Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Ghinea, Cristian - În 1956, Lugojul îşi avea Canalul său

Canalele de desecare ale Lugojului, începând cu canalul Cernabora, au fost realizate prin „muncă patriotică” neplătită şi istovitoare
În anii 50, autorităţile locale luau hotărârea să asaneze terenurile mlăştinoase din jurul Lugojului, printr-o reţea de canale. La prima vedere, decizia era una justă şi raţională, pentru că oraşul rămăsese cu această problemă nerezolvată de foarte mulţi ani. La o privire mai atentă însă, acţiunea edilitară de la Lugoj se înscria într-o strategie politică naţională, în care munca forţată de la marele canal Dunăre-Marea Neagră era replicată prin tot soiul de copii pe plan local. Aşa că şi Lugojul şi-a avut canalul lui!
Muncă „patriotică” la comandă, cinci zile pe săptămână
Acţiunea a fost planificată în anul 1955, de pe vremea când Lugojul era reşedinţă de raion, de către un anume tovarăş Horac, prim secretar raional şi un anume tovarăş Hărăguş, secretar II. Numele celor doi nu au nici o importanţă, pentru că oricum ei erau simpli executanţi ai ordinelor venite de sus. Se pare că toate aceste hei-rup-uri organizate, care implicau practic toată suflarea unei aşezări, combinate cu politica de arestări şi teroare (era de ajuns un simplu banc la adresa ocupantului sovietic pentru a face ani grei de închisoare), erau adevărate experimente sociale, menite să testeze reacţia populaţiei la marile colectivizări ce aveau să vină.
Primul canal de drenaj săpat la Lugoj a fost canalul Cernabora. „Toţi lugojenii de la 16 la 60 de ani au fost obligaţi să lucreze cinci zile pe săptămână, la o reţea de canale de drenaj în jurul oraşului, cum ar fi canalul Cernabora, de exemplu, dar şi în comunele învecinate. Acest gen de muncă la colectiv, numită întovărăşire, a precedat înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective, sau G.A.C., care au ptregătit terenul pentru Cooperativele Agricole de Producţie (C.A.P.) de mai târziu”, spune Dan Traian Demeter, un bun cunoscător al istoriei oraşului. Până la urmă, doi ani mai târziu, în 1957, prin voinţa Partidului unic, G.A.C.-ul a fost înfiinţat şi la Lugoj.
Copiii de şcoală, duşi la canal sâmbăta şi duminica
Însă nu numai lugojenii maturi au participat la construcţia reţelei de canale, ci şi elevii mai mici. „Gârla de la Cernabora ne era cunoscută nouă, copiilor, pentru că prindeam peşti acolo, dar şi broaşte, cu ciorapul, pe care le duceam la şcoală pentru orele de biologie. Îmi amintesc că Cernabora se umfla mereu şi aveau loc inundaţii. Eram elev de gimnaziu, la secţia maghiară a Şcolii Generale nr. 5, când profesorul nostru de matematică, domnul Gyengye, ne-a anunţat că se suspendă toate cursurile de sâmbătă, căci pe atunci făceam şcoală şi sâmbăta. Noi ne-am bucurat la început, dar când am văzut că ne duc la muncă la săpat, la canal, ne-a pierit bucuria. Mai ales că, imediat după aceea, munca de sâmbătă s-a prelungit şi duminica. Nu aveam cizme, lucram în ghete sau pantofi, ne întorceam acasă plini de noroi. Aveam supraveghetori care nu îngăduiau nici pauze mai lungi, şi aveau grijă să nu ne depărtăm de la locurile unde săpam. Aveam normă doi-trei metri pe zi, iar eu am fost doar de patru-cinci ori la canal”, spune inginerul Ludovic Benkoczi, care a participat la acele lucrări.
50 de metri de canal, norma săptămânală
S-a lucrat pe terenul de după barieră, unde pe vremuri erau depozitele Cooperativei „Flamura Roşie”, care vindea la sate mărfuri alimentare şi inudstriale, cum erau mult râvnitele biciclete şi radiouri care funcţionau cu baterii mari. Pentru o persoană adultă, norma era de minimum 50 de metri de canal săpat pe săptămână. Interesant este că utilajele cele mai folosite erau sapa şi lopata, excavatoarele fiind rar folosite, ceea ce aduce aminte de munca unor deţinuţi. În fotografiile de epocă, realizate de Cooperativa Meşteşugărească „Higiena” – Fotografica – secţia 7 Lugoj, se văd oameni ai muncii dotaţi doar cu sape, lopeţi şi tânăcoape, iar în plan îndepărtat, camioanele „Steagul roşu” care aveau montate pe capotă chiar steaguri roşii şi care transportau lumea la canal. Oricum, pozele oficiale din 1956, care ne-au fost puse la dispoziţie de către dl. Marin Lupulescu, înfăţişează numai oameni zâmbitori şi binedispuşi, aşa cum trebuia să apară în imaginile oficiale de propagandă. Este greu de imaginat câtă bucurie i-ar fi produs unui om de 60 de ani să sape, la normă, minimum 50 de metri de canal pe săptămână…
Mai târziu, lucrările de desecare au început şi în Dealul Viilor, pentru a prelua apele de pe deal într-o reţea de canale care se vărsau în Timiş. Reţeaua de canale din Dealul Viilor funcţionează şi acum. În anii 60, odată cu relativa relaxare a regimului, lucrările au început să fie executate de întreprinderi de profil, echivalentul ANIF din zilele noastre.

Sursa: Cristian Ghinea (http://cristianghinea.wordpress.com/)

Imagine aleatoare

Sânnicolau Mare - Biserica evanghelică

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank