Originară din străvechiul sat de gospodari, cu tradiţii culturale ce dăinuie de veacuri, autoarea îşi propune să facă cunoscute lumii momente şi evenimente care au marcat evoluţia unor oameni pe care valurile istoriei i au călit pe veci. Carolina Orza se identifică de fapt cu destinul fiecărui sătean în parte. În centrul naraţiunii: bucuriile, împlinirile şi suferinţele uneia dintre cele mai vechi familii bănăţene.
 

Undeva în Elisabetinul timişorean, într-un apartament amenajat cu bunul gust al omului de artă, iubitor de ordine firească a lucrurilor, de cultură ambientală şi confort de bună calitate şi, poate, în primul rând cu rafinamentul inventiv şi eternul spirit imbatabil feminin, toate dominate de o autentică atmosferă intelectuală, s-a născut de curând schiţa unui roman, care de o bună bucată de vreme i-a încolţit în suflet poetei şi prozatoarei Carolina Orza. Copil al meleagurilor cărăşene, îmi mărturiseşte că proiectul îi va fi fără îndoială cel de suflet. Pentru omul Carolina Orza, care a văzut lumina zilei la Mercina, locul copilăriei nu este doar idilă cu aură rustică, este pământul cu oamenii săi destoinici, oneşti şi ospitalieri, şi, de când e lumea, cu avuţie din trudă „păurească”; la fel de mult însă înfrăţiţi cu arta de a viersui, a meşteşugi frumos cuvântul şi a păstra datina străbună. Pentru poeta Carolina Orza, Mercina este pur şi simplu „centrul Universului”, cum îşi defineşte lumea satului ei, cu convingerea celor care au sfinţit locuri rămase în istoria Banatului. Nu se dezminte câtuşi de puţin când îmi spune că a moştenit de la părinţi înclinaţia spre frumos şi, înainte de toate, nobleţea sacrei promisiuni împlinite la vremea ei. „Aşa sunt oamenii de acolo, care trăiesc alături cu cântecul, voia bună şi mai ales munca în ritmul anotimpurilor”, îmi spune Carolina Orza. Romanul? E o poveste care începe pe undeva, cu ceva mai mult de două veacuri în urmă, unde familia ei e una dintre cele mai vechi de prin partea locului şi are şi ea fişa făcută în economia romanului ei. „Cu oamenii de acolo e o altă poveste”, îmi spune, „şi una dintre ele datează de la prima reformă agrară, de la 1921, când s-au împărţit pământurile. Numai că atunci şi-a luat cine ce-a vrut de la cine se putea lua ceva”. I-a povestit „bunu’” că au intrat oamenii în averea unui om bogat, „Spăiia”, neam de spahii, se zicea - şi „la-mpărţeală a venit tot satul”. Străbunica din partea mamei s-a dus şi ea pe acolo să vadă cam ce ia lumea din ogradă. „Au luat unii de toate, buna Căta, iacă, a luat şi ea două oale de pus flori în ele. Atât i o trebuit lu’ moşu”, îmi zice Carolina. „Când le-a văzut în curte, i-a zis scurt şi tăios Ecaterinei: «Căto, de unde-s oalele astea?» şi a mai zis: «Apăi‚ ’năpoi să le duci!» După două zile, tot acolo le-a găsit: «Acum le iei şi le duci. Ai muncit pentru ele? Le-ai plătit? Ţi s-au dat în dar? Acum să pleci cu ele ’năpoi!». Biata Căta le luase că erau aruncate cu altele netrebuincioase. Dar n-a îndurat moşu’ să aibă lucrul altuia în casă”. De la ăi bătrâni a văzut Carolina că avuţia se face din muncă şi aşa a trăit şi ea toată viaţa, cu munca şi cu cinstea... E un capitol ca un laitmotiv în viitorul roman pe care-l scrie nu doar pentru bănăţeni, ci pentru toată lumea noastră.

Mitrofanii
Ca toţi oamenii din sat, familia Mitrofan, de unde şi numele de fată al gazdei mele, îşi făcuse renume din cinstea şi onoarea muncii şi a conduitei. De fapt, îmi spune scriitoarea, „la obârşie familia se chemase într-adevăr cândva Orza, iar tăt natu’ aşa-i ştia”. Dar pentru că familia avea mai multe fete decât băieţi, ele au luat cum e firesc numele bărbatului. Numai că după o vreme Orza a devenit poreclă şi oamenii din Mercina „de-ai lui Nicolae Orza-i” ştiau. Chiar şi bunicul Romulus Mitrofan devenise „a lu’ Nicolae Orza”. Scriitoarea zăboveşte asupra unui amănunt interesant, un capitol aparte în cartea care se va naşte peste o vreme: coincidenţa a făcut ca viitorul soţ al tinerei Carolina să fie chiar un Orza şi chiar unul de prin partea locului. S-au bucurat oamenii de întâmplare şi le plăcea de ofiţerul chipeş şi blând la vorbă, deşi la oaste... porunca-i  poruncă şi trebuie s-o asculţi. L-au iubit Mitrofanii pe pilotul ce-şi luase zborul spre văzduh şi mândri au mai fost când s-a dus el cu elicopterul său să salveze oamenii de stihiile care s-au abătut peste ei în 1972, undeva în ţară...
De fiecare dată când doamna din secularul sat bănăţean priveşte acum la televizor cum se revarsă puhoaiele şi năvăleşte apa, înghiţind satele şi truda oamenilor, memoria retinei reînvie şi atunci îl revede pe omul drag, aşa cum trăia şi zâmbea la semenii pe care-i iubea. Atunci, într-o misiune de salvare, pilotul Orza s-a stins din viaţă, ca să le redea altora viaţa. Clipa nefericită a vrut ca aparatul său cu care salvase atâtea suflete, să-şi frângă pala şi să rămână într-o rână. L-au mistuit flăcările neroade. Aşa a plecat spre ceruri el, cel care zi de zi scruta văzduhul pentru viaţa altora, neprecupeţind-o pe a sa... A rămas atunci singură, Carolina cu micuţul Adrian, dar cu puterea de a răzbi într-o viaţă care a încercat-o cu asprimea destinului. Cu duioşie, rosteşte poeta „Târgului de vise”: „E linişte între cuvinte/şi o Golgotă între noi./Mă urc pe rugăciuni spre tine.../Ne cheamă timpul înapoi...“
Mama, Cristina Mitrofan, învăţată cu truda câmpului, i a povestit Carolinei mai târziu, când copilul avea să priceapă, ce au făcut, ce şi pe cine au luat comuniştii din sat, atunci în acei ani de prigoană nebună. N-a rămas fir de aţă-n casă. Au jefuit cât au putut duce din casa Mitrofanilor: caii, boii, căruţa, păsările din ogradă, oile şi batoza. Doar teascul de stors strugurii nu l-au putut desface. Încleştaţi bezmetic în elanul lor „revoluţionar bolşevic”, i-au lăsat doar cu podelele goale; fetiţei îi luaseră şi păpuşa şi perniţa din braţe, iar toamna veneau şi reveneau mereu cei de la „colectiv” să-şi stoarcă strugurii la teascul lor. Mitrofanilor nu le-au mai rămas decât cinstea, munca şi speranţa. În mintea de copil i s-a întipărit imaginea „bunei” venind legănându-se de povara coşului cu de-ale gurii purtate pe oborocul din creştet, hrana pentru truditorii câmpului. „Chiaburoii” era cuvântul de ocară care le venea la gură lefegiilor comunişti, simbriaşi ai pierzaniei, cuvânt care le suna Mitrofanilor ca un şfichiuit de bici... 

Urgia, într-un capitol 
În 1958, satul a trecut prin zile şi nopţi de coşmar. În numai câteva săptămâni, au fost arestaţi, doar pentru început, două grupuri de câte 15 şi 22 de săteni, pentru vina de a fi „uneltit” împotriva regimului comunist, urât din străfundul sufletului de orice ţăran român cinstit. Târâţi la Tribunalul Militar din Timişoara, cei din primele două grupuri din Mercina au fost condamnaţi la pedepse  între 10 şi 25 de ani de temniţă grea. Cu toţii erau acuzaţi între altele şi de faptul că refuzau să accepte colectivizarea forţată, mai precis furtul din avuţia agonisită de o viaţă şi înscrierea în partidul comuniştilor. Le-au urmat alte zeci de suflete, ţărani, dascăli, preoţi, femei şi bărbaţi, care după ani de tortură şi închisori din toată ţara au luat şi drumul pustiului din Bărăgan. Între ei s au numărat şi părinţii Mariei Ştefan din Mercina şi doi veri primari ai tatălui Carolinei. Năvala bezmetică a celor ce luaseră puterea sub pavăza şenilelor tancurilor ruseşti s a contabilizat într-o cifră ce întrece închipuirea minţii umane: anii de osândă comunistă la care au fost supuşi cei din Mercina însumează secole de temniţă, ca o beznă a morţii în inima şi sufletul fiecărui om luat din casa şi de la glia lui. Sunt pagini rânduite care să îndemne la neuitare...

Pagini despre cântecul strămoşesc
Din timpuri străvechi, satul a cântat şi a transmis generaţiilor însuşiri care adesea au uimit de-a dreptul. Corul a fost una din celebrităţile zonei, apoi fanfara, compozitorii-ţărani, unul din ei Nestor Miclea, văr primar cu străbunicul Mitrofan. Tatăl ei, fost membru al fanfarei, bunicul care a cântat în corul satului şi bunica prim-solistă în aceeaşi formaţie. Ea a fost un autentic talent, moştenit din generaţie în generaţie: cosea, împletea, cânta, torcea la fus şi-i învăţa pe cei de-o şchioapă datina şi obiceiul strămoşesc, care nu trebuiau să piară. Apoi repetatele întruniri şi confruntările într-ale cântatului cu corul din Chizătău, renumit şi el în Banat, rămân amintiri ale generaţiilor de odinioară-file de istorie a Mercinei cărăşene...
La un concurs de coruri în Capitală, bunica, pe atunci femeie tânără de doar douăzeci şi ceva de ani, a cântat în prezenţa reginei Maria, pe care a uimit-o cu vocea-i măiastră şi nobleţea ţinutei de mândră cărăşeancă. N-a vrut nici în ruptul capului  să creadă Măria Sa că nu-i solistă de operă. „Au crezut cu toţii atunci că au adus o cântăreaţă şcolită de mari maeştri”, îşi aduce aminte Carolina din ce-i povestise bunica. Regina i-a cercetat chiar mâinile să vadă dacă-i ţărancă sau nu şi i-a oferit căpşuni din cupa ei de cristal. Dar nu s-a mulţumit nici atunci. A chemat profesorii universitari din Cluj s-o vadă şi s-o asculte. Apoi i-au spus să rămână să  înveţe şi să cânte şi pe scenele mari din ţară. „Las-o maică să rămână-n sat, că are pământ de muncit”, le-au spus părinţii, şi aşa a rămas...

 
Copilăria, şcoala  şi creaţia
Îşi aminteşte cu nostalgie de renumitul om de carte Petru Oallde, profesorul ei de limba română, care i-a îndrumat primii paşi în creaţia literară, apoi de celălalt dascăl, Bârsilă, care la rându-i îi veghease înclinaţiile spre frumuseţea cuvântului românesc scris şi rostit, cu preţuire. Îl necăjea adesea pe profesorul Bârsilă, spunându-i că „dă la agronomie”, iar el îi spunea, mai în glumă, mai în serios: „Îţi dau eu ţie numa’ agronomie”. Aşa a ajuns să-şi pună gândurile pe hârtie şi s-au născut cele 100 de poeme de dragoste, „Târgul de vise”, apărut la editura Marineasa, şi au prins viaţă marile iubiri de neuitat: teatrul, regia şi rolurile pe care le-a interpretat în echipa de teatru a Cercului Militar din Timişoara. Vorbesc pentru sine şi despre harul poetei, prozatoarei şi iubitoarei Taliei, premiile cucerite anual la concursurile artistice, premii I, II şi III, apoi cele pentru regie şi pentru cele mai moderne puneri în scenă, premiile individuale la aceeaşi secţiune de teatru şi pentru creaţia literară, cea pentru proză, mai cu seamă impresiile culese în 1998 în frământata Bosnie, unde a poposit alături de militarii români aflaţi în misiune de pace. A văzut dezastrul unui război, coşmarul pe care l-au trăit oamenii şi gândurile i s-au întors spre ţară, spre satul ei, unde odinioară au domnit suferinţa şi jalea, care au marcat-o pe ea, pe fiul ei Adrian, cel care a rămas sensul existenţei ei, omul care acum la maturitate veghează responsabil la rosturile obştei. Lui şi satului ei le datorează Carolina Orza romanul unei vieţi, al unei străvechi familii care a străjuit de veacuri la hotarul cuvintelor şi al speranţelor, într-un spaţiu de viguroasă spiritualitate românească. „Nu trebuie să uităm ce a fost într-o comunitate care a trăit, a iubit şi a suferit”, îşi conturează poeta şi prozatoarea Carolina Orza intenţia pe care cu emoţie o încredinţează albului imaculat al hârtiei de pe masa ei de lucru...  
 
 

Critica literară
(despre volumul „Târgul de vise“)
„Versurile de aici sunt expresia unui anume destin - dar neindividualizat biografic, nici expus în generalităţi convenţionale-, ci lucru destul de rar, cumpănit în balanţa atât de sensibilă ce se aşază în echilibru şi cu plinătate sub zodia liricului”. (Prof. dr. Ioan Viorel Boldureanu)   
„O poezie a sentimentelor puternice care sunt mărturisite fără sfială, dar cu forţă şi cu delicateţe în acelaşi timp. O poezie a stărilor fireşti, nepervertite de răul care ne înconjoară, chiar şi când acesta este numit”. (Viorel Marineasa)
„Realizată fără efort de artificii, poezia Carolinei Orza captivează şi vrăjeşte. Tensiunea şi amplitudinea lirismului, timbrul personal şi dezinvoltura cu care rosteşte, defineşte un poet experimentat şi încărcat cu har. (Marius Munteanu)
 

Confesiuni poetice
(din volumul „Târgul de vise“) 
„Amorţeam de încordare,/pipăind fiecare zgomot/care te-ar fi putut aduce./Şi de mama care-mi spunea:/«Iar îl aştepţi? Lasă că vine !»/Ştiam cum deschizi poarta,/îţi cunoşteam paşii,/tată,/şi-mi lumina viaţa/privirea ta/care nu semăna cu nimic pe lume,/dar era mereu ca aceea/când m-ai luat,/... /de la gară.“ („Ochii tatei” )
„În obor, aplecat peste nicovală/Cita/îşi bătea coasa./L-a primenit Bunica/într-o cămaşă albă/cu brâu împistrit,/i-a dat traista,/apă-n cârceag./Şi a plecat la cosit./Era Bunicul ca un sfânt,/deasupra uşii din Biserică,/pictat./Bunicul meu cel bun/şi blând...“ („Cita”)
„... ploua/peste mine şi în mine/Cum să te ajut/când nu mai despart/gustul ploii de cel/al lacrimilor?/Doar fumul/încolăcindu-se printre stropi. („Doar fumul”)

 

 

Agenda nr. 30/23 iulie 2005