Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - Poştalioanele cu cai, inter-city de secol XVIII

Circulaţia poştală şi de informaţie în Banatul secolului al XVIII-lea a devenit o activitate din ce în ce mai bine pusă la punct, pe măsură ce fosta provincie imperială câştiga în importanţă. Se ştie că Banatul grăniceresc a fost scena unor conflicte armate violente între trupele imperiale austriece şi cele otomane, vreme de mai bine de două secole. Cele mai dure lupte s-au dat la 1695 (inclusiv bătălia de la Lugoj, din 25 septembrie 1695, în care comandantul imperial Veterani şi-a pierdut viaţa), la 1728 şi 1788. În aceste condiţii, transportul persoanelor şi al corespondenţei prin intermediul poştalioanelor cu cai spre Viena a fost încurajat să se dezvolte rapid.

Poştalioanele s-au aflat mult timp în proprietatea statului habsburgic, dar, mai apoi, oferta a fost diversificată prin apariţia unor companii private de transport cu cai. Desigur, pentru transportul cu poştalioanele au fost înfiinţate, pe traseu, numeroase staţii de poştă, dotate cu tot necesarul. Prof. dr. Sofronie Mureşan, un reputat cercetător al hărţilor şi documentelor poştale ale vremii, ne-a oferit o serie de informaţii interesante legate de acest subiect. În zonă, posturile de poştă erau la Caransebeş, Marga, pe valea Bistrei şi pe Culoarul Timiş-Cerna, la Slatina, Teregova, Cornea, Mehadia, Orşova. Aceste posturi au existat mulţi ani la rând, unele fiind desfiinţate abia peste mai bine de un secol. De exemplu, la Arad, staţia de poştalioane a fost închisă abia la 1890.

Existau însă şi aşa numitele “staţii de cambiaturi”. Sistemul cambiaturilor fusese pus la punct încă din 1720, de către contele Claude Fremont de Mercy, ajuns cel mai cunoscut guvernator al oraşului Timişoara. Acest sistem avea ca scop legătura, printr-un sistem de poştalioane regulate, între Banat şi Viena. Mai târziu, legătura s-a extins spre Transilvania.

Diferenţa între o trăsură mânată de cai şi poştalion era că ultimul avea în dotare în plus un “claxon” adecvat stilului vremii – adică cu goarnă. Poştalionul era echivalentul unui inter-city al acelor vremuri, un fel de circulaţie rapidă, cu cale liberă, care nu oprea în cambiaturi decât la nevoie.

Pentru mărfuri, existau carele cu boi, care transportau mărfurile mai grele. Coletele, scrisorile destinate şi persoanele erau duse cu poştalionul.

La Lugoj era o importantă staţie de poştalioane, foarte bine întreţinută, care se află şi astăzi în stare excepţională de conservare. Este vorba de actualul sediu al Protopiatului Ortodox Român, cunoscut pe vremuri sub numele de “Hanul poştei” sau “Birtul poştei”. Acesta a fost staţie de diligenţă pe drumul spre Ardeal - relaţia Deva. Clădirea veche a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din secolul al XVI-lea. Se spune că aici ar fi fost găzduit voievodul Mihai Viteazu, aflat în drum spre Praga şi Viena, împreună cu suita sa.

Edificiul actual datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Ea a fost ridicată pe terenurile familiei George şi Mihai Făgăraş (Fogorossy). Familia respectivă a fost răsplătită cu aceste posesiuni şi cu titluri nobiliare de către princeipele Transilvaniei, Mihai Appafy (1652-1681) pentru meritul de a fi răspândit calvinismul. Mai târziu, clădirea este donată de către Teodor Făgăraş şi soţia sa, Therezia (născută Damaschin) Bisericii Ortodoxe Române.

Clădirea “Hanului poştei” a fost dintotdeauna foarte bine întreţinută, pentru că adesea găzduia persoane importante, demnitari etc. care lăsau acolo bani grei pentru cazare şi masă.

În a doua parte a secolului al XVIII-lea, o bună parte a acestor hanuri din Banat aparţineau contesei Soro, soţia comandantului militar al Timişoarei şi ulterior al Banatului. Contesa era şi proprietara viilor din lugoj, dar şi a unor domenii întinse de vânătoare spre satu mic şi Herendeşti. Ea a adus la Lugoj şi o serie de copaci rari, care s-au perpetuat până în ziua de azi, cum ar fi chiparosul de baltă.

Contesa Soro era şi proprietara hanului de la Făget care, spun sursele vremii, era cel mai frumos şi mai curat de pe toată ruta Timişoara-Deva, care avea puncte de oprire la Sinersig, Jabăr, Lugoj, Bujor, Ilia, Deva. Ulterior, s-a deschis o linie de diligenţa şi dinspre Orşova, care mergea la Timişoara, via Coştei – Topolovăţ.

Pe aceste trasee, regula era să existe o staţie de schimbare a cailor la cel puţin 35 de kilometri. Era o afacere profitabilă, căci oamenii care se îngrijeau de staţie aveau cai, grajduri, primeau sume de bani pentru întreţinerea acestora, precum şi pământuri, cu condiţia să poată pune la dispoziţie tot ce era necesar liniilor de poştalioane şi serviciilor poştale. În ciuda faptului că nu exista un orar propriu-zis de circulaţie (traficul presupunea, la început, doar o oprire pe săptămână sau la câteva zile), totul era bine organizat. Cu timpul, staţionările au devenit tot mai dese, iar capacitatea trăsurilor a crescut de la 4-6 persoane, la poştalioane care aveau uneori şi imperială. VIP-urile vremii beneficiau de curse speciale, care trebuiau să ajungă la termen cât mai rapid la Viena, cu escortă armată formată din gardă călare. Misivele cu caracter militar erau expediate însă mai mult prin intermediul curierilor călare.

Odată cu dezvoltarea acestui tip de transport, au apărut şi hărţile poştale, din ce în ce mai detaliate. Interesantă este adaptarea la cerinţele pieţei a serviciilor poştale “cu tracţiune hipo”. La un moment dat, împărăteasa Maria terezia a dat un Patent imperial prin care a redus preţul de cost al corespondenţei, care pe atunci se plătea atât la expediere, cât şi la primire, în funcţie de distanţă şi de greutate.

Existau şi aşa numitele “staţii de carantină”, prin care se evita intrarea molimelor sau a obiectelor infectate între fruntariile imperiului. Şi corespondenţa era supusă acestui proces de dezinfectare, dacă provenea din afara imperiului. Scrisorile se aşezau pe un grătar, prinse în suporţi de lemn, unde erau afumate cu pucioasă şi întoarse cu grijă pe ambele părţi. După ce dezinfectarea era gata, se aplica o ştampilă cu inscripţia “Curăţat” în limba germană. Aceasta era procedura standard pentru poşta regulară, corespondenţa destinată curţii imperiale fiind mult mai atent “periată” din punct de vedere sanitar.

Staţiile de carantină funcţionau şi în cazul persoanelor şi animalelor care circulau prin imperiu.

O descriere excelentă a unui asemenea post de carantină, care a funcţionat în comuna cărăşeană Mehadia, o face istoricul militar Liviu Groza. La postul de carantină, călătorii erau obligaţi să stea perioade mai lungi sau mai scurte, în funcţie de starea sănătăţii populaţiei din zonă. Erau trei grade de carantină: perioada liniştită sau normală, de 21 de zile; perioada suspectă – 28 de zile, care se aplica atunci când autorităţile habsburgice primeau ştiri incerte asupra situaţiei sanitare din ţara vecină; în fine, perioada periculoasă, de 42 de zile, în cazul în care ştirile despre epidemii erau confirmate.

Rămânerea în carantină nu era o chestiune la alegerea oaspeţilor. Era, dacă vreţi, un „sejur” sub pază armată. Evadarea din postul de carantină era pedepsită fără milă, iar pentru perioadele “suspectă” şi “periculoasă”, paza era dublă , respectiv triplă. Iată cum era pedepsită la 1834 nerespectrea regulilor de trecere şi a perioadei de carantină: “cei care calcă dispoziţiile de carantină să fie aspru pedepsit după legile existente, iar dacă restricţia de ciumă a fost deja constituită, să fie împuşcat dacă nu se supune somaţiilor”. Personalul posturilor de carantină era unul numeros – militari, medici, servitori, îngrijitori, grăjdari, vizitii etc. Directorul carantinei şi medicul stabilimentului aveau o reşedinţă separată.

Pentru oaspeţii ghinionişti care nimereau în perioadele lungi de carantină, ajungerea la destinaţie se putea face după luni întregi de aşteptări chinuitoare, oricât de rapizi erau bidiviii înhămaţi la poştalioane.

Constantin Juan, un profesor orşovean pasionat de istorie, descria într-una din scrierile sale dedicate călătorilor străini prin Banatul de Sud, că unul din aceşti oaspeţi ghinionişti care au stat în carantină la Orşova a fost chiar marele povestitor danez Hans Christian Andersen, care şi-a folosit timpul de aşteptare pentru a descrie tipurile umane, obiceiurile şi locurile în care fusese reţinut fără voie. De mare valoare sunt desenele lui Andersen realizate în carantină, desene păstrate până astăzi. 

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank