Iei Iecea Mica drept spatiu de studiu. Intre 1769 si 1770, la Colonizarea Tereziana, 150 de familii de svabi vin aici si se pun pe treaba. Cele care se cer facute apar in soare : case, scoala, biserica. Viata continua, timpul trece, situatia demografica se schimba. In 1880 erau aici 16 romani. In secolul urmator, ei au ajuns majoritari. In anii '50 ai secolului trecut, germanii de aici au primit o lovitura grea. Din Iecea Mica au fost deportate in Baragan 122 de persoane, mai ales svabi. Apoi i-a vandut Ceausescu si au reusit sa scape de comunism. Apoi au plecat si singuri, sa scape de resturile mari de comunism care pluteau pe apa istoriei, in anii de dupa revolutie. Vremurile nu au fost blande cu ei, in cei peste 200 de ani in care casa lor a fost Iecea Mica. Dar pana la urma au renuntat la a face lucrurile "zeis" si, inainte de anii '90, dupa anii '90, in functie de noroc si de rabdare, au luat fie calea Germaniei, fie pe cea a cimitirului. Si gata.

Au ramas in urma lor casele pe care le stii ca-s svabesti dupa cum arata, o biserica ce e clar ca e catolica dupa liniile ei, un cimitir in care se scria cu litere gotice, frumos aliniat, in stanga si in dreapta aleii principale, apoi in sirurile ce veneau dupa ea, pe monumente zvelte si ne-saritoare in ochi, cine, cand, langa cine sta pentru totdeauna in pamantul pe care l-a sfintit cu truda si cu suferintele impuse de altii.

Links, rechts, links, rechts, ordonat, fara sa se inghesuie, ca pamantul pentru tintirim n-a fost niciodata prea mic, Ordnung und Disziplin, asa cum se cade, pentru ca daca viata lor a fost a pamantului care i-a primit sa-l modeleze si sa-l deprinda cu mana de gospodar, le va fi dand si el un loc ordonat si linistit pentru odihna unei colonii care si-a facut datoria in cei 200 de ani cati i-a alocat istoria. Amin. Ruhe sanft.

Mergem la cimitir, e firesc sa incepi la cimitir vizita intr-un loc unde vrei sa dai de o populatie disparuta. Vreau sa vad crucile si numele si randuiala celor din Iecea Mica intr-unul dintre cele mai necesare spatii dintr-o comunitate. Pentru ca vii, intemeiezi un sat, ii dai din suflul tau, dar candva suflul tau este sortit sa ajunga in pamant pentru a face loc urmasilor. Si primii colonisti trebuie ca au fost ingropati pe aici, nu stiu dupa ce randuiala, dar nu ma astept sa dam de monumente chiar din deceniile de sfarsit ale secolului XVIII. Pe capela de la intrarea in cimitir scrie frumos, cu litere gotice, ma pregatesc sa dau buna ziua, muteste, celor care au intemeiat Iecea Mica si au pus umarul ca Banatul sa fie ceea ce este, si nu, eventual, o crescatorie de aligatori aclimatizati sau o orezarie experimentala. Dar, dupa primul monument funerar german, dau de nume romanesti, de ani de deces de dupa revolutie, de flori de plastic...

Ce cauta numele acestea pe aleea principala dintr-un cimitir al unui sat german? Romanii s-au insurubat aici mult mai tarziu, au venit la de-a gata, ca asa au fost vremurile. Si unde sunt monumentele celor care, in mod cert, au fost inmormantati aici, la inceput? Era doar firesc ca cele mai vechi monumente sa fie pe aleea principala, sa fie ale svabilor, sa aiba macar o suta de ani... Mergem mai departe, unele dintre monumentele celor recent ajunsi "la strada mare" au pe-undeva si un spatiu dedicat celor pe care i-au inghesuit in moarte, altele, cele mai multe, nu au nici atat. In sfarsit alte monumente germane, litere gotice, ani, nume, informatii, copiii cazuti pe front la Odessa, fiica ingropata in acelasi loc cu mama, nume de fata, detalii despre cel care a ridicat monumentuil, undeva mai jos, pus discret. Dar... si monumente cu pozele acestea de acum aproape un veac distruse, si nu de timp, ci de lovituri date exact ca sa le distruga, pe un monument, pe altul, pe mai toate cu poze. Incepe sa fie clar. Parcurgem rapid toata aleea principala, ultimul mormant german e inecat in gunoaiele ultimilor ani, trebuie sa mai fie ceva pe aici.

O luam spre locul in care se mai largeste orizontul si gasim : aici sunt aduse cruci si bucati din monumentele distruse ale germanilor, e o zona mai paraginita, mai putin umblata, poate. Ii arat colegului meu o cruce mica, simpla, de marmura alba : "Asta a fost sparta recent, uita-te la culoarea pietrei in spartura". Si nu era ceva ce sa sparga grindina sau o cantitate rezonabila de vrabiute...

Spre iesire dam de nenea Ticu, are in ingrijire cateva morminte, tocmai injura ca simtise iar mana cuiva ca umblase la zona lui. Il intrebam cum au ajuns nume ca Ivascu si Constantinescu si Ganea aici. Omul zice sa s-au mai pitulat printre cele vechi, ca mai era spatiu, sau spun ca i-au lasat nemtii sa le foloseasca ei. Spun, dar nimeni nu cere un act, nimeni nu verifica, pana si de-aici au ajuns sa fie scosi intemeietorii satului, si iar, pe bani, ca Ceausescu, sau... fara. Poate, hoteste. Oricum, sa cauti "loc la strada", la cea mare, intr-un cimitir dintr-o localitate svabeasca, unde locurile nu se dau pe opt ani, ca la oras, ci pe vecie, pare... macar deranjant pentru ochiul istoricului sau al documentaristului. Dar deh, se pare ca romanii aparuti mai incoace in sat, generatie spontanee, sunt mai domnosi, nu vor nici sa-si strice apartinatorul tocurile si nici sa nu aiba mortul lor vedere mai larga - cine trece, cine vine, cine cu cine - ca in viata... Vecia germanilor a fost scurta, si in viata, ca si comunitate, si in moarte...

O alta drama muta sta pe pietrele inca nedoborate : familii de germani in care el sau ea a apucat gustul pamantului de Banat, iar celalalt, tanjind dupa o feliuta de libertate, a plecat si... dupa anul nasterii, care e inscris pe monument, nu mai traieste dar nici aici n-a ajuns. Si raman asa, in asteptare, sotie dupa sot, sot dupa sotie, libertatea s-a platit cu spatiul necompletat de la anul mortii, iar aceasta chiar e o asteptare pentru vesnicie...

Mergem la biserica romano-catolica, e slujba, azi, desi e zi lucratoare, e Sfanta Paraschiva, catolici mai sunt prea putini, ortodocsii au primit voie sa isi tina aici slujbele, in fata noastra e o salata ciudata ce te nauceste putin : agheasmatarele catolice au ramas, dar nu cu apa sfintita, ci cu flori de plastic in ele, au aparut icoane ortodoxe, amvonul atarna stingher, vine altarul ortodox incropit oarecum "la traforaj", preotul care se foieste ortodoxeste, ba in fata, ba in spate, dupa cortinele de lemn, dupa randuiala ritului sau, pe-acolo pe unde catolicii aveau spatiul deschis, orga troneaza peste toate, urc la ea, pana si ultimele scrijelituri din lemnele de acolo, firesti in balconul unei biserici, sunt vechi de cateva zeci ce ani - balconul a devenit un accesoriu inutil...

E bine ca cineva foloseste biserica, oricum e igrasioasa, iar sufletul ei, daca exista, tanjeste dupa caldura umana, dupa rugaciune. Nu este singurul loc unde ortodocsii vin sa se roage in biserici catolice, nici pentru Romania, nici pentru Europa. Si totusi, tinusem minte numele localitatii acesteia si pentru un lucru aparte, un paradox legat de lumea religioasa.

Aici este preot Aurel Tomescu, om tanar si cu Teologia facuta la Timisoara, banatean. E de mai bine de patru ani aici, in Iecea Mica, preot al satului, slujeste in biserica aceasta romano-catolica, cumpara paine mergand printre case de svabi, ingroapa romani si ultimii svabi intr-un cimitir care, oricat ar fi si el de chinuit, inca vorbeste despre istoria germana a locului. Preotul a fost primit si el aici, printre primitii mai vechi, in spiritul locului, si totusi este unul dintre cei care, in vara, au semnat pe lista celor care doreau caterisirea mitropolitului Nicolae, in baza canonului 46 apostolic, care spunea ca s-ar fi impartasit cu ereticii. Unul dintre extrem de putinii preoti din Banat care au facut acest lucru, care au semnat lista respectiva. "Ereticii" din momentul acela erau greco-catolici si romano-catolici. Mi-e greu sa inteleg asta, va trebui sa il intreb pe parinte, cand isi termina slujba din biserica probabil eretica...

Slujba mai tine, daca tot incep aici slujbele la 10 jumate, poate va tine pana dupa 12 jumate, as vrea sa intalnim pe cineva pana atunci, plec capul in dreptul agheasmatarelor, n-am apa sfintita a catolicilor sa-mi fac o cruce, sus-jos-stanga-dreapta, este singura pe care o mai pot face din respect, ca necredincioasa, intr-un loc de cult, in ciuda botezului meu ortodox, dupa "procesul" la care a fost supus parintele Corneanu, Inalt Prea Sfintit mitropolit al Banatului nostru primitor si ecumenic, atunci cand Banatul acesta isi aduce aminte…

Mergem la Francisk Grabazer, el spune ca e ultimul german de pe-aici, ca vecinul Ballauer e jumate roman, dar desi omul din fata mea, fostul clopotar al bisericii romano-catolice, spune toate astea intr-o romana cu un placut accent german, prima lui limba a fost maghiara, crescut de o femeie, cat timp parintii lui erau prin Rusia. Despre el se stie ca e "neamtul locului", cel care-a mai ramas, clopotarul ce nu mai trage clopotele - ai lui au plecat toti sau au murit. Iar el a vorbit ultima data germana cu sora lui, care a murit acum sase saptamani si care statea tot in Iecea Mica. Au chemat preotul catolic de la Jimbolia, sa o ingroape, si spune ca n-a vrut sa vina. A ingropat-o cu preotul Tomescu, ortodoxul paradoxal, care, pe langa ca a facut cele ce se cereau, nici nu le-a cerut bani pe o seama de ani, gen "plata cultului". Frumos!

"Franti", cum ii spune lumea, n-a plecat in Germania ca nu avea la cine, nevasta lui e romanca, niste copii ce sa primeasca o soarta mai buna, acolo, n-a avut, asa ca... isi asteapta randul, cuminte, la scaunele nu tocmai "de orchestra" din cimitirul candva german.

Pana vorbim, apare preotul, ca stia pe cine vizitam. Bag seama ca a scurtat-o putin pe Sfanta Paraschiva, poate intrigat de ravna cu care pozam in biserica. Vorbim de cimitir, de statutul bisericii, de renovari, de enoriasi. Parintele pare un om rezonabil, a incercat, a dres, a facut cate ceva pentru comunitatea lui. Nu poate face nimic in legatura cu cimitirul, nu se stie cine distruge monumentele, iar noile morminte... el nu are cum verifica cine si de unde a primit voie sa mai "epureze" cate un svab de pe aleea centrala... Trec la altceva, intreb de biserica. E un duh rau acolo, a simtit nevoia s-o curateasca? E intrigat. Spune ca a fost consacrata, in 2003, de episcopul Lucian Mic. (Fain - ma gandesc - unul care numara zilele pana cand vom avea loc vacant de mitropolit in Banat...) "Si nu e eretica biserica?", il intreb. Adica nu se murdareste, ceva, daca slujeste in ea? Nu raspunde, foloseste alte intrebari, se eschiveaza, desi un ziarist nu isi uita niciodata intrebarea. Il intreb din ce an are molitfelnicele. Incepe sa vada unde bat. Dar nu "bat", e doar cursul firesc al unui dialog. Realizeaza ca este vorba despre slujbele din molitfelnic, de trecere de la eretici la ortodocsi, care nu mai apar in editiile recente. Se infurie. Spune : "Nu sunt dator sa va dau socoteala". Doar intrebam... Pentru ca vreau sa inteleg cum vede treaba cu mitropolitul, din vara. Spune : "Ati vazut ca si azi l-am pomenit cu drag". Zic : "Stati. Am auzit ca l-ati pomenit. Azi. Dar despre drag nu stiu. L-ati pomenit si pana la decizia Sinodului?" Iar nu raspunde. Se aduna eschivari. Furia sa.

Spune ca sunt necinstita ca l-am purtat prin alte subiecte ca sa ajung aici. Imi sare si mie tandara... Nimeni nu are de ce sa ma faca "necinstita", in 16 ani de presa. Ca sa dezamorsam situatia, ii explic schematic : ma intereseaza ce a ramas de la germani. Ce s-a dus. Ce a pastrat locul. "Si cum e asta ca stati aici, slujiti in biserica aceea catolica, spuneti ca sunteti banatean si il condamnati pe mitropolit pentru ce a facut? Eu, ca necredincioasa, cred ca oricine face un lucru pentru apropierea oamenilor, face bine. Dumneavoastra ce credeti, si cand sunteti banatean, la ce ora? Stiti, in Banat era firesc sa ai preoti de culte diferite la o inmormantare. Vi se pare normal ca acum nu mai puteti face nici macar o inmormantare cu un preot de alt cult?"

Preotul accepta ca nu e de acord cu acest lucru, ca n-ar fi trebuit sa se ajunga la a se da aceste restrictii. Il intreb daca s-a gandit ce semnneaza, care sunt consecintele gestului. Vorbim mai asezat acum, imi spune ca a privit gestul mitropolitului ca pe unul de sminteala, dar ca situatia e mai "ombilicata" si ca crede ca, pana la urma, biserica va fi una. Dar ca inca nu s-au facut toti pasii intre culte. Bun, si de ce sa nu fi facut parintele Corneanu acest pas? Simt ca omul se gandeste acum din alt unghi la toata situatia, poate acum realizeaza ce inseamna sa dezbini, la modul concret, si ce inseamna sa aduni laolalta, nici macar la mort nu are voie sa mai faca slujba cu altcineva, cadem de acord ca daca Isus face treaba asta cu transsubstantierea, in timpul euharistiei, n-ar alege o biserica dupa culoare, sa se intample tot ce e de intamplat.

Putem pleca strangandu-ne mainile, am gasit cata un numitor comun, parintele ma mai ameninta o tara ca, daca scriu prostii, o sa ne intalnim noi in fata lui Dumnezeu, il linistesc ca, inainte de cenzorul lui, am eu constiinta mea, deci e ok, el dispare cu masina, eu trag o poza cu nea "Franti" la poarta, amuzat de disputa absolut neasteptata din fata casei lui, prind si antena lui TV, nu are niciun program german, lasa ca i-am oferit noi "mozi", macar azi, plecam si noi din Iecea Mica.

Nu cred ca spiritele trecutului pot influenta ceva de azi, nici macar nu cred in spirite, si totusi, daca ele exista, macar niste coate intre ele sper sa-si dea, ca, uite, a venit cineva sa mai intrebe de noi, cei care ne-am legat de piciorul nostru de spirit piatra de moara a pamantului Banatului, cineva care asteapta ca o parte din ce-am fost sa ramana in mai mult decat in case si in numele de pe cruci : sa strunjeasca spre intelegere si toleranta inimile zgrumturoase ale celor care uita cum e sa fii, simplu, om.