Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - În anii ’50, şi Lugojul a avut “Canalul” său

Perioada anilor ’50, a stalinismului agresiv, a rămas în istorie drept perioada hei-rup-urilor, a marilor proiecte, de la Bumbeşti-Livezeni la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Mulţi dintre constructorii acestor lucrări faraonice erau deţinuţi politici, prizonieri de conştiinţă, care şi-au lăsat oasele la temelia măreţelor obiective. La mijlocul deceniului respectiv, Lugojul nu a scăpat de “moda” canalelor, implementată cu succes la scară naţională.

Găsind probabil că paşnicii lugojeni au apucături cam burgheze şi stau “prea” bine la capitolul timp liber, conducătorii comunişti ai epocii au găsit soluţia: să ne apucăm şi aici de canale, tovarăşi! “Strategia” a fost pusă la cale în 1955 de către tovarăşul Horac (primul-secretar raional, un tip extrem de “cult”, rămas celebru prin interogaţia: “da’ Traian Grozăvescu ăsta era un fel de neamţ, nu?!”) şi secretarul doi, tovarăşul Hărăguş. Pe scurt, toţi lugojenii, fără excepţie, de la 16 la 60 de ani, au fost obligaţi să sape cinci zile pe săptămână la o reţea de canale de drenaj în jurul oraşului (cum ar fi, de exemplu, canalul Cernabora), dar şi în comunele învecinate, pentru prevenirea inundaţiilor.

Cu sau fără ştiinţa celor doi lideri locali, astfel de acţiuni se desfăşurau în toate localităţile ţării, cu un scop bine gândit: acela de a forţa populaţia să intre în aşa-numitele “întovărăşiri”, forme de lucru în comun care au precedat gospodăriile agricole colective (GAC-urile), un fel de strămoaşe ale CAP-urilor. Aceste întovărăşiri erau un fel de “anestezic” înaintea “operaţiei” dureroase, aceea a colectivizării forţate, în care unii lugojeni au intrat, literalmente, cu pistolul la tâmplă (cum a fost cazul familiei Fazekas de pe fosta stradă a Lalelelor şi a altora).

Dr. Dan Traian Demeter, un martor al acelor vremuri, ne-a declarat: "Deşi pe atunci aveam doar nouă-zece ani, îmi amintesc şi acum de discuţiile din casă. Toţi cei care făceau agricultură trebuiau să se înscrie în întovărăşiri, iar în cazul tatălui meu, care avea una din cele mai mari grădini din Lugoj, mai era un motiv serios: acela ca eu să pot să-mi continui şcoala. Întovărăşirile erau făcute pe grupe, iar tata conducea o astfel de grupă, formată mai mult din femei şi oameni în vârstă, incapabili să sape la canale, mai ales în termenele impuse de partid. Aşa că oamenii s-au descurcat cum au putut: au tocmit alţi lucrători, mai vânjoşi, care au terminat lucrarea înainte de termen. Culmea  este că, pentru această performanţă, tata a primit un steag de fruntaş din partea partidului (Partidul Muncitoresc Român, pe atunci - PMR), lucru pentru care a fost şi invidiat!!!”

Iată o întâmplare picantă care arată că imbecilitatea autorităţilor staliniste mai putea fi înşelată uneori. Doi ani mai târziu, în 1957, gluma lua sfărşit la Lugoj, prin înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective. Drumul comunismului “victorios” era deschis.

 

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

Imagine aleatoare

Reşiţa în imagini (9)

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank