Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - Harta, ca operă de artă şi instrument al supravieţuirii

Acum doi ani, am avut fericitul prilej de a-l cunoaşte pe un autentic om de cultură şi cercetător pasionat al istoriei şi geografiei urbei noastre. Înalt, filiform, cu trăsături ce trădează aplecarea pentru studiu, profesorul doctor Sofronie Mureşan m-a primit în cabinetul său de la Colegiul Naţional “Coriolan Brediceanu”, un cabinet care părea că se născuse anume pentru el. Acolo, printre hărţi cu denumiri latineşti, planigloburi şi atlase, mi-a vorbit pentru întâia oară cu patimă despre primele încercări de cartografiere temeinică a Banatului ca despre adevăratul act de naştere al acestei provincii istorice româneşti.  Prof. dr. Sofronie Mureşan s-a născut la 27 iulie 1951. Pregătirea universitară şi-a desăvârşit-o la Facultatea de Filologie din Timişoara – secţia Pedagogică şi la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Predă de 30 de ani în învăţământul lugojean, fiind recompensat recent cu “Meritul pentru învăţământ în grad de Cavaler” – distincţie acordată de Preşedinţia României. În perioada octombrie 1991 – februarie 1999 a fost director adjunct al Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu” din Lugoj. La 10 iulie 2000, în baza Ordinului MEN nr. 5201, primeşte titlul ştiinţific de Doctor în geografie, cu distincţia “cum laudae”. Teza de doctorat, intitulată “Banatul în cartografia secolului al XVIII-lea” reflectă marea sa pasiune pentru geografia istorică, o ştiinţă aflată la graniţa între istorie şi geografie.
În această calitate, l-am întrebat pe profesorul Mureşan cum se explică faptul că Banatul a fost mult mai devreme şi mai bine cartografiat decât celelalte regiuni ale ţării. “Poziţia geo-politică a Banatului a fost una de placă turnantă a Europei de Sud-Est. Aici s-au înfruntat imperiile Habsburgic şi Otoman în marile încleştări de la 1718-19, 1738-39, 1788-89, iar terenul a trebuit să fie foarte bine cartat. Situaţia militară a trupelor austriece depindea efectiv de precizia cu care erau trecute pe hărţi fiecare podeţ, fiecare înălţime. În eşecul Austriei din Războiul de şapte ani, în care s-a pierdut definitiv Silezia, principala vină a fost slaba documentare cartografică. Aşadar, pentru a nu repeta greşeala, împărăteasa Maria Tereza a pus pe picioare o adevărată armată de ingineri militari şi cartografi, care să facă hărţi exacte ale întregului teritoriu al monarhiei. Aşa s-a ajuns la aşa-numitele cartări josefine, dintre anii 1769-1772. În acele vremuri, efectiv, o hartă bună era o chestiune de viaţă şi de moarte”.
 “Tabula Hungariae” din 1528 este prima hartă pe care apare menţionat numele Lugojului, sub denumirea de “Lugas”. Autorul lucrării este Lazarus, pe vremea aceea secretar al Episcopiei Romano-Catolice de Strigonis (Ungaria). De altfel, această hartă (gravată la Ingolstadt, în Austria), este considerată baza pe care s-au dezvoltat ulterior alte lucrări similare. Apariţia oraşului nostru pe o hartă din 1528 este absolut remarcabilă, în condiţiile în care estul Banatului era o zonă practic necunoscută, o regiune mlăştinoasă, unde epidemiile (de ciumă etc.) şi răscoalele erau la ordinea zilei. Interesant este şi felul în care numele Lugojului a apărut pe primele hărţi: Lugas (1528) – harta Lazarus, “Tabula Hungariae”; Lugar (1548) – Jacopo Castaldo, “Nova Tabula Polonia et Hungariae”; Lugas (1559) – Antonio Lafreri, “Nova Descriptio Hungariae”; Lugas (1566) – J. Sambucus, “Transilvannia”; Lugas (1570) – W. Lazius, “Hungariae”; Lugaz (1570) – A. Ortelius, “Transilvannia”; Lugas (1578) – W. Lazius, “Hungariae”; Lugas (1579) – J. Sambucus, Harta Ungariei şi Ţărilor Române; Lugaz (1592) – J. Sambucus, “Hungariae”; Lugaz (1593) – M.C. Norico, “Hungariae Totius”. Mai apare şi forma “Lugar”, într-un detaliu al hărţii lui Goseffo, “Descriptione della Polonia” în 1599.
 Adevărata locaţie a Cetăţii Lugojului este un subiect de controversă printre istorici. Un lucru cert este că harta lui Antonio Lafreri din 1559 are desenată, în dreptul numelui “Lugas”, o cetate cu patru bastioane, ca semn cartografic demn de luat în seamă. Însă aici situarea oraşului este oarecum ciudată: el apare pe cursul Begăi şi nu al Timişului. Explicaţia ar fi că, înainte de marile canalizări făcute de austrieci, cele două râuri divagau şi îşi schimbau mereu albiile. Cursurile Begăi şi Timişului se întrepătrundeau într-o zonă mlăştinoasă, aşa că eroarea de informaţie a lui Lafreri este scuzabilă. Există planuri ale vechii cetăţi medievale a Lugojului, din anii 1691-93 şi 1699, înainte ca aceasta să fie distrusă. Pentru situarea ei, râul Timiş nu poate fi considerat un reper prea sigur: râul s-a revărsat adesea, şi-a schimbat mereu cursul, iar malul stâng a suferit un proces continuu de coroziune, iar cel drept, unul de consolidare. În plus, pe vremuri exista şi un braţ secundar al Timişului, care mergea pe lângă Dealul Viilor. Mai mult, în zona catedralei greco-catolice, la săpăturile pentru fundaţia clădirii, s-au găsit o serie de trunchiuri de copaci, acestea sugerând existenţa unor întărituri mai vechi.
 Prima hartă a întregului Banat, care cuprinde districtele Lugoj şi Caransebeş a fost concepută în 1723-25, la Viena. Până la descoperirea cercetătorului lugojean, se credea că întâietatea aparţinea atlasului “Banatul Timişean”, realizat în 1755 de Moritz Rauss. Prof. dr. Sofronie Mureşan ne spune că hărţile nu sunt numai “ochiul armatei”, dar şi a doua limbă a geografiei, aşa cum desenul este al doilea limbaj al al geometriei. Există nu numai hărţi militare sau topografice, ci şi hărţi poştale, cadastrale, bisericeşti (de unde se poate vedea cum au evoluat confesiunile religioase). În cercetările sale, dr. Sofronie Mureşan a găsit, în Slovacia, la Banska Bistrica (centrul care coordona activitatea minieră a Banatului), foarte interesante hărţi miniere ale regiunii, cu zonele unde exista mangalul, unde se defrişa pădurea etc.
Odată cu sistematizarea oraşelor şi a satelor, au apărut, tot sub austrieci, primele hărţi cadastrale (şi Lugojul are un astfel de plan, păstrat în prezent la Muzeul de Istorie şi Etnografie). Evidenţa terenurilor aflate în folosinţă, numerotate cu grijă, era foarte precisă – dintr-un motiv foarte simplu: de aici urmau a fi colectate impozitele! Aceste documente din secolul XVIII, când au început să se deplaseze colonii, să se dezvolte industria etc., pot fi considerate adevărate acte de naştere ale Banatului modern, care începuse să-şi formeze caracteristicile de astăzi.
 Prima hartă a comitatului Caraş a apărut la 1788 (Caraşul, Timşului şi Torontalul erau comitate componente ale Banatului). Ea prezintă interes nu numai pentru istoricii români, ci şi pentru cei din Ungaria şi Serbia, pentru că era reprezentat întregul Banat istoric, cu o suprafaţă de cca. 30.000 kmp, din care două treimi se regăsesc în România actuală şi o treime în Voivodina, restul de 2-300 kmp regăsindu-se în Ungaria, la confluenţa dintre Mureş şi Tisa. Interesant este faptul că această hartă se suprapune aproape exact pe Euroregiunea DKMT (Dunăre-Criş-Mureş-Tisa), redând şi canalizarea Begăi din secolul XVIII, un proiect aflat din nou la ordinea zilei – redeschiderea canalului pentru navigaţie fiind de mare importanţă pentru economia zonei.
Geografia istorică este o ramură a geografiei care are ca obiect principal de activitate refacrea peisajului geografic al epocilor istorice – spune profesorul Mureşan. Din acest punct de vedere, arhelogii, dar şi… căutătorii de comori sunt interesaţi de hărţile din secolul XVIII, care consemnau acele “gomile” sau tumuli ca parte a unui peisaj ce nu a ajuns încă să fie modificat de către om. Aşa se explică interesul crescând pentru aceste documente, care timp de secole au avut un caracter secret, având în vedere destinaţia lor principală – cea militară.
 Desigur, mulţi se întreabă cum se explică păstrarea, aproape miraculoasă, a unor documente atâte de vechi, în număr aşa mare şi în stare aşa bună. În ce priveşte Curtea de la Viena, o explicaţie ar fi că diferitele şcoli de cartografie ofereau în dar împărătesei Maria Tereza hărţi executate cu mare fineţe, ca pe nişte opere de artă, care s-au conservat excelent până în zilele noastre. Fiecare hartă avea ca anexă adevărate volume de text, cu date geografice, economice, demografice, modul de utilizare al terenurilor, situaţia confesională, dar şi informaţii despre epidemiile care au făcut ravagii în zonă etc. Însă şi numeroase hărţi de rând au avut parte de viaţă lungă, datorită modului practic în care erau făcute. Harta propriu-zisă era imprimată pe nişte pătrăţele de carton, întregul ansamblu fiind lipit pe o pânză specială, impregnată. În acest mod, harta putea fi pliată uşor, fără a fi deteriorate detalii importante. Acest mod ingenios de concepere a hărţilor ajuta şi la transportarea lor lesnicioasă – hărţile astfel împăturite încăpeau cu uşurinţă în genţile ofiţerilor armatei imperiale, cărora le erau destinate.

 

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

 

Imagine aleatoare

Opatița, sigiliul localității

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank