Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - Amintiri din beciurile Securităţii

Se vorbeşte din ce în ce mai rar despre „procesul comunismului”, un proces ce deranjează şi acum destui fruntaşi ai politicii româneşti, un proces căruia se pare că i se va pune până la urmă „cruce” în cel mai pur stil dâmboviţean: prin înfiinţarea unei comisii de studii asupra „fenomenului”. Pentru cei puţini care se mai ostenesc să-şi amintească, schema ”regimul comunist = Ceauşescu” funcţionează perfect; pentru marea majoritate însă, comunismul nu mai înseamnă nimic, decât eventual o reclamă stupidă cu „senzaţiile tari” din ’64. Cam ce „senzaţii tari” încercau deţinuţii politici din perioada stalinistă a anilor ‘50, nu-şi mai aduce aminte nimeni. Şi totuşi…

Pe strada Eminescu la nr. 9, vizavi de teatrul „Traian Grozăvescu”, se înalţă o clădire cu trei nivele, care iasă în evidenţă prin turnuleţul care domină intersecţia cu strada Magnoliei. Geamuri înguste, faţadă cenuşie, aspect de „bonsai” chircit între zidurile igrasioase de pe malul Timişului. Clădirea, construită la mijlocul anilor 20, are o tristă istorie: după ce a fost înstrăinată de proprietar - doctorul Horger, un medic stomatolog stabilit la Budapesta, a devenit locul unde s-a experimentat (şi) la Lugoj, reeducarea prin tortură.

Beciul situat pe latura din str. Magnoliei, cu cele patru încăperi, plus hol şi WC, s-au transformat încă de la sfârşitul anilor ’40 într-un mic lagăr de tranzit pentru cei consideraţi indezirabili de către noul regim. Zidurile groase ale clădirii făceau ca ţipetele celor bătuţi aici să nu răzbată în stradă. Oricum, noii locatari erau militari şi ştiau să păstreze discreţia.

Beciul stârneşte groază şi astăzi: încăperi reci, scunde şi întunecoase, uşi grele de fier. Cea de la holul de intrare are patru zăvoare metalice, iar cele de la fostele celule, câte şase. Prin forma lor, cu margini curbate şi manete de închidere, uşile amintesc de cele de pe vapoare sau submarine. Geamurile înguste de la nivelul trotuarului erau camuflate şi ele cu obloane masive din metal.

Vizavi de „beciurile Securităţii”, care, în acest caz, erau chiar beciuri adevărate, se afla Casa Porumb (a avocatului Nestor Porumb), al cărei acces era blocat cu o poartă mare de fier. Dl. Petru Unguraş, în vremea tinereţii sale membru al Partidului Ţărănist, a devenit unul din „clienţii” personajului aflat în fruntea securităţii de atunci, celebrul Kling, un geamgiu ajuns maior de securitate. Dl. Unguraş îşi aminteşte că între cele două clădiri „pe stradă, circulaţia era întreruptă, la intrarea dinspre str. Eminescu era santinelă la poartă şi pe hol era un ghişeu (n.r. – acum ferestrica este acoperită cu cărămizi), unde era o altă santinelă. Fără legitimaţie, nu intrai acolo”.

Însă dl. Unguraş intra, având legitimaţie de electrician. Ştia, din auzite, ce lucruri teribile se întâmplă la subsol. Uneori, ţipetele se auzeau şi în scurtul interval când el citea contorul. Prin oraş umbla zvonul că unul dintre torţionari era o femeie. „Tovarăşa căpitan” se specializase într-o tortură ce aminteşte de practicile „experimentului” de la Piteşti: deţinuţii erau legaţi de picioare, suspendaţi cu capul în jos şi bătuţi la testicule. Pe lângă suferinţa fizică, se adăuga astfel şi umilinţa, reţetă perfectă pentru smulgerea oricărei confesiuni.

Însă lucrul care i-a dat cel mai mult de gândit tânărului funcţionar de la IRET era consumul foarte mare de curent electric: peste 150 KW pe săptămână, ceea ce confirma că acolo se aplica şi tortura prin şocuri electrice, „metodă” de convingere despre care se vorbea cu mare fereală.

Cunoscut pentru zelul cu care combătea „duşmanul de clasă”, maiorul Kling îi prelucra prin metodele amintite pe deţinuţi. Petru Unguraş şi Vasile Jucu au avut proasta inspiraţie să lipească afişe pentru… ţărănişti într-o campanie electorală ce trebuia să-i scoată neapărat victorioşi pe comunişti. Au fost turnaţi şi, spre ghinionul lor, au mai fost găsiţi şi cu o armă, pe deasupra. „Era un pistol ruginit, fără arc, nefuncţional, dar se încadra la posesie de armă, ceea ce a făcut să fim arestaţi fără proces şi, după o săptămână petrecută în beciul de la Lugoj, am fost trimişi la închisoare la Popa Şapcă, la Timişoara” – spune dl. Unguraş, adăugând că, la interogatoriu, maiorul Kling i-a întrebat dacă mai au arme, iar Vasile Jucu, cu inconştienţa vârstei, i-a spus: da, mai am puşti, pistoale şi chiar un tanc, se joacă nepotul meu cu el prin casă”. Rezultatul a fost un pumn năpraznic în falca imprudentul vorbitor, în timp ce colegul său a scăpat doar cu o pereche de palme. La Timişoara, au fost duşi cu trenul prin Buziaş, existând şi un episod hazliu: poliţistul (în uniformă maro, pe vremea aceea) le-a dat viitorilor deţinuţi spre păstrare corpul delict (pistolul ruginit aflat într-un plic), până a tras un pui de somn! Din fericire, după câteva luni de detenţie, cei doi tineri au fost eliberaţi. La ora actuală, Petru Unguraş are 78 de ani, iar Vasile Jucu, 80 de ani, acesta din urmă fiind şi primul preşedinte al PNŢCD Lugoj, imediat după revoluţie (1990).

Însă nu toţi cei care au trecut prin mâna lui Kling au fost la fel de norocoşi. Arhiepiscopul Ioan Ploscaru avea greaua „vină” de a fi greco-catolic, cult interzis din ordinul lui Stalin în 1948. Arestat în 1949, va suferi timp de 15 ani supliciul închisorilor, fiind condamnat pentru „trădare de patrie”. Eliberat abia în 1964, va mai fi urmărit timp d 25 de ani, până la revoluţia din decembrie ’89. În cartea sa „Lanţuri şi teroare”, Prea Sfinţia Sa îşi amintea trecerea pe la Securitatea din Lugoj ca pe un început al suferinţelor : „La securitatea din Lugoj era mare mizerie, atât în mâncare cât şi la cazare. Singurul mobilier era un prici larg. Scânduri bătute pe capre de lemn. Arestaţi în timp de vară, toţi eram lipsiţi de îmbrăcăminte, aşa că frigul (n.r. - în 16 octombrie 1949 ningea deja) făcea ravagii. De multe ori mă gândeam la bagajele pe care luni de zile le-am purtat în vederea arestării, iar acum îmi lipseau. Mâncarea consta în 300 de grame de pâine. Se aducea de la un restaurant ciorbă, care nu era decât spălătura vaselor dreasă cu puţină boia. Farfurii sau gamele erau puţine. Cei care nu aveau, mâncau din vreo cutie de conservă aflată prin lada de gunoi”. Toate mărturiile din acea perioadă sunt de acord că majoritatea arestărilor se făceau noaptea, iar securitatea avea acces liber în mod arbitrar în casele oamenilor, atât ziua cât şi noaptea.

Maiorul Kling, omul în faţa căruia tremura un oraş întreg, a avut şi el parte de judecată… o judecată divină! Iată ce spune Arhiepiscopul de pie memorie Ioan Ploscaru: ”Cruzimile de care s-a făcut vinovat l-au zguduit. În 1970 ajunsese la spitalul din Lugoj, la secţia de nebuni. Am auzit de la mai multe persoane care lucrau la spital că avea crize şi se auzea cum strigă, deşi era într-o rezervă foarte bine păzită: „Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! Eu am primit ordin să trag!”. Se zbătea în stare de inconştienţă. Înainte de a fi internat în spital a istorisit unui profesor unul din cazurile sale de conştiinţă: la Bocşa conducea un pluton de securitate care urmărea pe cei fugiţi în pădure, consideraţi partizani. Într-o zi a văzut un grup de muncitori venind pe drum. Crezând că sunt partizani, a ordonat foc. Erau muncitori care veneau la schimbul de după-masă. Acest caz şi probabil multe altele i-au zdruncinat psihicul.”

Ajuns în stare de inconştienţă, cu trupul împuţinat ca al unui copil, maiorul Kling a murit în 1975. Încă o victimă a torturii: de data asta, a propriei conştiinţe.

Din volumul “Intra muros” – reportaje - Editura Anthropos Timişoara, 2006

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank