Un destin marcat de prigoana
turcească din 1915 şi detenţia în închisorile comuniste 

Pagini despre istoria începuturilor
Fabricii de Zahăr din Timişoara 

    În „Ghidul
Banatului", lucrare întocmită de dr. Emil Grădinariu şi Ion Stoia-Udrea
şi publicată acum mai bine de 70 de ani, în 1936, se nota despre cultura
sfeclei de zahăr că nu a contat în primii zece ani de după Primul Război
Mondial. În acel moment, suprafaţa cultivată în Banat era de 2 652 hectare,
iar cultura acestei plante era „azi de o importanţă deosebită şi se poate
considera ca cea mai rentabilă ramură a culturei agricole. La cultura plantelor
industriale a contribuit mult industria timişoreană de zahăr, uleiuri şi
cânepă, care îşi acoperă necesităţile de materii prime din această regiune."
Este credem cel mai bun context în care putem evoca începuturile „Fabricii
de Zahăr din Banat" din Freidorf, valorificând astfel amintirile copiilor
directorului fondator al unităţii deschise în anii 1931-1932 - Bedros Papazian,
dna Lusig (s-ar traduce prin Luminiţa sau Lucia) Cealikian şi dl Hracia
Papazian, născuţi la Arad în anii 1929 şi 1930, ei înşişi cu istorii personale
extrem de interesante. 

Povestea familiei Papazian
începe în localitatea Akhisar din Turcia. Pentru a scăpa de persecuţia
autorităţilor turceşti, în 1915 fraţii Bedros, născut în 1888, şi Ardaş
(Ardaşez), pe atunci militari, împreună cu un verişor (Siragan Cealikian)
se refugiază deghizaţi în straie preoţeşti turceşti (imam), cu ajutorul
unui vas mic, la Constanţa, primind paşapoarte Nansen (după numele exploratorului
polar Fridtjof Nansen, un document care le permitea să călătorească, dar
care nu le dădea dreptul la proprietăţi în ţara de reşedinţă). Părinţii
şi o soră fuseseră ucişi de turci. În portul de la Marea Neagră,   
s-au descurcat la început ca hamali, iar apoi au avut norocul că l-au cunoscut
pe un armean bogat - Harutiun Frenkian (Hartin B. Frînghian, aşa cum apare
în actele comerciale trimise Camerei de Comerţ Timişoara şi aflate la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale Timiş), cel care a trăit între anii 1872-1958.
Au început să lucreze la Fabrica de Zahăr a lui Frenkian de la Chitila;
aici rămâne Ardaş, iar Bedros este adus ca om de încredere - „şef de curte",
cel care avea grijă de curăţenie, mijloace de transport, mişcarea mărfurilor
- la nou înfiinţata Fabrică de Zahăr din Arad (1925-1926), se pare o fostă
fabrică de hârtie. Conform actului constitutiv, cele 5 000 de acţiuni ale
unei societăţi de distribuţie a zahărului („Romcolind"  S.A.R. de
coloniale şi produse industriale, cu varianta „Rom.Col.Ind."), cu sediul
central la Arad (Piaţa Avram Iancu nr. 7) şi cu sucursale, mai apoi transformate
în depozite, în întreaga ţară, a câte 1 000 lei fiecare, aparţineau lui
Frenkian - 4 650, nepotului său Eduard - 200, grecului Themistocle Pappalas
- 100, C. Petrescu - 25 şi A. Papazian - 25. Obiectul de activitate al
„Romcolind" era importul şi exportul de coloniale, desfacerea şi vânzarea
lor, fabricarea şi prelucrarea de zaharicale, coloniale etc. Aici, B. Papazian
o cunoaşte pe Letiţia Popescu-Pereny, născută în 1904 dintr-o familie mixtă
(mama de origine maghiară, tatăl român) cu care se căsătoreşte în 13 august
1927. După naşterea celor doi copii, el este trimis să construiască fabrica
din Freidorf; va beneficia şi de faptul că învăţase de la Constanţa tehnica
de producere a cărămizilor, astfel încât ele se fabricau chiar în şantier.
Fabrica va fi dotată, la fel ca şi cea de la Arad, cu echipamente din Cehoslovacia.
Cehii le vor monta, iar unul dintre ei (inginerul Drbohlav) va rămâne director
tehnic, sfârşindu-şi mai târziu zilele la Timişoara; fiind specialist,
va scăpa de epurările de după război. Pentru început, familia locuieşte
în chirie în Freidorf, vizavi de parcul comunei, la un anume Engelmann,
iar după terminarea lucrărilor de ridicare a fabricii se mută acolo. Lucrători
permanenţi erau în special germanii din Freidorf, iar ca sezonieri se foloseau
cei din localităţile învecinate sau din Ardeal. Se încheiaseră contracte
cu cultivatorii de sfeclă de zahăr (pentru aceasta exista un compartiment
distinct), iar materia primă era adusă cu trenul (unitatea avea locomotivă
proprie) sau cu mari şlepuri, pe Bega. Fabrica dispunea de o uzină electrică
proprie (un motor uriaş, care funcţiona pe motorină), încălzire centrală,
canalizare, locuinţe de serviciu confortabile pentru angajaţii permanenţi
(un bloc uriaş) care se mutaseră din Freidorf, cantină proprie - aici se
creşteau pentru uzul acesteia vaci, oi, porci. Muncitorii aveau dreptul
să primească zahăr (aşa-zisul tain) şi li se repartiza un lot de grădină.
Existau două porţi, una de la drumul spre Utvin, până la Bega şi alta spre
Freidorf. Erau corpuri de clădire pentru birouri, locuinţe, garaje pentru
maşini. În zona noastră, „Romcolind", care va fi radiată din Registrul
firmelor sociale la 15 iunie 1946, avea centre în Timişoara, în apropierea
Gării Domniţa Elena, pe Splaiul Müller Guttenbrunn nr. 17 (azi Bd. General
Dragalina, într-o clădire care nu mai există, pe acel loc fiind ridicat
un bloc de locuinţe; în vara anului 1944,  imobilul a fost rechiziţionat
de armată, iar depozitul se mută pe Bd. Carol nr. 51), Jimbolia, Lipova,
Sânnicolau Mare, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Oraviţa. Dropsurile produse
de fabrică (10-12 sortimente) şi zahărul candel se vindeau prin magazinul
de pe strada Fröbl (azi Bd. Iuliu Maniu). 

    Lucrurile
au mers normal până spre sfârşitul războiului. Săptămânal, patronul Frenkian,
necăsătorit, însoţit de valetul său Dumitru, călătorea între Chitila, Arad
(la fabrica de aici era director general) şi Timişoara. Bedros Papazian
se ocupa de întreaga activitate a fabricii, fără a-şi permite să meargă
vara în staţiuni cu membrii familiei. Copiii familiei Papazian studiază
la şcoli de elită, făcând naveta la Timişoara - Hracia la Liceul Piarist
(până în clasa a VI-a de liceu, în 1948 unitatea desfiinţân- du-se) şi
mai apoi la Liceul Clasic Mixt care funcţiona la Notre Dame (azi Casa de
Cultură a Studenţilor), iar Lusig în Iosefin, la Notre Dame (1940-1944).
Dl H. Papazian păstrează amintiri frumoase din perioada liceului, aici
avându-i profesori pe preotul Ilie Secoşan, Carol Eilhardt (sport), Petru
Aubermann (fizică), compozitorul Emil Cuteanu (muzică), Emil Meşter, Ştefan
Erdely. O vreme a fost semi-intern; cantina avea program fix: uşa sălii
de mese se deschidea la 13,30 şi se închidea la 13,35. La Liceul Clasic
Mixt, pe vremea ARLUS-ului, s-a înscris la trupa de teatru, profesorul
de limba rusă Scripnic, fost militar, promiţând nota zece. Aici l-a cunoscut
pe viitorul mare regizor Iani Cojar.  

    În vara
anului 1944 Timişoara este bombardată de aviaţia aliată, dna Cealikian
fiind un martor ocular al acelor momente dramatice. În septembrie, după
contraofensiva germană, Fabrica de Zahăr este ocupată de trupele hitleriste,
venite cu tancuri. Toţi cei aflaţi acolo sunt puşi la zid, fiind salvaţi
doar de faptul că soldaţii i-au auzit pe muncitori vorbind limba germană.
Angajaţii sunt trimişi în adăpost şi dl Papazian îşi aminteşte că au locuit
acolo câteva zile; mama împreună cu sora se aflau în oraş, în locuinţa
de serviciu din imobilul fabricii aflat vizavi de biserica Ordinului Notre
Dame din Iosefin (după război va fi naţionalizată şi familia Papazian evacuată).
Nemţii îşi instalaseră mitralierele pe clădirile fabricii şi de acolo controlau
toată zona, un câmp deschis, făcând multe victime. Au fost nevoiţi însă
să se retragă, iar venirea Armatei Roşii a dus la sinuciderea, prin aruncare
în Bega, a prizonierilor ruşi care lucrau în fabrică, ei temându-se de
represalii. 

După război, instalarea
noului regim aduce epurări în fabrică. Directorul Papazian este schimbat,
judecat în lipsă (se refugiase, simţind pericolul, în zona Miercurea Ciuc,
familia nemaiavând la un moment dat nicio ştire despre el). Capetele de
acuzare: sabotaj gradul 2 -vânzarea de zahăr candel (în depozit un angajat
mai păstrase o mică cantitate, pentru a o duce acasă), operaţiune declarată
interzisă; achitarea cu zahăr, greu de găsit în acea vreme, a facturii
de energie electrică. Este condamnat la 5 ani, iar patronul la un an. Va
fi prins în Ardeal şi adus la Timişoara, reuşind să treacă, în drum spre
secţia de poliţie din Iosefin, pe acasă, pentru a da veşti familiei. Va
sta în detenţie în închisorile din Timişoara, vizavi de actualul hotel
Continental, şi Caransebeş, fiind eliberat pentru bună purtare cu trei
luni mai devreme. Până la pensie va lucra ca muncitor la „Vinalcool", trăind
până în ianuarie 1970. Copiii vor purta până în anul 1989 stigmatul originii
sociale nesănătoase, neputând să facă studii superioare. 

  

  

„Regele zahărului" 

    Date despre
„regele zahărului", patronul Harutiun Frenkian, ne-au fost oferite cu mare
amabilitate de către domnul Simion Tavitian, fost ziarist şi scriitor din
Constanţa, autorul volumului „Armeni de seamă din România", vol. I, Ed.
Ex-Ponto. Astfel, el s-a născut în Anatolia în 1872 şi s-a stabilit la
Constanţa după prigoana armenilor din Turcia din 1915. Spirit întreprinzător,
a înfiinţat o vastă reţea de magazine în oraş şi în zona limitrofă, ca
o recunoaştere fiind ales vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Constanţa.
El este cunoscut ca un mare filantrop care vine în sprijinul persoanelor
nevoiaşe. A început să importe zahăr nerafinat din S.U.A. pe care-l prelucra
în special la Fabrica de Chitila, acolo unde angajase mulţi şomeri. A avut
proprietăţi în Chitila, Arad şi Timişoara, muncind cot la cot cu angajaţii,
punându-le la dispoziţie locuinţe. În anul 1942 a creat la Bucureşti un
spital pentru răniţi; de asemenea, aproviziona cu lemne bisericile armeneşti
din Constanţa şi Bucureşti. În 1948 averea sa este naţionalizată şi pentru
a scăpa de închisoare se adăposteşte la Focşani, iar apoi se refugiază
în munţi, la stâni. Ultima „afacere" a sa: colinda noaptea berăriile din
Focşani, vânzând miez de nucă copt, ţinut într-un borcan cu apă, fără ca
nimeni să bănuiască că avea în faţă un fost nabab. În 1938, printr-un testament
olograf, alesese destinaţia averii sale, prin crearea unei fundaţii care
să-i poarte numele: 15 milioane de lei pentru Academia Română, în vederea
acordării de burse pentru studenţi; bijuteriile aflate în seiful 78 al
Băncii Comerciale, 178 000 acţiuni ale fabricilor de zahăr din Chitila
şi Arad, 10 milioane de lei şi orice avere mobiliară, creanţe din ţară
şi din străinătate - pentru construirea unui spital cu 80 de paturi; fonduri
pentru construirea unui cămin pentru co-piii de ţărani; zeci de milioane
de lei pentru construirea de şcoli primare; sume importante pentru Ministerul
Sănătăţii şi Crucea Roşie. 

    În cele
peste 400 de pagini ale cărţii sale, dl Tavitian a prezentat mari personalităţi
de origine armeană, mai greu de identificat din cauza lipsei terminaţiei
specifice a numelor: Ana Aslan, Vasile Conta, Spiru Haret, Garabet Ibrăileanu,
Mihail Jora, Virgil Madgearu etc. 

Vali Corduneanu

Agenda
nr. 46/17 noiembrie 2007