şi până astăzi, la Tribunalul Militar din Timişoara. Este în prezent preşedintele tribunalului şi magistratul cu cele mai vechi state de serviciu în instituţia de specialitate din municipiu. Preşedintele Mâţiu cunoaşte toate instanţele militare din ţară, pe care le-a vizitat în decursul anilor cu prilejul unor schimburi de experienţă şi al simpozioanelor pe teme de justiţie militară. Domnia sa consideră că edificiul Tribunalului Militar din Timişoara este cel mai bine păstrat din ţară, încadrându-se perfect într-un stil funcţionăresc de la începutul veacului trecut şi este în acelaşi timp cel mai bine structurat din punctul de vedere al utilităţii sale. Actualul preşedinte al tribunalului este autor al mai multor lucrări ştiinţifice dintre care domnia sa le acordă prioritate celor legate de „Consideraţii privitoare la sentinţele în instanţele militare” şi celor privind „Competenţa tribunalului militar - aspecte teoretice şi de practică judiciară”.
 
 

Edificiul
Clădirea Tribunalului Militar din Timişoara datează din anul 1907, având destinaţia iniţială a unei curţi marţiale. Imobilul şi-a păstrat parţial destinaţia şi menirea de a lungul anilor. Jumătate din clădire găzduieşte în prezent Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul de specialitate, iar cealaltă jumătate funcţionează ca tribunal propriu-zis cu caracter strict militar. Este considerată monument istoric, cuprins în nomenclatorul de resort al obiectelor de patrimoniu cultural. Astfel că orice modificare exterioară este neavenită sau cel mult permisă după evaluări de specialitate şi autorizaţia factorilor competenţi. După anul înfiinţării, aici s-au desfăşurat activităţi de anchetă şi judecată. În timpul celor două războaie mondiale, o parte din magistraţi au făcut parte din complete de judecată de pe fronturile de luptă, alături de unităţile combatante. De-a lungul anilor, deţinuţii au fost adesea trecuţi din sala de judecată înspre peniten-ciar printr-un tunel care mai există şi în prezent, dar, nemaifiind folosit, este blocat pe toată lungimea lui.