Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - Tragedii uitate ale Lugojului: inundaţiile din 1912 şi 1970

Inundaţiile din lunile aprile-iulie au produs anul acesta mult mai puţine pagube la Lugoj decât în restul Banatului. Şi totuşi, până a fi îndiguit cu centura de piatră care însoţeşte trecerea prin oraş a Timişului, Lugojul a suferit din greu de pe urma viiturilor din 1912 şi 1970. În iunie 1970, autorităţile vremii au fost nevoite să instaureze starea de necesitate pe întreg teritoriul municipiului Lugoj În cele ce urmează, vom încerca să reconstituim filmul acestor tragedii, acum uitate de majoritatea lugojenilor.

Puţini lugojeni mai ştiu de marile inundaţii din 26 mai 1912, când apele învolburate ale Timişului au ajuns până la gară. Pe malul râului, la fosta cafenea “Turcu”, mai exista până nu de mult un triunghi metalic, care amintea nivelul apei revărsate atunci: 1,20 metri. Harnicii constructori ai noului edificiu de acolo au aruncat “tinicheaua” respectivă, şi, odată cu ea, o părticică din istoria oraşului. Iată ce consemna un ziar din 1912: “la ora 5 după amiază, apa a ajuns la cota maximă, s-a revărsat pe străzi în tot oraşul, până în faţa comitatului şi casei Soro (n.r. – a contesei Soro), iar în catedrala greco-catolică, apa era de un metru”.  Lipsit de diguri de apărare, oraşul a căzut pradă apelor, care au ajuns până la capela numită impropriu de lugojeni “Muschong”, cea dinspre gară. Distrugeri mari se văd în ilustratele de epocă pe actuala stradă Ion Vidu şi în centrul oraşului. Chiar în preziua inundaţiilor, la Lugoj fusese terminat un pod de ciment (situat între podul de fier şi cel de beton), care a fost inaugurat cu pompă, în prezenţa autorităţilor vremii. Deşi se ştia că viitura rupsese toate podurile şi podeţele de la Caransebeş încoace (podul de fier, ridicat de austrieci la 1900, rezista eroic, cum avea să o facă şi în 1970, 1975, 2000 şi 2005), constructorul a garantat că structura respectivă nu va ceda. Se spune că aşa mare i-a fost supărarea văzând spulberat podul de ciment care a trăit numai o zi, că şi-a pus capăt vieţii, spânzurându-se. 

“În luna mai 1970 eram la Predeal, cu soţia” – îşi aminteşte dl. Vasile Belinţan. “Încă din ultimele zile ale lui aprilie începuse să se înnoreze, s-a pornit burniţa, iar în diminieaţa zilei de 1 Mai am avut o surpriză de proporţii: tot Predealul era nins. Pomii erau înfloriţi şi în jur, numai zăpadă! Când am plecat din staţiune, zăpada avea jumătate de metru, iar pe la Braşov şi Sibiu totul era alb. Oamenii plecau pe tren cu sandalele învelite în pungi de nailon, căci cine s-ar fi gândit să-şi ia ghetele în luna mai!”

“Când am ajuns la Lugoj, oraşul nu era încă inundat, dar ploua fără oprire, iar zăpezile de la munte începuseră să se topească. Apoi, în iunie, apa a ajuns până în faţa casei de cultură şi pe str. Romanilor, unde pe vremea aceea era un lan de porumb. Sala de lupte era inundată, la fel şi serele CFR-ului, Pohalma, Balta Lată, Traian Vuia, etc. Apele au acoperit pompele ITL-ului, nişte pompe cu motor de 40 kW, care trăgeau apa din Timiş şi o trimiteau la ITL. Oraşul a stat cam două săptămâni sub apă, beciurile caselor de pe malul Timişului au fost complet inudate, la fel şi locuinţele de la demisol”.

Chiar în perioada inundaţiilor din 1970, Vasile Belinţan, pe atunci angajat al ITL-ului, a fost trimis în delegaţie la Mediaş, la fabrica “Târnava”, unde se făcea catifea raiată pentru export. “La Mediaş am prins două viituri succesive. Prima dată, apa s-a ridicat până la trei metri în hală, iar a doua oară a ajuns la un metru. Toate utilajele şi motoarele au fost demontate şi scoase din fabrică, apoi trimise la Sighişioara pentru reparaţii, ca să scoată mâlul din ele. Nemţii din fosta R. D. Germană aduseseră o maşină de filtrat apa şi îmi amintesc că era plin de securişti în zonă, care supravegheau lucrările, ce trebuiau încheiate cât mai rapid. Nu se interferau, erau foarte politicoşi chiar, dar, pentru că era stare de necesitate, ştiau să fie şi foarte duri. Îmi amintesc un şofer de camion care a avut proasta inspiraţie să fure un casetofon germanilor, la care aceştia ascultau muzică în timpul lucrului. Individul a fost imediat arestat şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, dar unii ziceau că furtul în timp de stare de necesitate se pedepseşte cu moartea”.

Petru Siniteanu locuia pe atunci pe strada Siretului şi lucra ca şi croitor: “Îmi amintesc că trebuia să predau o  haină la comandă unei doamne, când au închis circulaţia pe podul de fier şi au deviat tot traficul pe podul de beton, care era mai îngust ca acum. Când am ajuns acasă, familia şi vecinii intraseră în panică. Apa era de jumătate de metru în curte, trecuse de trepte şi ajunsese la uşa casei, iar noi am pus toată mobila pe tălpici de lemn, ca să nu se strice. Aproape o săptămână am dormit în pod, pe saltele, toată famila: eu cu soţia şi cei patru copii, care nu mai mergeau la şcoală, pentru că şcoala fuasese întreruptă. Din fericre, apa nu a mai crescut. Încă vreo 5 cm şi apa intra în casă; în schimb, în beci totul era făcut praf, de la lemne, la sticlele de vin şi borcanele cu murături, care s-au spart toate” – ne-a declarat Petru Siniteanu, un alt martor ocular.

Ion Luminosu îşi aminteşte nenorocirile din 1970 de parcă ar fi fost ieri. “La podul de fier, mai erau 30 cm şi apa trecea peste el. Era  numai apă de pe strada I. Vidu, până la vechea Prefectură, în faţă. La fel şi în cartierul Buchin, iar între Sâlha şi Coştei nu se putea circula, apa era de trei sfert de metru pe şosea. La Lugoj n-au fost victime, dar viitura a venit foarte repede, într-o noapte. Nu se făcea mediatizarea de acum, dar situaţia a fost foarte gravă. Ajutoare ca acum, nici vorbă, pe vremea aceea nu prea era apă minerală, dar existau destule sifonării, inclusiv în fabrici şi am avut apă de băut.”

Alexandru Jilac priveşte lucrurile dintr-o altă perspectivă: “ Pe vremea aceea, în 1970, lucram la Depoul CFR Caransebeş, la CT3, adică la Secţia Centralizare Telecomandă Electromecanică. Ieşise Bistra din matcă şi Staţia CFR de la Caransebeş era inundată, tot traficul feroviar a fost blocat vreo 2-3 zile. Podul feroviar de la Balta Sărată a fost inundat. În rest, terasamentul era sub apă şi s-a apelat la tot felul de rute ocolitoare. Linia ferată era întreruptă pe porţiunea dintre Jena şi Găvojdia, la fel şi pe relaţia Cruşovăţ-Iablaniţa. Bistra ieşise şi la Oţelu Roşu, iar şoseaua şi linia ferată Oţelu-Glimboca, unde s-a rupt digul, erau impracticabile.

Îmi amintesc că aveam locomotive diesel pe accelerate şi mergeam numai cu 15 km pe oră, aşa mari erau restricţiile de viteză.”

Dar inundaţiile din 1970 au lovit cel mai greu Ardealul, linia Ilia – Dobra fiind complet sub ape, la fel şi Deva – Simeria. Vasile Belinţan îşi aminteşte odiseea întoarcerii de la Mediaş la Lugoj: “Am plecat de la Mediaş într-o dimineaţă şi am schimbat vreo trei trenuri ca să ajung acasă, dar tot n-a fost de ajuns. Mai întâi la Teiuş, apoi la Vinţu, unde am stat până după-amiaza, apoi până la Ilia, de unde n-am putut pleca pentru că Mureşul rupsese podurile de cale ferată. Am ajuns târziu la Lugoj, cu o maşină de ocazie. Asta era în iunie 1970.”

Dl. Belinţan consideră că “inundaţiile din 1970 au fost o lecţie pentru autorităţi, care au început îndiguirea Timişului la Lugoj, ceea ce a făcut ca inundaţiile din 1975 să fie suportate mult mai uşor de oraş”.

La rândul său, Petru Siniteanu subliniază că “aşa cum erau ei, comuniştii, s-au pus pe treabă şi au făcut digurile, iar de aici a venit salvarea în anii ce au urmat”.

Cum Lugojul a suferit, e drept mai puţin, şi în anii 2000, rămâne de văzut de unde ne va veni salvarea în viitor...

 

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank