Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Gheorghiu, Dana - Die Fabrukler (Povestiri din Fabric) - Raika

Raika 

 

- Da, fâţâiţi-vă voi, ca maimucile, că grozavă haznă o să mai aveţi din asta, zice cu glas scârţâit baba Raika, îndată ce-a fost aşezată, adusă cu scaun cu tot şi depusă-naintea porţii, în dreptul casei cu numărul paisprezece. Ea stă-n aceeaşi curte de când s-a născut, peste drum de biserică, chiar în buricul străzii şi-i vede pe toţi cei care vin şi se duc, din ambele sensuri ; de multă vreme nu mai poate umbla, are picioarele vătămate, atinse de-o boală fulgerătoare, iruptă în creier într-o zi de iarnă îndepărtată când a aflat că la hotarul ţării, hăituit de câini şi somat să stea, pentru neascultare i-a fost împuşcat băiatul, când încerca să treacă „dincolo“ şi s-ajungă la neamuri, în clipa aceea — în care i-au adus vestea şi i-au trântit-o în faţă, ca pe o fleică de carne crudă peste obraz — a simţit, „oi, maiko“, cum ceva îi pocneşte în cap (şi-şi duce o mână la spate şi-o înalţă dea-supra cefei, zăbovind în locul de unde-a pornit răul, secerându-i, deodată, picioarele) iar ea a căzut în genunchi, cu mâinile-ntinse în faţă, lovindu-şi fruntea de-un bulgăre colţuros de pământ şi pe loc i-a plesnit arcada ochiului stâng (se mai cunoaşte şi-acuma semnul, ne-arată, netezindu-l c-un deget). De atunci, deşi au dus-o pe la doctori, fiica şi ginerele, nu i-au găsit leacul, nimic nu i-a adus tămăduirea, să-i întărească picioarele astea de cârpă, pe care nu le mai simte, ci doar le priveşte ca pe-un lucru ce întâmplător îi ţine de trup. 
- Io-te şi la proasta aia de Erzsi, hârâie indignată, cum şi-a vârât cocoloaşe de hârtie-n sutien, să-şi umfle ţâţele ! Toată ziua fâţa-fâţa, din cur, pe sub nasu’ bărbaţilor, suită pe toace, uite-aşa şi aşa ! 
Baba Raika îşi saltă, anevoie, şezutul. Aplecată în faţă, ne-arată cum se fâţâie Erzsi. Deopotrivă cu hâţâneala, scaunul se clatină, oscilează în ritmul unei pendule. Băieţii, încântaţi, îşi dau coate, fluieră, o aplaudă.  
- Stai locului, mamă, potoleşte-te c-ai să pici ! îi strigă Miliţa, fiica, tocmai ivită în poartă. (Ea-şi lungeşte gâtul într-o parte şi-i face semn scurt, să tacă. Vrea să audă de nu cumva, într-un capăt al străzii, ajutorul de gunoier Romică agită o limbă de clopot, vestind apropierea căruţei, de mult aşteptată.) 
- Şi cu ce crede, piticania, c-o să se-aleagă, întreabă glasul, la fel de întărâtat. (Poate să dea Miliţa din mâini cât pofteşte ; nu-i ea-n măsură — şi nici alţii — s-o domolească pe Raika !) 
- Cu ce ? repetă, dar n-aşteaptă răspuns — îl ştie. C-un sculament ori vreun plod căcăcios, pe care-o să-l lepede, după fătare, la prima uşă, că nu-i în stare ni’ să-l crească, ni’ să steie muiere la casă de om ! 
Râde amar, răsturnându-şi capul pe spate şi se îneacă. Tuşeşte-n forţă, învi-neţită la faţă. Tace, cât să-şi redobândească suflul. În vremea aceasta, aler-gătoare, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, privirea-i trece peste trotuare. Lumea o ştie. O bagă sau nu în seamă. Unii râd. Spun că e distractivă. Alţii, dimpotrivă — să n-o vadă. O mai ameninţă, o mai înjură. („Nu te mai ia moartea, slăbătură, te-a uitat ?!“) Ei nici că-i pasă : pentru fiecare îşi are, plasată, vorba. Îi turuie gura ca difuzorul. 
- Da, fâţâiţi-vă, bine faceţi, că tot n-aveţi minte şi dacă nu daţi din cur din ce altceva ?! Da’ mai rău ie că n-are ni’ doamna Manuela, şi se dă pe brazdă, de când s-o menopauzat ! Şi ce dacă-i nevastă de ştab, ia mai lasă-mă-n pace, că mi se rupe, dacă debla ie seacă, aşa rămâne ! Îi curg ochii după mucoşi, oi, maiko, cum îi mai curg, şi-i plac băieţii necopţi şi se dă-n vânt să-i şcolească, de cum îi prinde. Stă, ziulica, pe geam călare, cu ţâţele răsturnate, şi-i aşteaptă şi-i tremură carnea de cum îi miroase că-s pe-aproape, în vizită pe la fetele iei. 
Baba Raika îşi înalţă nasul, câineşte. Adulmecă aerul ce-i trece prin faţă, stârnit de-o pală de vânt. Strănută-n reprize (ori doar se preface, că-i tare circară — după cum ne zice Marcela — şi ne face să râdem şi tocmai de aia ne place teribil să o privim !)  
Trei pomi mai încolo, înfiptă-planton, la umbră, Iuliş veghează — din cu totul alte motive. Râde mânzeşte şi o aprobă : „Igen. Da, da. Igazságos !“ ? 
- Apare la ţanc, le-aduce cafele şi prăjiturele, şi-i decoltată mai rău decât fetele-tolomoace şi vine grămadă pe iei, i-atinge cu fofoloanca pe la spate când îi serveşte, şi li se bagă-n suflet cu „hi-hi“ şi „ha-ha“. Proştii ăia cu mutrele pline de coşuri o admiră şi-s cu ochii pe ia şi uită de fete şi fac rând la closet că li se trezeşte piticu’ ! 
- Igen, igen, îi cântă-n strună Iuliş, venită aproape. Îi soarbe cuvintele, ne face semn ştrengăreşte, cu ochiul, şi dă din mâini, ca şi cum ar prinde muşte ; Raika, în schimb, n-o bagă în seamă. 
- Pe unu’ chiar l-o zăpăcit într-un rând, trâmbiţează neabătută, l-o-nghesuit sub nuc, în fundu’ curţii, şi-i făcea ăla un masaj a-ntâia de chirăia ca nebuna, istericoasă, s-o auzit pân’ la ştrand, că n-are ruşine, s-o stricat lumea, oi, maiko, nu-i mai cum o fost ! 
Zilnic, pe vreme bună, din primăvară în toamnă, Raika pretinde să fie aşezată în stradă. Sub un castan, ale cărui ramuri şi frunze o feresc de arşiţă şi-n jurul căruia, de dimineaţă şi până se stinge, soarele se plimbă roata. Stă, adesea, cu mâi-nile­ncolăcite pe după trunchi şi obrazul lipit de pielea-i scorţoasă. Îşi ţine ochii închişi şi pare s-asculte. Castanul a fost sădit la două zile după ce s-a născut copilul Mirko, cel împuşcat pe la spate. Şi ea susţine că de-l cheamă pe nume, în şoaptă, de sub coajă i-aude inima bătând. Surâde atunci, aşa cum nu zâmbeşte la nimeni. Şi-i vorbeşte — nu se aude ce-i spune. Şi nici răspunsul — e doar între ei doi. Atât. (Dacă ai minte, în asemenea clipe, nu te apropii. N-o tulburi. Altfel se mânie şi tunete grele şi trăsnete iuţi se adună la gura ei şi-i vai de cel care i se nimereşte ţintă !) 
La prânz e dusă, cu scaun cu tot, la masă şi apoi repusă-n acelaşi loc. După- amiază se mai întâmplă de aţipeşte : pe loc îi cade falca şi rămâne cu gura căs-cată, de parcă s-ar mira în neştire. (Dar asta se întâmplă rar, numai în ceasurile când zăduful apasă prea tare, când vrăbiile se scaldă în praf şi rândunelele-i săgetează pe la picioare.) În rest, e veşnic în priză, se uită ageră la trecători. Pe mulţi îi cunoaşte, însă, de-un timp, mai numeroşi sunt cei pe care i-a cunoscut, „oi, maiko, cred iele c-or să rămână mereu aşa frumoase şi neruşinate şi că n-o să se­aleagă prafu’ de toate ?!…“  
- Cine gândiţi c-o să scape, gâşte năroade, n-o scăpat ni’ Ştefi néni, pe care nu daţi doi bani şi vă ziceţi că nu-i decât înc-o babă a dracu’, ce şade la coadă şi zbiară-n îmbrânceală, călcată pe monturi, da’ pe la ’917 n-o fost bărbat s-o întâlnească şi să nu-ntoarcă privirea şi s-o conducă din ochi — de mândră şi de ielegantă ! Şi i-o fost pusă poza, oi, maiko, pe coperta unui lap ? de la Pesta şi ia se-nfăţişa acolo nu cu genunchii goi, nu cu ţâţele răsturnate, s-atârne-n jos, ca la vaci, cum faceţi voi, n-avea trebuinţă de asta ! 
(Cu părul lăsat peste umeri, aproape-mbrăcându-i, domnişoara Soos István-ka, de optsprezece ani, din Temesvár, aleasă miss în acele vremuri când bărbaţii nu mai stăteau pe acasă, priveşte gânditoare, cu ochii aplecaţi asupra capetelor suave de roze pe care domnul Emil Bernard, fotograf din Vorstadt-Fabrik, i le-a potrivit în braţe. Şi gându-i zboară departe, spre front, acolo unde au fost şi încă mai sunt mânaţi bărbaţii tineri şi de unde logodnicul îi trimite săptămânal misive înflăcărate, parte pierdute pe drum, fără să ştie — în clipa în care fotograful i-a imortalizat zâmbetul încifrat, de giocondă — că nu peste multă vreme va fi dat dispărut. Iar viaţa ei va fi alta decât o visase.) 
- Mai tacă-ţi fleanca, îi strigă din mers câte o femeie, ce-ai cu ele ?! dar vocea e moale şi abia o atinge, bucurând-o, se pare, pentru că în mai toată clipa ea aşteaptă scânteia, după asta-i lihnită — „…şi gândiţi că dacă mi-s oloagă, mi­s beteagă la minte, oi, maiko, da’ ieu vă văd, ştiu ce faceţi ! Nişte nemernici, cu toţii, nişte neruşinate !“ 
- Io-te şi la paţachina aia de Vanda, o venit de la coada vacii şi acu’ se ţine de mare doamnă şi se dă deşteaptă, că l-o tras în piept pe domnu’ Wolf şi l-o făcut să-şi vândă casa pe care i-o luat-o tontu’ de Costică şi-o trecut-o pe nume-le iei, fără cununie, şi-acu’ l-o ţâpat afar’, ducă-se-n pustie ! Da’ vorba-i că ma-dama a prins gust de blănuri şi de colonii şi are mâna plină de ghiuluri şi nu-i ajung niciodată banii, că-i zvârle pe zorzoane şi vi-i scoate din buzunare şi-şi mănâncă de sub unghii şi ţipă că n-are, se vaită că vremile–s grele, nu-i ia de vină, de-aia vă seacă cu chiria cât nu face pe magherniţele unde vă buluciţi grămadă, c-aţi dat năvala din Oltenia şi de prin Regat — la trai mai dulce, aşa vi s-o zis — şi de pe urma maţelor voastre goale îşi umflă burdihanurile şi alde Weisskoph, şi tovarăşu’ Falcă, care acu’, de când îl duce şi-aduce Pobeda acas’, îşi zice Neagoe, că ie ruşine de numele lu’ ta-su, pe uica Vasile se face că nu-l vede, c-o-ngrijit pe la nu­ş’ ce grajduri, da-i bine că i-o dat orighine sănătoasă, he ! Şi-i stă slana pe ceafă şi şade la vilă, cu părculeţ în faţă, pe unde-şi plimbă seara potaia care înfulecă numa’ ţâmpi de pui ! Da’ nu zice pâs cum o ajuns acolo, cum l-o ţâpat pe dom’ doctor Klein în stradă, la bătrâneţe şi l­o vârât într-o picniţă de-a ajuns la mila lumii, că pe biata Ghizela s-o-ndurat Cel de Sus şi-o luat-o degrabă, să nu-l vadă pe Isaac al iei cum moare de foame pentru că a lu’ Falcă o pus ochii pe vila lor ! 
- Zi la mă-ta să-şi ţină hanţa, s-agită Victor (de cum aude c-a fost vorba de „t’oaşu Neagoe“, cel mare şi tare, de la Regională) c-o ducem, pachet, la secţie dacă are mâncărimi la limbă, iar Miliţa-i strigă degrabă : „taci, mamă, ce, eşti nebună ?!“, e speriată femeia, se teme, la fel cum se tem şi alţii, şi ginerele, şi vecinii, şi strada, cartierul întreg şi oraşul, dar nu şi Raika. De când i-a pierit feciorul la hotarul ţării, noaptea, şi are picioarele vătămate, atinse de-o boală iruptă în creier, i s-a topit frica, „oi, maiko, ce cred că pot să-mi mai facă, dacă mor, mor, da’ crapă şi iei într-o zi, aici ie buba, şi de-aia le tremură curu’ şi se zbuciumă noaptea şi nu li se lipeşte geana de geană şi put de sudoarea lor stătută, c-au dat de trai bun şi nu vor să-l mai lese, sug numa’ lapte şi miere, şi ăi de-or avut ieri, azi îs păduchi iar ăştia de azi nu-s cu nimica mai buni, ba mai răi, că vin la totu’ de-a gata, pe furate, şi făr’de şcoală, şi făr’de muncă, şi numa’ cu papagalu’, oi, maiko, da’ nu se gândesc c-o să deie sama acuşica, mai un pic şi vine Apoca-lipsa şi-i foc şi prăpăd peste nemernici ! 
Râde, dezvelindu-şi gingiile sterpe. Râde cu poftă, de parcă prin faţă nu i-ar trece, în clipa aceea, numai tramvaiul, ci strada întreagă ar fi un ecran pe care rulează cele mai hazoase filme — cu Stan şi Bran şi cu Charlot !  
Duminica, mai mult decât în alte zile, insistă să stea în stradă. Încă din zori. (Înainte să-nceapă slujba şi clopotele să bată.) Poartă şi dânsa straie curate. E pieptănată cu grijă şi-i stă părul adunat în trei agrafe. Pare senină. Îi place, în tihna încă netulburată a dimineţii, s-asculte cum ciripesc, deasupră-i, păsările pe ramuri. Şi are înţelegere şi chiar grai pentru ele. 
- Cu-co, cu-co ! îşi cheamă, câteodată, cucul. Cu mâinile ţinute pâlnie, la gură. (E unul, ne zice domol, dacă-i suntem prin preajmă, doar unul. Lângă casa părintelui Ion, arată privirea, trecând peste stradă ; şi-şi are sălaşul tocmai sus, în tei.) 
El îi răspunde grabnic — se-aude. Dar ceea ce nu se aude e glasul lui Mirko. Pogorând, doar pentru ea, din frunziş. 
- Cu-cu, hu-hu, vi-no, Rai-ko ! îi strigă feciorul din singurătate. Cuprins de dor. Auziţi ? 
Îndată îşi întinde braţele după chemare şi vâsleşte cu ele, prin aer, căznin-du­se să-şi ia zborul. 
- Vin, îi promite, în timp ce se luptă cu propria nevolnicie. Aşteaptă, că vin ! 
De la un timp, prinde să lăcrimeze. Şi să se vaite : „De ce nu m-ai luat, Doamne, pe mine, c-am trăit destul şi-aveam păcate pe umeri şi l-ai luat pe iel, boboc de rujă ?...“ 
Îşi udă bluza, iar părul îi fuge din agrafe. Se zbuciumă, dansează cu scaunul şi-o ceartă Miliţa, de cum o aude, strigându-i de la fereastră : 
- Îţi arde de circ, n-ai astâmpăr, nici de Sfânta Duminecă ! Vrei să te bag în casă ?! 
Ascultând-o, Raika îşi strânge buzele şnur. Se crispează. Lasă lacrimile să se zvânte, fără să le mai şteargă. (În asemenea momente, gândim, îşi urăşte fiica — i se citeşte pe faţă. Citeşte şi Miliţa, drept pentru care, înfiorată, trânteşte fereastra. O lasă-n pace.)  
 Treptat, bătrâna se-adună în sine. Mocnită-n adânc, simte cum îi creşte mânia. (Soră-bună. N-o abandonează. E, din nou, prezentă. Şi-i dă putere.) 
- Io-te şi pe Marcela, bisericoasa ! O venit să se-nchine, să pupe mâna la părintele Ion ! 
Gătită de sărbătoare, smerită, Marcela dă să treacă strada şi se preface că n-o aude. Nimic pe chip nu i se clinteşte. Doar pupilele — pentru o clipă tresar şi-n adâncul lor se aprinde-o scânteie. (Iute, ca flama unei brichete. Înăbuşită de-o simplă bătaie de pleoape.) 
- Mi-s sătulă de panoramă, cântă în urma ei, însoţind-o, glasul fără cruţare ; mie să nu-mi ziceţi de Marcela, că io o văd toată ziua cum duce vorba, fuga-fuga, la Minodora şi de-acolo iele, ca două şerpoaice — una-n dreapta, alta-n stânga — ţâşnesc pe poartă şi-o sâsâie la urechi, de la Brighitta la Frau Irma, de la Frau Irma la Vanda şi de acolo la Ilona, de nu le mai trebe, oi, maiko, ni’ Zeitung şi ni’ telifon ! Da’ iele, amândouă, merg dumineca de se-nchină, şi-şi fac cruci peste cruci şi pupă mâna la popă şi-şi zic păcatele, ruşinate, şi lasă doi leuţi de pomană şi când ie de postit, postesc, iar cu asta, gata, se cred curate, că li se iartă şi li se şterge murdăria şi-s iară ca două prunce, da’ nu gândesc că deasupra lor şade Domnu’ şi dacă popa-i moale şi preaiertător, ie rându’ lui să ia măsuri, că iel vede tot şi dacă ce vede nu-i place, pedepseşte, aşa să ştiţi ! 
Fie că este sau nu ascultată, n-o interesează. De la un timp, e convinsă, are de îndeplinit o misiune. De rostul ei a aflat într-o noapte. Într-un vis în care i s-a înfă-ţişat Domnul. (Deasupra parcului, dinainte de pod.) 
- Tu numa’ spune, a îndemnat-o cu blândeţe — ne zice — ; şi-a coborât, lin, o mână de nea, pe care i-a aşezat-o pe creştet. Răcorindu-i fierbinţeala frunţii. Şi îndreaptă, a mai adăugat acelaşi glas de armoniu. 
A simţit atunci, „oi, maiko“, cum în suflet i-a sădit pacea, ca pe o floare, şi-o bucurie nemăsurată a cotropit-o. Încet, luminând-o. 
- Numa’ spune, a mai răsunat povaţa, după care, la fel de uşoară, mâna s-a înălţat. Când a dat să-l mai privească o dată, luat de-un nor argintiu, fără veste, Domnul a dispărut. 
De atunci, i-a pierit teama definitiv. Şi zice, zice întruna ! Contrează-se Miliţa cât vrea, treaba ei : Raika îşi are de îndeplinit menirea. 
- Dumnezeu nu bate cu bâta, da’ se cunoaşte ! Pe Rozsi néni, ce-n viaţa iei n-a făcut rău la nima, a călărit-o putoarea aia de Kraft de cum a luat-o. Şi i-o stat în cârcă, pe munca iei de la prăvălioară, n-o fost zi la lucru, şedea numa-n parc, cu lanţu’ de aur de la cias încins peste burtă şi se hodinea ! Şi i-o zmuls păru’ din cap, târând-o prin casă, s-aibă bani pentru fufe, de tocat la „Şari néni“ şi încet i­o săcat avutu’ rămas de la mătuşe, şi i-o vândut la urmă şi lengeria, şi auru’, şi­argin-tu’, şi ia l-o suportat pân’ la moarte, pentru copii, zicea, în loc să-l lese, şi încă de la-nceput, după noaptea nunţii, când o fericit-o c-o blenoragie. Nima n-o fost milostiv cu dânsa, ni’ Margareta, ni’ Iulius, care după ce s-o-ntors, în ’58, de la Viena, a ţinut-o în sobă, în întunecime, să nu ardă curentu’, şi ia şedea cu ochii-n tavan şi ce iera în suflet nu zicea la nima şi se topea precum lumânarea, oi, maiko, da’ tot vine pentru faptă răsplata, că Atotputernicu’ vede, şi dacă vede şi nu-i place — pedepseşte, şi Iulius o chiorât pân’ la urmă, i s-o pus albeaţă pe ochi, d­aia, că şi-o ţinut mama ca pe-o vită, în beznă ! Şi Frau Irma are ce merită, i-o pălit ţâfna şi-i pică nasu’ că prea i-o ploiat în nări, da’ s-o-ngrijit Herr Hubi să pape agoniseala pentru care or stârpit iubirea Johannei, de-a rămas nemăritată, săra-ca, azi un şluc, mâine-un şluc, seara, după lucru, la bodega lu’ Jianu, la colţ, lângă măcelărie, Herr Weisskoph s-o nărăvit şi-o prins să bage mâna sub pult, oi, maiko, eu vă ştiu pe toţi şi mâine se-alege prafu’, ţineţi minte, şi-i plăcea să simtă pielea subţire, nouă a banilor care i se prindeau pe dejete ca magnetu’ şi-atunci când îşi trăgea mâna afar’ tot ce rămânea lipit dezlipea Jianu şi aşa mai căpăta un ştamp, ba-i plăcea să facă şi cinste, la alde Gavril, Mâţu şi Pisti, da’ când l-o prins controlu’ n-o sărit nici una din sugative, o sărit numa’ Frau Irma, spăriată grozav, de l-o scăpat de pârnaie, da’ dusă o fost la advocaţi şi casa şi averea fătucii ! 
Să se plictisească ? Nici pomeneală ! De aici, surprinde orice mişcare. (Locu-i strategic.) Şi chiar dacă, de multe ori, mânaţi de grabă oamenii o ignoră şi nu-i dau bineţe, confundând-o c-un obiect pe lângă care se trece, o momâie, acolo, niţel cocârjată, adunată pe-un scaun ca o grămadă de boarfe (paradoxal însu-fleţită,) Raika nu este afectată. Are timp şi nu-i pasă. 
 Ea poartă grija plozilor ce umblă, nepăsători, cu biţiclul între şine şi strigă să fie atenţi să nu-i calce maşina, tramvaiul, căruţele grele, trase de cai îmbăloşaţi, care trec prin mijlocul străzii şi strică asfaltul, ea mai ştie şi ziua, şi ora când se aduce sifonul, când vin s-adune gunoiul, când se-arată camionul cu gheaţă, îşi are emisarii ei, pe Pali şi Olga, ce-aleargă şi duc, din casă-n casă, vestea, să fim pregătiţi şi afară la poartă, altfel ne sare rândul. Aşezată sub pom, nu-i scapă nici un botez, nici o înmormântare, nunţile, toate, le petrece cu privirea, oftează şi râde spunându-ne că totu-i degeaba, te naşti ca să mori, restul e amăgire. În plus, mai cunoaşte istorii multe — parte trăite, parte auzite — când e în toane ni le povesteşte, iar noi facem roata în jurul ei şi scuipăm pe jos coji de seminţe şi suntem, cu toţii, numai ochi şi urechi. 
De la Raika-am aflat de vila Czernitzki. Despre fala-i de odinioară. De grădina cu flori, purtând nume necunoscute, plină cu statui dezbrăcate. Ne previne, în şoaptă, de blestemul abătut asupra casei. Care-acum apasă zidurile mucegăite. Şi răpeşte vieţi după vieţi — dacă-i calci pragul. („Nu intraţi, nu vă apropiaţi ! Şi vă faceţi cruce cu limba-n ceru’ gurii, când treceţi prin faţă !“) 
Tot ea ne-a spus şi povestea Ursulei. Înecată, din dragoste, în Bega. (Ce curgea chiar aici, în mijlocul străzii, da. Însă, pe-atunci, nici măcar dânsa nu se născuse ; o ştie de la mătuşa-i Meda, vecină cu părinţii Ursulei.) 
În schimb, pe Anişoara a văzut-o. Cum se mişca alene, hâţânată de vânt, în teiul din curtea popii. „Nu ăsta. Altu’. Primu’. Şi s-o uscat iute, după aia, că-i fusese fetii unealtă.“ 
(În toamna lui 1912, la scurt timp după ce a fost înălţată Biserica „Sfântul Ilie“, domnişoara Anişoara Năstase şi-a pus într-o dimineaţă ştreangul de gât şi s-a avântat în gol, asemenea ciocârliei, fulgerând cu bătaia pulpelor aerul. În felul acesta şi-a luat rămas bun de la viaţa care, socotea, nu mai merita să fie trăită de vreme ce Alexandru, deşi i se juruise-n taină, îşi călcase legământul şi a lăsat-o cu fructul iubirii în pântec şi s-a cununat, chiar aici, înaintea proaspăt înălţatului altar, şi chiar sub ochii ei, făcându-se că nu o cunoaşte, preferând-o în loc pe Violeta cea saşie şi primind pentru asta, ca dar de zestre, un lot de grădină şi două case.) 
Mai ştie că domnul Anton, avocatul din Coronini, în tinereţe şi-a împuşcat prima soţie, pe Irene, pentru că la ’916, când a venit în permisie (jinduind tot drumul la îmbrăţişările femeii) a găsit-o în pat, iubindu-se cu Rex. Ciobănescul german. Şi i-a împuşcat pe rând şi, fără zăbavă, s-a dus singur să-şi declare fapta. Iar Lena — „de care vă râdeţi că diriguie tramvaiele, o avut băiatu’ bolnav de oftică. Şi-atâta l-o plâns după ce s-o prăpădit, c-o zăluzit“. 
- Cel mai des se moare din iubire, conchide Raika. Oameni şi dobitoace. Când le piere copilu’, puiu’, perechea — se sting de jale. Cine rămâne în viaţă — nu-i mai omu’ de-o fost ’nainte. 
Uneori, îşi priveşte mâinile. (Acum albite şi netezite de nemuncă.) Le contem-plă îndelung : ţine o palmă răsturnată, cu faţa în sus ; cu degetul arătător al mâinii-pereche, caută urma vechilor bătături. (Odinioară, cunoscute trasee.) I-e dor, ştiu asta, ne-a spus-o primăvara trecută — într-o zi în care vântul se stârnise molatec, trecându-şi suflarea călduţă peste feţele noastre şi ameţindu-ne cu acea promisiune nerostită, dar percepută de orişicine, străbătută de-o nelinişte plină de neastâmpăr, vestitoare de-nceput de viaţă, în asemenea clipe pământul şi aerul trimit înspre tine miresme inconfundabile şi, recunoscându-le, sângele zvâcneşte sălbatic, zeci de furnicături pornesc să-ţi străbată trupul, răspund che-mării, înviorându-ţi fiinţa, Raika cunoaşte toate aceste semne, până şi făptura ei uscată pare să înverzească — i-e dor, ne spune şi-acum, întinzându-şi palmele răsturnate, de vremea în care erau înăsprite. Când avea adunat pe sub unghii un strat persistent de pământ. Pământ negru şi gras. (Din grădina lor, din vecinătatea gării.) În care-şi adâncea degetele şi, înălţându-l între palme, îl aduna să stea muşuroi, în jurul tulpinilor de ardei, vinete şi de tomate. (Îi plăcea să facă treaba asta încă din zori. Înainte ca soarele să se fi ivit iar roua, picurată de pe frunze şi lujere, nezvântată în iarbă, să-i răcorească picioarele desculţe.) 
 Mai poartă în gând şi amintirea locului ei, din piaţă. A mesei, din capătul rândului, cu vederea spre pod, deasupra căreia Laza, ginerele, atârnase o plă-cuţă de tinichea. Şi stătea scris pe aceasta, cu litere mari, puţin aplecate — „La Raika“.  
Ar vrea să revadă zarzavagioaicele gureşe. (Măcar încă o dată.) Venite din împrejurimi. (Din Tormac, Dumbrăviţa, Girmata şi Sânandrei.) Să stea undeva, prin apropiere, nevăzută, şi să le audă vorba pipărată. La fel, tocmeala ageră şi gălăgioasă a precupeţelor. Şi chemarea cântată a florăreselor, şi râsul gros, şi sporovăiala târzie a bostănarilor, ce-şi petreceau vara nopţile în corturi, păzindu-şi marfa. 
 Din păcate, au uitat-o, cu toţii ; locul rămas liber a fost ocupat îndată şi deasupra mesei atârnă acum o altă plăcuţă. Până şi Trude — care-i venea la grădină direct de la gară şi făceau între ele schimb de brânzeturi şi de smântână pe ridichi, gulii şi verze proaspete, scoase din brazdă) —, până şi Trude, s-o spunem, a uitat-o ! 
Raika, în schimb, n-a uitat nimic şi pe nimeni. Nici zbieretul, ca de copil, al mieilor de Paşte ; nici amestecul de glasuri cu ţipete prelungi, de orătănii. Nici sudalma groasă, alinătoare a birjarilor, îndemnându-şi caii, nici sfârâitul micilor de la tarabe. Şi nici mirosul de ulei încins al langoşeriei, cel de şoncă afumată, atâr-nată deasupra de mese, şi de cârnaţi, nici aroma de leuştean ori tarhon, nici izul de mentă şi nici parfumul căpşunelor şi al piersicilor, într-un suav amestec cu acela al florilor, din găleţile de tablă. Pentru ridichile, salatele, fasolea-i grasă, căţă-rătoare şi paradaisele cu pielea subţire, rumenă, ca obrajii de fetişcană, îi mersese vestea.  
- Ce le faci ? Ce le pui ? o mai iscodeau, pizmaşe, suratele, căznindu-se să-i smulgă secretul. Dar ea tăcea, sau le răspundea în doi peri : 
- Le dau ce le trebe. Punct. 
Îi lipsesc, da, admite, dacă e să-i lipsească cu adevărat ceva — în afară de iubitul ei Mirko — doar astea două : grădina şi locul avut în piaţă. (Acolo, unde, pe drept, era cineva.)  
Când bate vântul dinspre „Badea Cârţan“ îi pare că poartă spre ea acel conglomerat olfactiv şi sonor, rostogolit ca un vălătuc şi oprit la picioare. Atunci îşi zgârie palma adânc, cu vârful unei unghii. Sapă în carne, până la sânge şi caută cu înverşunare urma vechilor bătături — e scârbită de mâinile-i albe şi lenevite...  
Să-i fi spus, cineva, atunci, c-o să şadă douăzeci de ani ţintuită pe-un scaun, în stradă — „oi, maiko“ — l-ar fi scuipat între ochi ca o mâţă. Şi l-ar fi plesnit cu foc, peste faţă !

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank