Din cele mai vechi timpuri, omul a avut şi momente de odihnă sau bucurie, când, pentru delectare, s-au produs sunete atât prin obiecte-instrumente, cât şi prin voce, sunete care, de fapt, au fost primele încercări muzicale ce se practică şi astazi.

       Activitatea corală, orchestrală, de fanfare sau alte moduri de exprimare sunt deja etape superioare, fiind necesară instruirea pentru a se realiza o cântare armonică.

        În Timişoara secolului XIX, cetăţenii sârbi, pe lângă corurile bisericeşti, au constituit în 1836 primul cor sârbesc de cântare armonică, acest fiind compus din elevii de liceu, care cântau la diverse ocazii şi chiar la slujbele religioase.

        În cartierul Cetate din Timişoara, în anul 1868, se constituie Frăţia -Societatea Sârbească de Cântări, cor civil cu statut propriu din 17 martie 1868, statut care a fost vizat de Ministrul de Interne Maghiar la 20 martie 1869. Corul care a activat, cu mici intermitenţe, până în 1947.

       În cartierul Fabrică (suburbia Palanca Mare) din Timişoara, cartierul morarilor, meşteşugarilor, comercianţilor şi industriaşilor ortodocşi şi catolici, au existat biserici care au fost distruse de turci în l7l7, astfel că abia în 1746 începe construirea unei noi biserici ortodoxe din cărămidă, cu acoperiş din ţiglă şi cu clopotniţă separată.

       Biserica nou construită, cu hramul Sfântului Gheorghe Mare Mucenic, a fost sfinţită în 1755, fiind accesibilă enoriaşilor sârbi, români, greci şi altor ortodocşi din cartierul Fabric.

       Comunitatea bisericească a românilor îşi ridică pe malul drept al Canalului Bega (lângă viitoarea hidrocentrală) o nouă biserică, cu hramul Sfântului Ilie, mult mai înaltă şi mai încăpătoare, care a fost sfinţită pe 2 august 1826, slujind enoriaşii români până în 1913, când a fost demolată după ce Uzina Electrica Municipală a clădit mare şi frumoasă biserică ortodoxă română, situata pe str. Andrei Şaguna, la aproximativ 800 m de vechiul amplasament. Pictarea bisericii a durat aproximativ 15 ani şi a fost executată de marele pictor de biserici bănăţean Ion Zaicu.

       Comunitatea bisericească a sârbilor din Fabric, având o avere de aproximativ 280 de mii de forinţi, a consruit o casă parohială cu o sală enormă pentru acele timpuri, dotând-o şi cu un pian, astfel că activităţile culturale se puteau desfăşura lejer (muzică, teatru, spectacole). Sala a fost închiriată pentru exersări şi Societăţii Sârbeşti de Cântări din Cartierul Cetate, fapt care a generat şi neînţelegeri între coriştii din Cetate, motiv pentru care preşedintele, dr. Branco Stefanovici, împreună cu 20 de corişti, trece la Comunitatea Bisericeasca din Fabric în 1895, iar în 1896 înfiinţează Societatea Sârbească de Cântări a Bisericii din Fabric Timişoara. Statutul societăţii a fost aprobat de Magistratura Timişoarei, acest cor civil şi bisericesc fiind format din 40-44 membri: sârbi, români, germani şi evrei de ambele sexe. Corul a funcţionat doar până în 1906, când a fost absorbit de corul din Cetate prin fuziune. Astfel, a încetat existenta corului din Fabric, acesta depunându-şi statutul la Magistratura Oraşului Timişoara.

         În concurenţă, Comunitatea Bisericească Sârbească din Mehala (vechea denumire: Ferencvaros – Franzdorf) a înfiinţat corul bărbătesc în 10 mai 1903, care a fost avizat de Ministrul de Interne Maghiar pe 2 iunie 1903, sub denumirea de „Zora“ (Răsăritul).

 

 

 

          Insigna corului bisericesc din Fabric, o insignă de mare raritate, cu alura unei medalii de distincţie, este compusă din două corpuri, în care se îmbină perfect cinci culori, fiind pe drept calificată ca o insignă deosebit de frumoasă. Până în prezent, aceasta insignă nu a fost evidenţiată în literatură, singurul exemplar cunoscut de subsemnatul fiind cel pe care vi-l prezint.

          Pe verticală, insigna are 100 mm, lăţimea maximă a metalului în partea superioara este de 40 mm, iar cea minimă de 35 mm; medalionul metalic are diametrul de 37 mm; panglica bicoloră dublă are lăţimea de 30 mm, iar înălţimea de 25 mm.

          În partea superioară, corpul metalic presat are culoarea aurie, fiind structurat pe doua planuri, planul apropiat este un cartuş de 40 mm lăţime şi 11 mm înălţime, deci un dreptunghi ovalizat (cu colţurile teşite în arc), cartuşul este umplut cu email (smalţ) alb şlefuit, iar pe două rânduri, cu litere în relief şlefuite, cu înălţime de 2 mm, apare denumirea corului cu litere slave de tipar (Темишварско Фабричко Српско Црквено Певачко Друштво), cartuş aplicat pe placa de bază sau planul doi.

        Placa planului doi are deasupra cartuşului un decor în relief meandrat suprapus de vrejuri, care susţin în fleuron (cimier) simbolul cabinei suflerului; în partea de jos a cartuşului avem un ornament în relief cu vrejurile în jos la capete, iar între vrejuri apar patru perechi de pietre de vatră, la mijloc despărţite de un vrej melcat în jos.

        Pe spatele (reversul) plăcii de bază avem sudat un ac de siguranţă elaborat pe orizontală, iar paralel, în partea de jos, o bară sudată pentru prinderea panglicii (benzii).

        În mijlocul reversului plăcii de bază avem stanţat un dreptunghi de 7 mm pe 4 mm, cu firma producătoare pe trei rânduri:

1. AD.BELADA;

2. MARIAHILF St.54;

3. A.WIEN.

        De bara din spatele plăcii de bază este prinsă, prin coasere, banda moarată bicoloră: roşu şi albastru azuriu, dublă, de 30 mm/25 mm.

        Ornamentul inferior, ştantat auriu, posedă o bară cilindrică care pătrunde banda moarată, pe orizontală, pentru fixare, având vrejuri îndreptate în jos şi în sus şi chiar o floare – crizantemă - în jumătatea stângă. Vrejul din mijloc, respectiv cel mai lung, are în partea de jos o gaică pătrunsă de o zală mica din bară, probabil de cupru, care, de fapt, susţine medalionul.

        Medalionul presat, de culoarea argintului oxidat, reprezintă o cunună închisă, din două ramuri de măslin formând un cerc; ramurile la mâner sunt legate cu o panglică în fluture, iar frunzele vârfului ramurilor au o gaică pătrunsă de zaua din cupru. În interiorul cercului de ramuri de măslin avem stilizat un instrument specific sârbesc gusle (vioară cu o coardă), amplasat în prim-plan în diagonală, sinistra inferior – dextra superior; în planul doi, respectiv sub instrument, avem încrucişat arcuşul amplasat în diagonala dextra inferior-sinistra superior.

        Insignele, în anumite cazuri, au făcut parte din documentele înaintate pentru vizarea statutului societăţilor respective. Aşadar, putem presupune că insigna datează din 1895, an în care s-a constituit corul şi de altfel datează şi ştampila. Activitatea corului fiind de doar 11 ani, în mod cert numărul exemplarelor confecţionate a fost redus.