Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - La Viena, pe urmele legendarului general Alexandru Lupu

Românii au fost mereu o naţiune situată la Limes, la graniţa dintre Imperiu şi lumea exterioară,  barbară. Pe vremea Imperiului Habsburgic, la Caransebeş era încartiruit Regimentul de graniţă româno-bănăţean ce purta, nu întâmplător, numărul XIII, în amintirea legiunilor romane a căror tradiţie a continuat-o. Deşi istoria vajnicilor oşteni români de la limes-ul imperiului a constituit un subiect tabu pentru istoriografia comunistă, Arhivele de Război de la Viena menţionează contribuţia extraordinară a românilor bănăţeni la ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt şi fără exagerare, ca şi astăzi, „apărarea civilizaţiei europene”, într-un NATO avant la lettre. Ajunge să spunem, cu justificată mândrie, că românii bănăţeni au dat armatei imperiale nu mai puţin de 25 de generali.

În toamna anului 2005, o familie din Lugoj a pornit la Viena într-un adevărat pelerinaj al amintirilor. Alexandru şi Marcela Lupu, alături de fiul lor, Alex Laurenţiu, s-au aflat timp de o săptămână în capitala Austriei, pe urmele ilustrului lor înaintaş – generalul Alexandru Lupu. Acest lugojean care nu şi-a uitat niciodată obârşia românească a urcat, cu tenacitate şi graţie unor calităţi excepţionale, toate gradele Armatei Imperiale, de la cel de simplu soldat (în 1857) la cel de general (în 1896). El este întemeietorul Bisericii Ortodoxe Române din Viena.
“Bunicul meu, Virgil (Ghighi) Lupu, este cel care mi-a povestit întâia oară despre generalul care a făcut atâta cinste familiei noastre. Pe linia arborelui genealogic, bunicul meu îi era generalului strănepot de frate” – îşi începe povestea inginerul Alexandru Lupu.
Ilustrul său înaintaş s-a născut la Lugoj, la 18 octombrie 1838. Încă de la vârsta de 10 ani a rămas orfan de tată şi a fost crescut de fratele mai mare, Ioţa Lupu, care s-a ocupat şi de educaţia lui. Ion Ioţa Lupu, al cărui mormânt există şi astăzi în Cimitirul Ortodox din Lugoj, era un personaj de vază al oraşului de odinioară, un om înstărit şi foarte bine văzut în cercurile Bisericii Ortodoxe Române, datorită multelor sale donaţii către acest cult. Ioţa Lupu a avut resursele financiare de a-l trimite pe fratele Alexandru, generalul de mai târziu, la Şcoala normală de matematică din Caransebeş, unde acesta s-a evidenţiat rapid prin energia şi ambiţia sa. În şcoală se preda nu numai în limbile maghiară şi germană, ci şi în română, ceea ce a făcut din elevul lugojean un adevărat poliglot. Cercetătorul Trinţu Măran de la Viena spunea că Alexandru Lupu, ca ofiţer, ştia nu mai puţin de şapte limbi, inclusiv franceza, italiana şi spaniola (era obiceiul ca ofiţerii să ştie limbile imperiului, ale aliaţilor dar şi ale inamicilor).
 Alexandru Lupu avea o sănătate de fier şi rar absenta pe acest motiv de la îndatoririle militare. În 1881, comandantul său de batalion, Josef Wellesacher, îl descria astfel: “I se pot încredinţa orice sarcini independente, fără nici o rezervă. Iscusit, a obţinut foarte bune rezultate şi în cele mai grele situaţii. Ca şi comandant dovedeşte că este ingenios, cu multă independenţă şi foarte minuţios în organizare. Nu are alte preocupări în afară de servicul militar. Este foarte zelos şi harnic (…), are un caracter solid şi foarte corect. Este înalt şi sănătos, fiind astfel apt pentru activităţile de campanie. Este un căpitan foarte inteligent, stăruitor, fapt care mă convinge că poate fi un ofiţer de Stat Major.” Se instruia permanent, în toate domeniile (se ocupa şi de cartografia militară). La Viena, a urmat şi o şcoală celebră de echitaţie, care l-a făcut un călăreţ desăvârşit.
Un raport din 1890 vorbeşte despre el în felul următor: “Faţă de superiori este ascultător, în mod conştient. Faţă de camarazii săi de acelaşi rang, este amabil şi gata mereu să îi ajute, iar faţă de subalterni este sever şi pretenţios, fără a fi răzbunător. Ţine în mod consecvent la disciplina trupei, fiind însă îngăduitor, binevoitor şi cu multă putere de înţelegere. Se îngrijeşte îndeaproape de starea trupei, astfel că a câştigat încredrea acesteia. În corpul ofiţerilor şi în societate se bucură de înaltă stimă şi respect. Îşi desfăşoară în mod exemplar viaţa în familia sa.” (citatele sunt reproduse din volumul “Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc” de Liviu Groza, Ed. Dacia Europa Nova – 2005).
A avut multe funcţii de conducere, inclusiv a unor şcoli de subofiţeri din mai multe garnizoane, a fost comandant de batalioane şi comandant de cordon pe sectorul strategic al Dunării de Jos, cu sediul la Orşova. Ca ofiţer, a luat parte la războiul din Italia (1859) şi la luptele duse împotriva Prusiei (1866), fiind decorat pentru merite deosebite cu Medalia de război şi Meritul în Serviciu clasa I (medalii austriece) şi Crucea de Cavaler clasa I cu Şoim Alb (ordin al Casei Arhiducale de Sachsen – Germania).
Deşi a făcut serviciul militar în condiţii impecabile faţă de Imperiul Habsburgic şi a luptat în două răboaie, Alexandru Lupu nu a putut trece de gradul de general şi nu a obţinut nici titluri nobiliare. Motivul îl aflăm de la Alexandru Lupu, cel contemporan cu noi: “Fără îndoială, a avut de suferit de pe urma faptului că a rămas în credinţa străbună, dar şi datorită faptului că, în 1878, şi-a ales drept soţie tot o româncă, pe Blanca, originară din Arad. Dacă soţia ar fi fost din Germania sau Austria, dacă familia ar fi trecut la romano-catolicism, alta ar fi fost situaţia.” Alexandru şi Blanca Lupu au locuit împreună pe Apfegasse nr. 3, o casă mare cu multe apartamente, casă identificată pe parcursul vizitei în capitala Austriei.
Un punct obligatoriu din pelerinajul familiei Lupu în Austria l-a constituit reculegerea în faţa mormintelor lui Alexandru şi Blanca Lupu, din Cimitirul Central din Viena, un cimitir care ocupă o suprafaţă imensă, fiind însă foarte bine întreţinut şi cu o administraţie impecabilă (la ora vizitei, pe 1 noiembrie 2004, locul de veci împlinea 130 de ani de la înfiinţare). “Îi mulţumim în mod special d-lui col. Liviu Groza, datorită căruia am putut ajunge la mormântul generalului Lupu. Colaboratorul său vienez foarte apropiat – dl. Trinţu Măran – ne-a primit, ne-a cazat şi ne-a condus la cimitir. Dl. Măran ne-a dus exact la locul mormântului, pe care puteam să-l căutăm săptămâni în şir în acel cimitir enorm. Cu câteva zile înainte, el s-a documentat la administraţia cimitirului, aflând locul şi parcela unde odihnea generalul Lupu. Noi am venit cu ustensile de acasă, pentru a face curat la mormânt, dar nu a fost nevoie de o curăţenie deosebită. Înainte de moarte (n.r. – 1925), generalul şi-a plătit mormântul pe veci şi a încheiat un contract cu administraţia cimitirului, care se obliga să-i cureţe permanent locul de veci şi să-i pună o lumânare şi o floare la capătâi în fiecare an, de Ziua Morţilor, lucru respectat cu stricteţe până astăzi”.
La 26 octombrie 2004, familia generalului din Lugoj, împreună cu părintele Nicolae Dura, parohul bisericii ortodoxe române din Viena, a făcut un parastas la mormântul lui Alexandru Lupu, împlinind, peste aproape opt decenii, dorinţa exprimată de soţia sa Blanca, într-o scrisoare trimisă în 1926 lui Ghighi Lupu.
“La noi în familie era o mândrie ca băieţii să poarte numele de Alexandru, în cinstea strămoşului nostru. În arborele genealogic am mai găsit pe străbunicul, tatăl bunicului meu şi pe fratele generalului, care îi poartă numele. Pe taăl meu îl cheamă Alexandru Virgil, iar eu, la rândul meu, mi-am botezat fiul Alex Laurenţiu”, ne-a mai spus inginerul Lupu, adăugând că, datorită carierei militare, generalul s-a căsătorit târziu, la 40 de ani, şi nu a avut copii. Era perfect integrat în viaţa militară, dar a rămas în inima românilor prin actele sale filantropice: îi ajuta pe tinerii conaţionali să-şi obţină certificate de comerţ sau să poată absolvi diverse cursuri, îi alfabetiza pe soldaţii români etc.
Iată însă şi o activitate mult mai importantă, aşa cum se desprinde din memoriile sale: “(…) am hotărât a compune o listă a românilor din Viena. În decursul anului 1898, am făcut un extras din Dicţionarul Lehmann, care cuprindea toate adresele româneşti, apoi am trimis pe tinerii de la România Jună prin toate districtele Vienei, ca să se convingă despre identitatea românească a familiilor. Am intrat personal prin mânăstirile catolice şi mă convingeam câte fetiţe române se aflau în ele; mai departe, am cerut de la să-mi facă cunoscut numele elevelor greco-orientale române de la şcolile medii şi poporale din Viena”.
De ce era foarte important acest demers, aflăm mai departe: “În trei mânăstiri au fost peste 60 de fetiţe internate, care – după informaţiile trase – nu primeau nici o instrucţiune religioasă românească (…) ci se creştinau tot în sens romano-catolic. Directoriţele sunt în cea mai mare parte din Francia, care însă au funcţionat mai mult timp ca instructoare prin mânăstirile catolice din România şi, după ce au făcut mai multe legături amicale cu familiile fruntaşe de acolo, devin în funcţiuni tot mai înalte prin mânăstirile din Viena, Dresda şi Munchen. Aceste directoare atrag tot mai multe fetiţe din mânăstirile preparative din România, în care se tolerează şi catehizaţia în stil gr. Ort. Rom. Şi sărbătorile româneşti.
Părinţii, trăind în credinţa că în clasele mai înalte a mânăstirilor din străinătate tot aşa se respectează religiunea şi sărbătorile ca în cele din România, trimit fetiţele prin aceste internate, care le absolvează la 16-18 ani, cu următorul succes: a – unele se catolizează şi rămân prin mânăstire ca şi călugăriţe, unde, la timp, atrag şi averea moştenită de la părinţi; b – altele se duc acasă, catolizate gata; c – acele care rămân credincioase religiunei străbune, trebuie să-şi deie cuvântul că nu se vor căsători fără voia directoriţei din mânăstire”.
Având obsesia de a nu se pierde credinţa strămoşească, generalul Lupu convoacă, la sediul Societăţii România Jună, 200 de familii de români cărora le propune înfiinţarea Comunităţii bisericeşti ortodoxe la Viena.
În continuare, îi dăm cuvântul inginerului Al. Lupu: “Strămoşul meu a fost în fruntea mişcării pentru înfiinţarea unei capele române la Viena, el a deschis toate uşile şi a făcut actele necesare, profitând de trecerea sa în faţa Împăratului Franz Josef, care îl aprecia personal. Această capelă românească există şi astăzi, în plin centrul Vienei, pe Ring, mai exact pe Lowellstrasse, la nr. 8. Capela este funcţională şi astăzi, paroh fiind părintele Nicolae Dura. Acesta ne-a arătat cartea de onoare a sfântului lăcaş (cu hramul “Învierea Domnului”), primită în dar de la o familie de români din Viena, căreia i-a oficiat un botez. În colţul din stânga sus, prima semnătură este a generalului Alexandru Lupu”.
În aceeaşi capelă, oaspeţii din Lugoj au mai găsit placa comemorativă comandată de generalul Lupu în cinstea vizitei Regelui Carol I al României, cu prilejul aniversării a 60 de ani de domnie a Împăratului Franz Josef (1908). Atunci, generalul a ţinut să fie făcută şi o sfinţire a capelei. În capelă se mai găseşte un tablou cu membrii Asociaţiei de sprijin pentru răniţii români din primul Război Mondial. “Consider că acest general a făcut tot ceea ce s-a putut în acele condiţii pentru românii din fostul Imperiu, dar şi din ţară. Existenţa unei biserici ortodoxe române în inima Vienei este deja o înfăptuire extraordinară. În mileniul III, părintele Dura a reuşit să mai ridice încă o biserică ortodoxă la Viena, pe Simmeringerstrasse. Am fost la slujbă şi îmi amintesc cu emoţie că incinta era arhiplină şi toată lumea participa cântând la slujbă, indiferent că era vorba de bărbaţi sau femei cu copii în braţe”, a ţinut să sublinieze inginerul Lupu.
La ora actuală, comunitatea ortodoxă română din Viena are peste 2000 de membri, aprecierea aparţinând parohului Nicolae Dura, numit la Viena din 1990. Biserica cea nouă este în faza de pictură, iar oaspeţilor lugojeni le-au fost prezentate machetele viitoarelor picturi murale.
Cât timp a fost în viaţă, generalul Lupu a ţinut legătura cu meleagurile natale. A finanţat continuu Episcopia Caransebeşului, fiind membru al Adunării Eparhiale şi deputat al cercului electoral Jebel.
Familia Lupu din Lugoj ne-a mărturisit că vizita la Viena din toamna anului trecut a stat parcă sub semnul unei îndrumări divine: ca prin minune, la faţa locului s-au spulberat toate incertitudinile şi au fost găsite toate locaţiile. Fără sprijinul generos primit din partea părintelui Nicolae Dura, al istoricului Liviu Groza (care i-a dedicat generalului Alexandru Lupu un capitol din cartea sa "Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc") şi a cercetătorului Trinţu Măran, căutările ar fi fost mult mai lungi şi mai anevoioase.
Cât despre generalul Alexandru lupu, rămâne actual şi acum mesajul său testamentar: “Să ţineţi morţiş la credinţa străbună, pentru că ea ne-a făcut ceea ce suntem: un popor civilizat, cu speranţă într-un viitor tot mai bun şi mai consolidat.”

 

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank