Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - Meserii dispărute ale urbei de odinioară

Lugojul a avut dintotdeauna o bogată tradiţie în domeniul breslelor, al meşteşugurilor tradiţionale. Această tradiţie este conservată în prezent de Corporaţia Meseriaşilor din Lugoj, condusă de dl. Vasile Belinţan, una din puţinele asociaţii de profil din ţară care s-au reînfiinţat, după anul 1990. Statutul Corporaţiei, datând din 1884, este şi azi documentul de căpătâi al organizaţiei meseriaşilor lugojeni. Despre această tradiţie remarcabilă şi despre meseriile care au dispărut, odată cu trecerea anilor, ne-au vorbit cu multă însufleţire Vasile Belinţan, Ioan Luminosu şi Ladislau Pokker, membri ai Corporaţiei.

Unul dintre cele mai interesante documente păstrate (în ramă!) la sediul Corporaţiei Meseriaşilor este pagina 8 a ziarului “Revărsat de zori” din Lugojul anului 1913, unde putem citi articolul “De unde trebuie să cumpere românii?”. Valoarea materialului este extraordinară, pentru că aici sunt trecuţi toţi meseriaşii români ai urbei din acea vreme, câteva sute de nume.

Iată care erau în epocă breslele active cu meseriaşi români: “aurari-argintari, măsari, tâmplari, tinichigii, rotari, cârnăţari, bărbieri, păpucari, cofetari, cizmaşi, olari, croitori, dogari, gânătari (vopsitori), hornari, fauri (fierari), zidari, ştrengari (frânghieri), lăcătari-maşinişti, măcelari, tăbăcari, zugravi, cojocari, căbăniceri, argăsitori, turtari, şălari (manufacturieri de şei de cai), căldărari, brutari, comercianţi, ospătari, croitori de dame, modiste” (Lugojul avea câteva case de modă, în 1913!). La loc de cinste erau trecuţi “Cintea şi Hau, mare magazin de modă bărbătească” şi “fabricanţii de beuturi Crăciun şi Vodă”.

Interesant, printre meseriaşii de atunci erau trecuţi şi unii cu ocupaţii ce sunt şi azi la ordinea zilei: “electrotechnicii” George Stoinescu şi Alex. Ardelean sau tipograful-librar Gheorghe Ţeran, cel care avea să retipărească Statutele Corporaţiunii Meseriaşilor în 1927, la Tipografia “Minerva”.

Dacă anumite la anumite meserii erau trecute câteva zeci de nume (60 de cojocari, peste 70 de tăbăcari, 23 de olari – Lugojul are şi astăzi o stradă Olari), alte îndeletniciri erau mai slab reprezentate. Explicaţia ar fi că lista cuprinde doar meseriaşii de etnie română, de la care ziarul îi îndemna pe cititori să cumpere produse. Astfel, la acea oră era trecut doar un tinichigiu (Alex. Aiuşeriu), un cofetar (Ioan Luch), un şelar (Iosif Vodă), un brutar (Melania Mihuţ) şi un… antreprenor de pompe funebre (Ştefan Dragomir). La capitolul căldărari, alături de Vasile Bogdan, îl găsim menţionat pe Petru Pastilla, care avea un atelier de cazane pe str. Făgertului şi care a fost preşedinte al Reuniunii Meseriaşilor Români din Lugoj la sfârşitul anilor ’30.

Astăzi, la Lugoj mai există un singur rotar, L. Troost, care continuă tradiţia unor meşteri precum George Abucean, Ştefan Abucean sau Constantin Dragomir, renumiţi în zonă la începtul secolului XX.

Interesant este faptul că, după ce îi sfătuiau pe români de unde să se îmbrace, să se încalţe, să-şi procure pâinea cea de toate zilele, prăjiturile sau băutura, ziarul recomanda, cu acelaşi patriotism şi antreprenorul (român!) de pompe funebre (Societatea Română de pompe Funebre). Mai sunt trecute şi câteva instituţii financiare, toate româneşti: Albina, Poporul, Agricola, Bănatul şi Societatea Economiilor Române din Lugoj.

În ceea ce priveşte meseriile dispărute, ne-a atras atenţia o reclamă din ziarul “Drapelul” al lui Vasile Branişte, din 1910, care suna aşa: “Frângheria George Doboşan, din Lugoj, str. Nedelcu nr. 11, execută tot soiul de frânghii de cânepă, palamare de transmisiuni, funii, sfoară de legat. Se află totdeauna în depozit. Servicul prompt şi preţurile cele mai moderate”. Anunţul priveşte atelierul familiei George Doboşan – tatăl şi Ioan Doboşan – urmaşul, o adevărată dinastie de meseriaşi care se ocupau de confecţionarea frânghiilor, într-o manufactură unde se lucra la comandă.

Şi astăzi, pe strada Timotei Popovici (cunoscută de lugojeni drept “Măgeruţa”, adaptare românească a numelui de… Magyar Utca) se găseşte o firmă de frângherie, aparţinând d-lui Gh. Stoian, ultimul frânghier lugojean, unul din ucenicii lui George Doboşan (atelierul, din care a rămas doar firma, lucra până acum 6-7 ani).

De-a dreptul spectaculoasă este firma originală a casei Doboşan, un steag imens, de culoare albastră, care este păstrat cu sfinţenie la sediul Corpăoraţiei Meseriaşilor din Lugoj. Aici sunt enumerate produsele realizate: “frânghii economice, ştreanguri, căpestre, năvoade de pescuit, leagăne, gente de piaţă, saci pentru bucate, muşamale (ponievi), pături pentru cai, articole pentru tapiţeri, bumbac pescăresc şi iută pentru covoare”.

Dl. Ioan Luminosu, membru al Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, îşi aminteşte detaliile prelucrării cânepei, aşa cum le-a văzut pe vremea copilăriei sale: “Cânepa se semăna pe câmp, la ţară – erau nişte seminţe ca boabele de muştar. Creştea până la 2 metri înălţime, se recolta manual, apoi se făceau snopi (baloţi). Cânepa recoltată se băga apoi la murat pe malul Timşului, în apă, iar după două-trei săptămâni se controla şi, când coaja se desprindea în fâşii, se punea la uscat, tot pe malul râului sau în grădinile oamenilor. Urma aşa zisa treabă de muieri (n.r. – de fapt, tot procesul de prelucrare a cânepei era considerat astfel) – tulpinile se rupeau, se băteau cu meliţa, iar paiele erau separate de fuior.

Meliţa era un fel de bancă de 2-3 metri lungime, şi era dublă, pentru că adesea la ea se lucra în “compănie”, pentru că la meliţat se veneau şi vecinele… Bătaia se realiza cu o limbă care lovea între două fălci de lemn, sepoarând fuiorul de partea de paie. Pe acea vreme, se lucra mult la cânepă, nu era încă vremea bumbacului, considerat marfă de lux. Singura activitate comparabilă ca efort era cultivarea tutunului – cei care puneau tutun erau scutiţi de serviciul militar – chiar şi pe front! – şi erau bine plătiţi”. 

Ca nişte adevăraţi self-made-meni, lugojenii de atunci aveau la dispoziţie o mică industrie care le oferea multe produse de primă necesitate. Odată terminate fuioarele, acestea se sortau în funcţie de destinaţie: materialul de calitatea cea mai fină mergea la războaiele de ţesut, iar restul era destinat pentru frâie căpestere, ştreanguri (frânghii), pentru saci sau sforile speciale, cu care se trăgeau clopotele la biserică. După sortare, fuiorul se pieptăna şi mergea la tors.

Din cânepă se făceau ţesături, inclusiv cămăşile de sărbătoare sau de port, croite manual şi cusute în casă. Şi asta era tot “muncă de femeie”! L-am întrebat pe Ioan Luminosu, cum era la purtat o astfel de cămaşă, iar dânsul mi-a răspuns printr-o interesantă analogie cu… blugii din ziua de azi: “ la început cam aspre, dar când se mai lăsau, erau chiar plăcute”.

Din marile familii de frânghieri de odinioară (George Dobrin, Dumitru, George şi Ioan Doboşan, Elisabeta Grecu, Ioan şi Luca Ioanoviciu), doar familia Dobrin a continuat o activitate semnificativă, până acum vreo 30 de ani.

La ora actuală, frânghieritul este doar o amintire păstrată între file de album la Corporaţia Meseriaşilor din Lugoj.

Căbănicerii şi fărbarii, meseriaşi cu nume considerate azi “exotice”, au rămas şi ei în istoria breslelor lugojene. Primii erau un fel de croitori pentru ţărani, care au luat încet-încet locul femeilor care trudeau din greu şi la munca câmpului. Ţărăncile continuau însă cu torsul lânii din caiere, cu ajutorul unor furci de lemn frumos sculptate.

Deoarece nu întotdeauna firul rămânea la culoarea originală (albă sau gri), acesta era dat la vopsit şi aici intrau în acţiune vopsitorii (fărbarii). Cuvântul avea la origine termenul german “farben”, care însemna “culoare”. Fărburile nemţeşti erau de fapt aniline imporate din Germania, Elveţia sau Italia, care erau fixate prin anumite mijloace, necesitând însă şi o spălare serioasă. Aşa se explică faptul că atelierele fărbarilor, ca şi ale argăsitorilor de piei, se concentrau tot în vecinătatea apei Timişului. 

 

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank