Timişoreanul Romeo Dunca este primul român care a concurat şi încheiat cea mai dură cursă a lumii
Obiectivul său a fost să termine cursa, lucru de altfel destul de greu pentru un debutant. „Nu mergem să câştigăm, este imposibil pentru un motociclist aflat la prima participare. Doar o treime din cei care iau startul ajung la linia de sosire”, declara cel care prin tenacitate, pregătire fizică şi un dram de noroc avea să marcheze o premieră românească pe Golgota motocicliştilor, raliul Paris-Dakar: Romeo Dunca.
Adolescenţilor care încă nu au căzut cu totul în robia Internetului, precum şi adolescenţilor timpului în care Internetul nici nu se inventase, într-un cuvânt celor care mai zăboveau/zăbovesc asupra paginilor unei cărţi, cu siguranţă că nu le sunt străini „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe“. Cu îngăduinţa dumneavoastră, aş pastişa titlul lui Fănuş Neagu pentru că, pur şi simplu, prea se potriveşte. Avem de a face, într-adevăr, cu un „frumos nebun al marelui oraş“ sau, dacă vreţi, cu „frumosul nebun al marelui deşert“. E acelaşi lucru pentru că, aici sau în plină Sahara, timişoreanul Romeo Dunca a dat dovadă de nebunie în cel mai superb înţeles al cuvântului.
Pentru că există
Luaţi o cursă de maraton (cel de la New York, de exemplu), adăugaţi o felie potrivită de circuit de Formula 1 (de preferinţă Imola), un calup mare de motociclism enduro, o lingură de escaladă şi un vârf de cuţit de triatlon, peste care turnaţi mult nisip. Risc şi adrenalină după gust. Amestecul se lasă în cuptor la temperatura de 40°C (ziua), după care se scoate la răcit până pe la
-5°C (noaptea). Ce v-a ieşit? Nimic comparabil cu Raliul Paris-Dakar, vă asigur, pentru că cea mai dură cursă din lume nu se poate compara cu nimic. 9 000 de kilometri (8 956, ca să fim riguroşi), dintre care 5 431 de kilometri de curse speciale; 16 etape contracronometru; Spania, Maroc, Mauritania, Mali şi Senegal străbătute dintr-una, în 17 zile. Climat infernal şi mâncare aşijderea. Efort
fizic şi mai ales psihic epuizant. Un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea. Un pariu pe care unul dintre tinerii milionari în dolari ai României (va împlini 36 de ani în 29 mai) l-a făcut poate fără să-i cunoască toate condiţiile, dar un pariu câştigat. „Nu m-am înscris pentru a demonstra ceva sau a epata pe cineva - ne asigură Dunca - ori pentru a câştiga bani. Nu sunt un sportiv profesionist, am o afacere care (bate cu degetul în lemnul mesei) merge bine“. Îl putem crede pe cuvânt fie numai şi pentru faptul că are o avere estimată la 6 milioane de dolari, iar numărul camioanelor sale îl depăşeşte de trei ori pe cel înscris în chiar competiţia pe care a încheiat-o. Şi asta în condiţiile în care această a 27-a ediţie a înregistrat recordul de participanţi: 230 de motociclete, 165 de maşini, 70 de camioane şi 230 de autovehicule de asistenţă, din nu mai puţin de 39 de ţări. Şi totuşi, de ce raliul Paris-Dakar? Celebrul Edmund Hillary a fost întrebat de un ziarist de ce a ţinut cu tot dinadinsul să cucerească Everestul. Răspunsul neo-zelandezului a venit dezarmant de simplu: „Pentru că există!“ Pentru Dunca, Paris-Dakar a fost Everestul.
Debutul pe nisip
Factorul determinant a fost chiar omul, care, alături de fratele său Etienne, avea să-i fie coechipier: francezul François Vulliet. „François visa de mic să participe la un astfel de concurs, iar hotărârea de a participa am luat?o după o încercare foarte dificilă prin care am trecut la Herculane. Atunci Francois a slăbit şase kilograme... Am trecut munţii, de la Poiana Ruscăi şi am ajuns deasupra satului Cerna. Sub noi, un drum abrupt de vreo 300 de metri. Era imposibil de coborât. Atunci a trebuit să ne întoarcem, să urcăm, cu motocicletele în spate, pe o pantă de 100 de metri, cu o înclinaţie de 60 de grade. A durat cam patru ore şi a fost un adevărat infern. Am zis că dacă am reuşit atunci, putem face şi Dakarul“. Startul s-a dat în ultima zi a anului trecut, la Barcelona. Improprie, aşadar, denumirea Paris-Dakar păstrată pentru o cursă care, cel puţin deocamdată, nu mai are legătură cu Franţa. „Ne-am petrecut Revelionul pe o bordură dintr-o piaţă catalană, cu sticla de şampanie în mână“. Nu avea să fie singura concesie pe care membrii echipei Redzone Moto Verde, care au reprezentat România prin Africa de Nord-Vest, au trebuit să o facă, dar „a meritat, îmi dau seama acum, când văd primirea care ni s-a făcut“. Primul contact cu nisipul - o suprafaţă ce-i era, ca motociclist, necunoscută - a avut loc pe coasta spaniolă. „În prima etapă mi?a fost greu, fiindcă rulam pentru prima oară pe o astfel de suprafaţă. Pe măsură ce am avansat în concurs m-am deprins cu tehnicile de mers. Oricum, este foarte dificil. Am fost într-un stres continuu, cauzat şi de efortul inuman la care eram supuşi, de a alerga zilnic sute de kilometri“.
Piloţii - nişte bănci ambulante
A urmat Marocul şi, mai apoi, Mauritania. François Vulliet, de altminteri un francez „tres simpatique“, ne povesteşte într-o română asezonată cu un delicios accent galic: „Între Maroc şi Mauritania am rulat 20 de kilometri în plin teren minat, mais oui, teren cu mine şi cu sârmă ghimpată“. Dunca îl aprobă cu un zâmbet amical şi-ţi dai seama că prietenia lor e dublată de o legătură de colegialitate ce dovedeşte că reuşita într-o asemenea cursă infernală se obţine printr-o muncă de echipă. Se simte imediat că Mauritania este porţiunea care l-a marcat cel mai mult pe Dunca. „Au fost şase zile îngrozitoare. Această etapă a 8-a a fost, cred, programată de organizatori, ca una de triere. Cazi, am făcut-o de nici nu mai ştiu de câte ori, te chinui să-ţi ridici motocicleta - o hardughie de 220 de kilograme - şi după ce, cu un efort teribil reuşeşti s-o scoţi din nisip şi să o redresezi, încaleci pentru a cădea din nou, după numai 10 metri. La oboseala concursului - 660 de kilometri de probe speciale - s-a adăugat şi atmosfera dezolantă. N-am văzut, cât am fost în Mauritania, soarele. Tot timpul cerul era acoperit de un soi de pâclă nisipoasă, peisajul sterp, nici un pic de verdeaţă, solul pietros. E o ţară săracă, salariul mediu este de 5 euro! Imaginaţi-vă că ar trebui să rezistaţi o lună cu 5 euro! Localnicii - familii de şapte-opt membri - trăiesc într-un soi de… colibe, «toaleta» e în faţa uşii, iar gunoiul se aruncă în spatele aşa-zisei locuinţe, direct pe pământ“. „De aceea este şi periculos pentru participanţi - completează Francois - pentru că localnicii ştiu că piloţii sunt oameni la care poţi «găsi» un telefon celular, un ceas şi mai ales un portofel cu o mie şi ceva de euro, bani pe care fiecare din noi - e o regulă - îi are asupra sa pentru orice eventualitate. Suntem aşadar nişte victime perfecte, pentru ei noi suntem nişte bănci ambulante“. Cu acest tip de apetenţă indigenă s-a confruntat şi timişoreanul nostru pe parcursul raliului pentru că, ieşind din cort într-o dimineaţă, avea să descopere că pantofii pe care îi lăsase de cu seară afară făcuseră… paşi. Şi pentru că veni vorba de cort, Dunca ne prezintă viaţa în bivuac: „Nici nu este nevoie să încerci să te adaptezi. Ajungi acolo frânt de oboseală, mănânci ceva care oricum nu-ţi prieşte şi te trânteşti să dormi, istovit şi nespălat. Efortul fizic şi psihic este inuman, aşa că nu mai ai chef de nimic atunci când ajungi la sosire“.
Nu mai vin
la acest raliu
Duritatea traseului l-a determinat pe Romeo Dunca să ia o hotărâre de nezdruncinat: „Nici nu-mi trece prin cap să mai particip la aşa ceva, a fost prima şi ultima dată. N-am nimic de demonstrat, nu sunt cu nimic mai bărbat dacă particip. Îţi poţi demonstra bărbăţia şi altfel, fiind un om de cuvânt, onorându-ţi obligaţiile, având grijă de firmă şi de angajaţi. De altfel, afacerile în economia noastră de piaţă seamănă foarte mult cu un sport extrem. Există şi aici pericole, adrenalină, nu-i deloc uşor“. Dunca a devenit totodată un vehement contestatar al raliului: „Părerea mea e că este un business din care câştigă doar organizatorii. Sportivii pierd bani, sănătate şi, uneori, viaţa. Cred că n-ar trebui să existe astfel de curse în care condiţiile de stres şi oboseală sunt atât de mari, iar concurenţii sunt împinşi de la spate să alerge. A fost o etapă în care am trecut linia de sosire la 25 de ore după ce am luat startul. Am şi vomitat pe traseu. Ziua sunt 40 de grade, iar noaptea era atât de frig încât porneam motocicleta, îmi descheiam scurta şi mă încălzeam la ţeava de eşapament. Concursul este foarte dur. Nu mi-am putut închipui că poate fi atât de greu. Pe toţi ne afectează foarte mult din punct de vedere psihic. Am vorbit cu mai mulţi piloţi, iar ei sunt la fel de nemulţumiţi. Majoritatea vin aici pentru premiile în bani (câştigătorul este recompensat cu 35 000 de euro), dar nu merită efortul“. François este însă de altă părere: „Am făcut multe greşeli din cauza lipsei de experienţă. Acum însă ştim la ce să ne aşteptăm şi data vii-toare… “. Hotărârea coechipierului său însă pare definitivă: „O vei face fără mine, pentru Romeo Dunca nu va mai fi o dată viitoare!“
Am învăţat să preţuiesc oamenii
Cu toate acestea, cel care a încheiat o cursă la finişul căreia alţii nu ajung nici în mai multe ediţii („erau nişte englezi care participau a şasea oară şi tot n?au reuşit să ajungă la Dakar“), nu regretă nici o clipă cele 18 zile petrecute departe de casă. „Am învăţat foarte mult din această experienţă. În primul rând am învăţat în acele ţinuturi sărace să mă bucur şi să preţuiesc ceea ce am deja. Am o familie frumoasă, o soţie, trei copii, o viaţă frumoasă. Nu are rost să pierd totul dintr-o ambiţie care, cel puţin din punctul meu de vedere, pare inutilă. Am învăţat şi să preţuiesc mai mult oamenii, m-am întors cu un respect sporit pentru angajaţii mei care parcurg cei 9 000 de kilometri pe care i-am străbătut eu acum de nici nu mai ştiu câte ori într-un an. Fără discuţie îi apreciez şi le respect munca mult mai mult“. Dunca nu regretă nici investiţia de ordin financiar pe care a reprezentat-o participarea la raliu. „Am făcut un calcul la început din care rezulta că aş cheltui cam 40 000 de euro. Numai motocicleta de concurs a costat cam 20 000. A mai fost taxa de participare, taxa de înscriere în competiţie a motorului, alte cheltuieli. Până la urmă investiţia a fost cam de 50 000, pentru că a mai trebuit să schimb piese, una-alta. De altfel, cred că din motocicleta originală a rămas doar ghidonul şi butonul de contact“.
Campionul nostru
Pentru un neavizat, locul 79 ocupat la final poate reprezenta, în cel mai bun caz, un rezultat mediocru. Lucrurile nu stau însă deloc aşa. Trecerea liniei de sosire este o performanţă în sine, în special pentru un debutant. Să nu uităm că accidentele şi abandonurile s-au ţinut lanţ, culminând cu moartea spaniolului Perez şi mai ales a campionului italian Fabrizzio Meoni. Dunca s-a numărat printre cei doar 104 concurenţi care au reuşit să încheie competiţia la categoria sa. Chiar fraţii Vuillet au fost nevoiţi să abandoneze, românul rămânând să continue cursa fără coechipierii săi. A făcut-o într-un stil de mare campion, urcând continuu în clasament. „După prima etapă eram pe locul 215, în etapa a 14-a ajunsesem pe 60. Colegii mă ironizau amical spunându-mi că dacă cursa ar mai fi durat două săptămâni aş fi ieşit câştigătorul raliului“. Din păcate, organizatorii planificaseră sosirea mult mai devreme, aşa că Romeo Dunca a fost nevoit să-i cedeze primul loc francezului Cyril Despres. Cele peste 86 de ore petrecute în şaua KTM-ului său (aceeaşi marcă cu a lui Despres), ajungând la apele lui Lac Rose (punctul final al cursei) printr-o extraordinară tenacitate, şi - afirmă el cu modestie - cu mult, mult noroc, fac din Dunca un campion. Şi nu unul oarecare, ci campionul nostru.
Pentru că există
Luaţi o cursă de maraton (cel de la New York, de exemplu), adăugaţi o felie potrivită de circuit de Formula 1 (de preferinţă Imola), un calup mare de motociclism enduro, o lingură de escaladă şi un vârf de cuţit de triatlon, peste care turnaţi mult nisip. Risc şi adrenalină după gust. Amestecul se lasă în cuptor la temperatura de 40°C (ziua), după care se scoate la răcit până pe la
-5°C (noaptea). Ce v-a ieşit? Nimic comparabil cu Raliul Paris-Dakar, vă asigur, pentru că cea mai dură cursă din lume nu se poate compara cu nimic. 9 000 de kilometri (8 956, ca să fim riguroşi), dintre care 5 431 de kilometri de curse speciale; 16 etape contracronometru; Spania, Maroc, Mauritania, Mali şi Senegal străbătute dintr-una, în 17 zile. Climat infernal şi mâncare aşijderea. Efort
fizic şi mai ales psihic epuizant. Un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea. Un pariu pe care unul dintre tinerii milionari în dolari ai României (va împlini 36 de ani în 29 mai) l-a făcut poate fără să-i cunoască toate condiţiile, dar un pariu câştigat. „Nu m-am înscris pentru a demonstra ceva sau a epata pe cineva - ne asigură Dunca - ori pentru a câştiga bani. Nu sunt un sportiv profesionist, am o afacere care (bate cu degetul în lemnul mesei) merge bine“. Îl putem crede pe cuvânt fie numai şi pentru faptul că are o avere estimată la 6 milioane de dolari, iar numărul camioanelor sale îl depăşeşte de trei ori pe cel înscris în chiar competiţia pe care a încheiat-o. Şi asta în condiţiile în care această a 27-a ediţie a înregistrat recordul de participanţi: 230 de motociclete, 165 de maşini, 70 de camioane şi 230 de autovehicule de asistenţă, din nu mai puţin de 39 de ţări. Şi totuşi, de ce raliul Paris-Dakar? Celebrul Edmund Hillary a fost întrebat de un ziarist de ce a ţinut cu tot dinadinsul să cucerească Everestul. Răspunsul neo-zelandezului a venit dezarmant de simplu: „Pentru că există!“ Pentru Dunca, Paris-Dakar a fost Everestul.
Debutul pe nisip
Factorul determinant a fost chiar omul, care, alături de fratele său Etienne, avea să-i fie coechipier: francezul François Vulliet. „François visa de mic să participe la un astfel de concurs, iar hotărârea de a participa am luat?o după o încercare foarte dificilă prin care am trecut la Herculane. Atunci Francois a slăbit şase kilograme... Am trecut munţii, de la Poiana Ruscăi şi am ajuns deasupra satului Cerna. Sub noi, un drum abrupt de vreo 300 de metri. Era imposibil de coborât. Atunci a trebuit să ne întoarcem, să urcăm, cu motocicletele în spate, pe o pantă de 100 de metri, cu o înclinaţie de 60 de grade. A durat cam patru ore şi a fost un adevărat infern. Am zis că dacă am reuşit atunci, putem face şi Dakarul“. Startul s-a dat în ultima zi a anului trecut, la Barcelona. Improprie, aşadar, denumirea Paris-Dakar păstrată pentru o cursă care, cel puţin deocamdată, nu mai are legătură cu Franţa. „Ne-am petrecut Revelionul pe o bordură dintr-o piaţă catalană, cu sticla de şampanie în mână“. Nu avea să fie singura concesie pe care membrii echipei Redzone Moto Verde, care au reprezentat România prin Africa de Nord-Vest, au trebuit să o facă, dar „a meritat, îmi dau seama acum, când văd primirea care ni s-a făcut“. Primul contact cu nisipul - o suprafaţă ce-i era, ca motociclist, necunoscută - a avut loc pe coasta spaniolă. „În prima etapă mi?a fost greu, fiindcă rulam pentru prima oară pe o astfel de suprafaţă. Pe măsură ce am avansat în concurs m-am deprins cu tehnicile de mers. Oricum, este foarte dificil. Am fost într-un stres continuu, cauzat şi de efortul inuman la care eram supuşi, de a alerga zilnic sute de kilometri“.
Piloţii - nişte bănci ambulante
A urmat Marocul şi, mai apoi, Mauritania. François Vulliet, de altminteri un francez „tres simpatique“, ne povesteşte într-o română asezonată cu un delicios accent galic: „Între Maroc şi Mauritania am rulat 20 de kilometri în plin teren minat, mais oui, teren cu mine şi cu sârmă ghimpată“. Dunca îl aprobă cu un zâmbet amical şi-ţi dai seama că prietenia lor e dublată de o legătură de colegialitate ce dovedeşte că reuşita într-o asemenea cursă infernală se obţine printr-o muncă de echipă. Se simte imediat că Mauritania este porţiunea care l-a marcat cel mai mult pe Dunca. „Au fost şase zile îngrozitoare. Această etapă a 8-a a fost, cred, programată de organizatori, ca una de triere. Cazi, am făcut-o de nici nu mai ştiu de câte ori, te chinui să-ţi ridici motocicleta - o hardughie de 220 de kilograme - şi după ce, cu un efort teribil reuşeşti s-o scoţi din nisip şi să o redresezi, încaleci pentru a cădea din nou, după numai 10 metri. La oboseala concursului - 660 de kilometri de probe speciale - s-a adăugat şi atmosfera dezolantă. N-am văzut, cât am fost în Mauritania, soarele. Tot timpul cerul era acoperit de un soi de pâclă nisipoasă, peisajul sterp, nici un pic de verdeaţă, solul pietros. E o ţară săracă, salariul mediu este de 5 euro! Imaginaţi-vă că ar trebui să rezistaţi o lună cu 5 euro! Localnicii - familii de şapte-opt membri - trăiesc într-un soi de… colibe, «toaleta» e în faţa uşii, iar gunoiul se aruncă în spatele aşa-zisei locuinţe, direct pe pământ“. „De aceea este şi periculos pentru participanţi - completează Francois - pentru că localnicii ştiu că piloţii sunt oameni la care poţi «găsi» un telefon celular, un ceas şi mai ales un portofel cu o mie şi ceva de euro, bani pe care fiecare din noi - e o regulă - îi are asupra sa pentru orice eventualitate. Suntem aşadar nişte victime perfecte, pentru ei noi suntem nişte bănci ambulante“. Cu acest tip de apetenţă indigenă s-a confruntat şi timişoreanul nostru pe parcursul raliului pentru că, ieşind din cort într-o dimineaţă, avea să descopere că pantofii pe care îi lăsase de cu seară afară făcuseră… paşi. Şi pentru că veni vorba de cort, Dunca ne prezintă viaţa în bivuac: „Nici nu este nevoie să încerci să te adaptezi. Ajungi acolo frânt de oboseală, mănânci ceva care oricum nu-ţi prieşte şi te trânteşti să dormi, istovit şi nespălat. Efortul fizic şi psihic este inuman, aşa că nu mai ai chef de nimic atunci când ajungi la sosire“.
Nu mai vin
la acest raliu
Duritatea traseului l-a determinat pe Romeo Dunca să ia o hotărâre de nezdruncinat: „Nici nu-mi trece prin cap să mai particip la aşa ceva, a fost prima şi ultima dată. N-am nimic de demonstrat, nu sunt cu nimic mai bărbat dacă particip. Îţi poţi demonstra bărbăţia şi altfel, fiind un om de cuvânt, onorându-ţi obligaţiile, având grijă de firmă şi de angajaţi. De altfel, afacerile în economia noastră de piaţă seamănă foarte mult cu un sport extrem. Există şi aici pericole, adrenalină, nu-i deloc uşor“. Dunca a devenit totodată un vehement contestatar al raliului: „Părerea mea e că este un business din care câştigă doar organizatorii. Sportivii pierd bani, sănătate şi, uneori, viaţa. Cred că n-ar trebui să existe astfel de curse în care condiţiile de stres şi oboseală sunt atât de mari, iar concurenţii sunt împinşi de la spate să alerge. A fost o etapă în care am trecut linia de sosire la 25 de ore după ce am luat startul. Am şi vomitat pe traseu. Ziua sunt 40 de grade, iar noaptea era atât de frig încât porneam motocicleta, îmi descheiam scurta şi mă încălzeam la ţeava de eşapament. Concursul este foarte dur. Nu mi-am putut închipui că poate fi atât de greu. Pe toţi ne afectează foarte mult din punct de vedere psihic. Am vorbit cu mai mulţi piloţi, iar ei sunt la fel de nemulţumiţi. Majoritatea vin aici pentru premiile în bani (câştigătorul este recompensat cu 35 000 de euro), dar nu merită efortul“. François este însă de altă părere: „Am făcut multe greşeli din cauza lipsei de experienţă. Acum însă ştim la ce să ne aşteptăm şi data vii-toare… “. Hotărârea coechipierului său însă pare definitivă: „O vei face fără mine, pentru Romeo Dunca nu va mai fi o dată viitoare!“
Am învăţat să preţuiesc oamenii
Cu toate acestea, cel care a încheiat o cursă la finişul căreia alţii nu ajung nici în mai multe ediţii („erau nişte englezi care participau a şasea oară şi tot n?au reuşit să ajungă la Dakar“), nu regretă nici o clipă cele 18 zile petrecute departe de casă. „Am învăţat foarte mult din această experienţă. În primul rând am învăţat în acele ţinuturi sărace să mă bucur şi să preţuiesc ceea ce am deja. Am o familie frumoasă, o soţie, trei copii, o viaţă frumoasă. Nu are rost să pierd totul dintr-o ambiţie care, cel puţin din punctul meu de vedere, pare inutilă. Am învăţat şi să preţuiesc mai mult oamenii, m-am întors cu un respect sporit pentru angajaţii mei care parcurg cei 9 000 de kilometri pe care i-am străbătut eu acum de nici nu mai ştiu câte ori într-un an. Fără discuţie îi apreciez şi le respect munca mult mai mult“. Dunca nu regretă nici investiţia de ordin financiar pe care a reprezentat-o participarea la raliu. „Am făcut un calcul la început din care rezulta că aş cheltui cam 40 000 de euro. Numai motocicleta de concurs a costat cam 20 000. A mai fost taxa de participare, taxa de înscriere în competiţie a motorului, alte cheltuieli. Până la urmă investiţia a fost cam de 50 000, pentru că a mai trebuit să schimb piese, una-alta. De altfel, cred că din motocicleta originală a rămas doar ghidonul şi butonul de contact“.
Campionul nostru
Pentru un neavizat, locul 79 ocupat la final poate reprezenta, în cel mai bun caz, un rezultat mediocru. Lucrurile nu stau însă deloc aşa. Trecerea liniei de sosire este o performanţă în sine, în special pentru un debutant. Să nu uităm că accidentele şi abandonurile s-au ţinut lanţ, culminând cu moartea spaniolului Perez şi mai ales a campionului italian Fabrizzio Meoni. Dunca s-a numărat printre cei doar 104 concurenţi care au reuşit să încheie competiţia la categoria sa. Chiar fraţii Vuillet au fost nevoiţi să abandoneze, românul rămânând să continue cursa fără coechipierii săi. A făcut-o într-un stil de mare campion, urcând continuu în clasament. „După prima etapă eram pe locul 215, în etapa a 14-a ajunsesem pe 60. Colegii mă ironizau amical spunându-mi că dacă cursa ar mai fi durat două săptămâni aş fi ieşit câştigătorul raliului“. Din păcate, organizatorii planificaseră sosirea mult mai devreme, aşa că Romeo Dunca a fost nevoit să-i cedeze primul loc francezului Cyril Despres. Cele peste 86 de ore petrecute în şaua KTM-ului său (aceeaşi marcă cu a lui Despres), ajungând la apele lui Lac Rose (punctul final al cursei) printr-o extraordinară tenacitate, şi - afirmă el cu modestie - cu mult, mult noroc, fac din Dunca un campion. Şi nu unul oarecare, ci campionul nostru.
Jocul cu moartea
Raliul Paris-Dakar şi-a câştigat binemeritat trista faimă de cursă a morţii. Epuizarea, defecţiunile tehnice, condiţiile atmosferice sau a te rătăci în deşert nu sunt decât cele mai mici rele care ţi se pot întâmpla. Anul trecut, două etape au fost anulate după ce autorităţile au dejucat un atac terorist pus la cale de extremiştii arabi. Nivelul de risc maxim al competiţiei este dat de numărul de accidente înregistrat în fiecare an, din nefericire unele din ele fiind mortale. Devoratoare de vieţi, cursa a comis chiar paricid când, la ediţia din 1986, printre cele 7 victime s-a numărat chiar francezul Thierry Sabine, iniţiatorul raliului. Tributul de sânge a fost plătit şi în 2005. În etapa a 7-a motociclistul spaniol Jose Manuel Perez (41 de ani) suferea un accident între Zouerat şi Tichit (Mauritania). Operat şi transferat apoi în Spania, avea să moară pe 10 ianuarie. O zi mai târziu, laureatul din 2001 şi 2002, o adevărată legendă în Toscana natală, Fabrizzio Meoni avea să se stingă şi el în urma unui stop cardiac post traumatic suferit în etapa a 11-a, între Atar şi Kiffa (tot Mauritania). „Eu am luat startul cu o oră în urma lui, iar prin locul în care a avut accidentul am trecut după o oră şi jumătate. Am văzut motocicleta, care era aproape distrusă, iar când am văzut locul în care căzuse mi-am dat seama că urmările au fost foarte grave“, îşi aminteşte timişoreanul Dunca. Ironia sorţii face ca Meoni să anunţe înainte de plecarea în cursă că intenţionează ca această ediţie (a 13-a la care lua parte) să fie ultima sa participare.
Raliul Paris-Dakar şi-a câştigat binemeritat trista faimă de cursă a morţii. Epuizarea, defecţiunile tehnice, condiţiile atmosferice sau a te rătăci în deşert nu sunt decât cele mai mici rele care ţi se pot întâmpla. Anul trecut, două etape au fost anulate după ce autorităţile au dejucat un atac terorist pus la cale de extremiştii arabi. Nivelul de risc maxim al competiţiei este dat de numărul de accidente înregistrat în fiecare an, din nefericire unele din ele fiind mortale. Devoratoare de vieţi, cursa a comis chiar paricid când, la ediţia din 1986, printre cele 7 victime s-a numărat chiar francezul Thierry Sabine, iniţiatorul raliului. Tributul de sânge a fost plătit şi în 2005. În etapa a 7-a motociclistul spaniol Jose Manuel Perez (41 de ani) suferea un accident între Zouerat şi Tichit (Mauritania). Operat şi transferat apoi în Spania, avea să moară pe 10 ianuarie. O zi mai târziu, laureatul din 2001 şi 2002, o adevărată legendă în Toscana natală, Fabrizzio Meoni avea să se stingă şi el în urma unui stop cardiac post traumatic suferit în etapa a 11-a, între Atar şi Kiffa (tot Mauritania). „Eu am luat startul cu o oră în urma lui, iar prin locul în care a avut accidentul am trecut după o oră şi jumătate. Am văzut motocicleta, care era aproape distrusă, iar când am văzut locul în care căzuse mi-am dat seama că urmările au fost foarte grave“, îşi aminteşte timişoreanul Dunca. Ironia sorţii face ca Meoni să anunţe înainte de plecarea în cursă că intenţionează ca această ediţie (a 13-a la care lua parte) să fie ultima sa participare.
Marius Horescu
Agenda nr. 4/22 ianuarie 2005
Versiune pentru tipărire
