Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Aquatim


Uzina de apa nr. 2 - Casa filtrilor - fatada
Regie autonomă în municipiul Timişoara, responsabilă pentru captarea, tratarea,
distribuţia apei potabile şi industriale, exploatarea, întreţinerea, reparaţia,
modernizarea şi dezvoltarea uzinelor de apă, a reţelelor şi branşamentelor
de distribuţie a apei potabile şi industriale.

Istoria alimentării cu
apă a Timişoarei
:

1552 - este atestat documentar
primul turn de apă care alimenta Castelul Huniade, nucleul viitoarei cetăţi
Timişoara

1732 - prima instalaţie mecanică
cu roţi hidraulice elevatoare care ridică apa din râul Bega şi o conduce
în cetate prin canale subterane din lemn, spre şase cişmele

1894 - se fac primele studii
ale
apelor subterane bazate pe foraje de medie adâncime, are loc prima licitaţie
internaţională pentru realizarea canalizării oraşului

Uzina de apa nr. 3 - Sala pompelor1909
- încep lucrările la cele două colectoare Nord şi Sud, respectiv la Staţia
de Epurare

1912 - se pune în funcţiune
Staţia de Epurare a apelor uzate cu capacitatea de 570 l/s

1914 - se pun în funcţiune
Uzina de Apă nr. 1, a grupurilor de fântâni cu un debit de 62 l/s, a reţelei
de distribuţie de 87,4 km şi a două castele de echilibrare de 500 m cubi
fiecare

1916 - se pune în fucţiune
Uzina de Apă Industrială cu o capacitate de 150 l/s şi reţea proprie de
distribuţie de 15,8 km

1925 - 1957 - are loc dezvoltarea
Uzinei de Apă nr. 1 la o capacitate de 208 l/s şi o reţea de distribuţie
de 155 km

1935 - 1965 - se extinde
în continuare reţeaua de apă industrială la 36,5 km, existentă şi în prezent

1959 - 1976 - se pune în
fucţiune Uzina de Apă de suprafaţă nr. 2 şi se dezvoltă capacitatea de
la 115,7 l/s la 1.380 l/s, iar reţeaua de distribuţie de la 158 km la 318,8
km

Uzina de apa nr. 3 - Bazin de decantare1968
- are loc încheierea dezvoltării Staţiei de Epurare la o capacitate de
1.200 l/s

1979 - 1981 - au loc noi
dezvoltări ale treptei mecanice care măresc debitul tratat cu 800 l/s şi
punerea în funcţiune a treptei biologice de epurare pentru 2.000 l/s, este
pusă în fucţiune Uzina de Apă de suprafaţă nr.4 cu o capacitate de 900
l/s, reţeaua de distribuţie ajungând la 421,9 km

1993 - se pune în funcţiune
dezvoltarea Uzinei de Apă nr. 1 cu noul front de captare în lungime de
20 km, cu 40 de foraje şi cu un debit total de 600 l/s, se termină Uzina
de Apă nr. 5 cu un front de 6 foraje, având un debit de 34 l/s, care se
va extinde până la 250 l/s

1994 - lungimea totală a
reţelei de distribiţie a apei potabile ajunge la 533,4 km, iar reţeaua
de canalizare atinge 389 km

1995 - demarează programul
BERD privind dezvoltarea utilităţilor de apă şi canal ale Municipiului
Timişoara 

1996 - se achiziţionează
un număr de 14.870 contoare de apă şi se continuă dezvoltarea reţelei de
apă

Uzina de apa nr. 1 - Sala filtrilor inchisi1997
- se montează 1991 de apometre tip WEHRLE şi a 1100 ml de conducte magistraşe
din fontă ductilă, se realizează dispecerarea centralizată a presiunii
în reţeua de apă potabilă

1998 - se montează 9.696
de noi apometre şi a 11,3 km de conducte magistrale din fontă ductilă

1999 - se pune în funcţiune
noua staţie de pompare a apei de la Uzina 2 - 4, realizată prin credite
BERD

2001 - are loc inaugurarea
noului sediu central al regiei, situat în centrul Timişoarei

 

 

Deşi sunt puţine date privind
istoria Banatului înainte de ocuparea provinciei de către turci precum
şi în timpul delor 164 de ani de ocupaţie otomană, totuşi dintr-o serie
de documente din aceea epocă s-a putut reconstitui felul în care era rezolvată
alimentarea cu apă, ce a prezentat o serie de particularităţi interesante.

Uzina nr. 1 - Spalarea coxuluiÎn
secolul al XVI-lea se aminteşte pentru prima dată despre un turn de apă
care avea drept scop alimentarea cu apă a castelului Huniade (azi Muzeul
Banatului), turn care ar fi jucat un rol important în timpul luptelor şi
asediulşui din anul 1552 pentru cucerirea cetăţii de către turci.

În perioada ocupaţiei turceşti
din secolul al XVII-lea se vorbeşte despre "Fântâna paşei", un loc de recreaţie
şi de plimbare a paşalelor Timişoarei, situat în partea de nord a oraşului,
în afara zidurilor cetăţii. Această fântână a avut un rol estetic şi religios,
mai puţin ca o sursă de alimentare cu apă potabilă.

Prin asediul reuşit al trupelor
austriece conduse de Eugen de Savoia în 1716, se încheie stăpânirea otomană
şi începe perioada de dezvoltare explozivă a cetăţii Timişoarei datorită
reluării comerţului, îndeosebi cu centrul Europei.

Prima grijă a noilor veniţi
a fost refacerea fortificaţiilor cetăţii şi pregătirea ei în vederea unor
eventuale asedii de durată.

În anul 1722 noul guvewrnator
al Banatului, generalul Claudius Florimand Mercy încearcă să obţină apăp
potabilă pentru viitorul oraş Timişoara, ordonând săparea a şase fântâni
în partea de nord a cetăţii. Ulterior, din ordinul Consiliului de Război,
care considera apa ca o problemă strategică, s-au săpat încă şase în interiorul
cetăţii, dar toate încercările nu reuşesc.

Uzina nr. 1 - Vedere spre deferuginatorÎn
anul 1727 inginerul hidrotehnician A. la Cass începe execuţia lucrărilor
de despotmolire şi regularizare a Timişilui, care primeşte denumirea de
Beghei. Lucrările se desfăşoară din două direcţii opuse: prima spre est
până la Făget, pentru crearea canalului de plutărit, destinat aprovizionării
cu lemne a cetăţii, cea de a doua lucrare înspre vest, prin Zrenjanin către
Dunăre, pentru realizarea unui canal navigabil.

Amenajarea unor albii provizorii
care permit apelor să ocolească cetatea, asigurându-se o scurgere continuă,
îmbunătăţeşte repid şi calitatea lor. Astfel generalul Mercy dispune folosirea
apelor Begheiului pentru alimentarea cu apă a oraşului.

Anul 1732 marchează pentru
prima dată de seamă în istoria realizărilor instalaţiilor tehnice centralizate
de alimentare cu apă ale Timişoarei. Instalaţia se compunea dintr-un sistem
de roţi hidraulice elevatoare care ridicau apa din Bega într-un caste de
apă de unde o conducea în cetate printr-o conductă de distribuţie realizată
din lemn. Aceasta ra pozată în canale subterane care alimenta şase cişmele
din interiorul cetăţii.

În anul 1778, este realizată
în imediata apropriere a primului castel de apă, o a doua instalaţie, având
o roată hidromecanică montată în albia râului care transmitea mişcarea
apei la două pompe cu piston. Ele ridicau apa extrasă dintr-o fântână săpată
în malul Begheiului într-un castel de apă, unde era epurată şi distribuită
celor 6.718 locuitori.

Construcţia a fost realizată
de Alexandru Steinlein după proiectul inginerului olandez Maximilian Fremaut,
care a fost şi creatorul sistemului hidrotehnic Timiş - Bega.

Uzina de apa nr. 2 - ClorinatorEste
de remarcat că alimentarea cu apă realizată prin astfel de mijloace hidromecanice
la Timişoara, este prima ca principiu şi mărime construită pe teritoriul
României.

Pentru reuşita şi ingeniozitatea
acestei instalaţii, simbolul ei este inclus în prima stemă a oraşului Timişoara
din anul 1781, când oraşul primeşte statutul de oraş regal liber. Simbolul
este menţinut şi în stema actuală a municipiului Timişoara, ca o mărturie
a dorinţei de progres tehnic din totdeauna a oraşului.

La toate lucrările hidrotehnice
din zona Banatului, o mare contribuţie a avut inginerul Iohan Theodor Kostka,
care preia din partea oraşului Timişoara de la Administraţie Camerală Regală
instalaţie de pompare şi reţeaua de distribuţie a apei. Ei a dezvoltat
ulterior acestă reţea din lemn, care a ajuns la o lungime de peste 3 km
şi care asigura apa pentru 14 cişmele publice.

Alimentarea cu apă a Timişoarei
s-a bucurat de un binemeritat renume, ea fiind lăudată şi admirată de aproape
toţi călătorii străini care au vizitat oraşul. Este cazul lui Francesci
Griselini, apoi a lui Iohann Lehmann şi a multor altora. Contele Hoffmannsegg,
care a vizitat Timişoara în anul 1784, scrie în notele sale de călătorie:
"În acest şes este foarte rar ca un izvor bogat să fie folosit pentru altfel
de scopuri şi folosirea sa este foarte lăudabilă". În lucrările de geografie,
această realizare tehnică începe să fie menţionată ca o curiozitate a oraşului.
Karl Windisch, de exemplu, scrie la 1786 că la Timişoara este interesant
de văzut "Maşina hidraulică prin care apa râului este condusă în oraş şi
este făcută potabilă".

În luna aprilie 1849 începe
asediul oraşului Timişoara de către trupele generalului Bem, moment când
este tăiată conducta de distrubuţie care alimenta cetatea şi care rămâne
să fie alimentată numai din fântânile săpate. În urma acestui asediu, folosirea
intensivă a apei extrase numai din fântâni face ca după un timp, calitatea
apei să se îmbunătăţească spectaculos.

Abia în anul 1888 profesorul
de fizivă Iosif Brand, descoperă nisipuri acvifere între 30 m şi 60 m adâncime
care conţin apă potabilă de bună calitate şi astfel începe forarea cu frenezie
a peste 300 de fântâni publice şi artizanale.

La dorinţa primăriei, începând
cu anul 1891 şi până în anul 1904, o serie de firme specializate efectuează
studii şi propun diferite soluţii pentru stabilirea surselor de alimentare
cu apă şi de realizare a canalizării. Inteprinderea londoneză ing. Hugoos
& Lancaster, Ing. Salbach din Dresda, Ing, Eric Bergmann din Arad şi
Societatea generală de salubrizare a oraşelor Wiesbaden-Wiena.

Pentru verificarea tuturor
ofertelor şi completarea studiilor anterioare privind stabilirea definitivă
a surselor sigure de alimentare cu apă cât şi pentru întocmirea proiectelor
de canalizare este însărcinat inginerul Stan Vidrighin.

 

Fotografiile
fac parte din:
„Albumul documentar asupra unor aspecte din activitatea
I.G.O.T., întocmit cu ocazia aniversării a 700 de ani de existenţă a oraşului
Timişoara"
(1966), aflat în proprietatea R.A. Aquatim.
Informaţiile
de mai sus au fost preluate de pe site-ul www.aquatim.ro,
cu acordul conducerii R.A. Aquatim

 

 

 

Turnul de apa din IosefinCastelele
de apă ale Timişoarei 


În
1732 s-a dat în folosinţă prima instalaţie mecanică pentru sistemul de
alimentare a oraşului de pe Bega 

În
mitologia greacă, apa era considerată drept ceva sfânt şi se interzicea
până şi spălarea rufelor cu apa pentru băut din fântâni. Pentru romani,
aducerea şi distribuirea apei în cetate constituia o deosebită onoare.
În anul 33 d.Hr., împăratul Caligula a dispus construirea apeductelor Claudia
şi Anio novus care, împreună, aveau o lungime de 428 de kilometri. Timişoara
are o reţea de 580 de kilometri. 


Media
consumului pe persoană a scăzut din 1989 încoace de patru ori, fiind acum
sub 100 l/persoană/zi, cu mult sub consumul din ţările civilizate. 


 

Prioritate
bănăţeană 


În
2002 se împlinesc 260 de ani de la darea în folosinţă a primei instalaţii
mecanice pentru sistemul de alimentare cu apă a Timişoarei. Acesta, spune
Alexandru Zănescu în studiul său intitulat „Pagini din istoria alimentării
cu apă a oraşului Timişoara" (1974), consta dintr-un sistem de roţi hidraulice,
elevatoare, care ridicau apa extrasă din Bega, o epurau şi o conduceau
în cetate prin canale subterane acoperite. Aşadar, anul 1732 marchează
prima dată de seamă  în istoria instalaţiilor tehnice de alimentare
cu apă ale Timişoarei. Instalaţia respectivă era alcătuită dintr-un castel
de apă (turn cu rezervor), dintr-o conductă dublă de distribuţie din lemn
şi din şase cişmele şi a fost amplasată în cartierul Fabric. În 1774, aproape
de primul turn, va fi realizată o a doua instalaţie mecanică, folosită
pentru a scoate apă dintr-o fântână săpată pe malul Canalului Bega. 
Energia era obţinută tot cu ajutorul unei roţi hidraulice. Aceasta transmitea
mişcarea sa la două perechi de pompe cu piston, amplasate în castelul de
apă. Construcţia cilindrică era situată chiar deasupra fântânii şi avea
în partea sa superioară un bazin de apă ce asigura presiunea pentru distribuire,
dar şi rezerva. Turnul, construit din cărămidă, avea o înălţime de 16 metri
şi diametrul de 8 metri. Cele două instalaţii sunt menţionate în majoritatea
surselor istorice ca asigurând inclusiv „purificarea" apei, dar specialiştii
consideră că nu pu-tea fi vorba decât de o reţinere a impurităţilor grosiere
cu ajutorul unor grătare şi decantarea suspensiilor pe conducte. 

Curiozitate
turistică 


Realizarea
tehnică în cauză a fost menţionată drept o curiozitate a Timişoarei şi
în lucrările de geografie. Al. Zănescu îl citează pe Karl Windisch care
scria în 1786 că la Timişoara „...este de văzut Maşina hidraulică prin care
apa râului este condusă în oraş şi este făcută potabilă...". Acelaşi Zănescu
este de părere că alimentarea cu apă realizată prin mijloace mecanice la
Timişoara este prima de aceste proporţii construită pe teritoriul de astăzi
al României. Ingeniozitatea instalaţiei stârneşte admiraţia specialiştilor
în heraldică, aceştia introducând, în 1781, în stema oraşului Timişoara,
în câmpul din dreapta de sus, un turn castel de apă. Istoria primei instalaţii
de apă ia sfârşit în vara lui 1849. 

Actualele
turnuri 


Potrivit
informaţiilor pe care ni le-a furnizat dl ing. Ioan Şişu, consilierul directorului
general al regiei Autonome „Aquatim", cele două castele de apă existente
şi astăzi în oraşul de pe Bega au fost realizate la începutul secolului
al XX-lea. Unul se află în cartierul Fabric, iar celălalt, în Iosefin,
fiecare având o capacitate de câte 500 mc. Ele au fost construite la capetele
reţelei de distribuţie din 1914 şi au servit pentru compen-sarea consumului
maxim din cursul zilei. Amândouă erau supravegheate zilnic, angajaţii lor
având chiar locuinţa în incintă. Pentru a comunica la Uzina de apă variaţia
nivelului apei din rezervoare, aceştia dispuneau de câte un post telefonic.
În cazul umplerii rezervoarelor pe timpul nopţii, se putea opri pomparea
de la Uzina de apă, efectuându-se acumularea preţiosului lichid în rezervoarele
proprii. Prin anii '40, sistemul de alimentare bazat pe acumulare pe vreme
de noapte în cele două rezervoare aeriene nu a mai funcţionat corespunzător,
astfel că ele nu au mai fost folosite, susţin autorii culegerii de monografii
apărută în 1988 şi intitulată „Grupul Întreprinderilor de Gospodărie Comunală
şi Locativă Timiş". 

Viitoarea
destinaţie? 


Întrebarea
firească e ce se va face totuşi cu cele două construcţii? De pildă, vechiul
turn de apă din Arad, construit în 1896 şi restaurat în 1927, cu o înălţime
de 25 de metri, cu aspect de fortificaţie, este obiectiv turistic şi cultural,
unde se organizează diferite expoziţii. Obiectiv turistic este şi turnul
de apă din Turnu Severin, ridicat în anii '30, în stil medieval. Muzeul
de istorie al oraşului Chişinău este găzduit de... turnul de apă. Rămâne
de văzut dacă şi edilii timişoreni vor găsi o soluţie pentru turnurile
de apă. Ori poate doar trecerea lor în proprietate particulară poate rezolva
problema? 

Cişmele 

„...Prin
interiorul cetăţii trece, în două părţi, râul Timiş, filtrat şi toată populaţia
ia apă de acolo şi îşi potoleşte setea. Cişmele nu există deloc. Toate
murdăriile se aruncă în râul Timiş şi plutesc pe el" - scria, în cea de-a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, călătorul turc Evliya Čelebi. În
1820, în Timişoara existau 16 cişmele. În 1831, în cetate erau 127 de fântâni,
din care 21 ale administraţiei, iar 106, ale cetăţenilor. Numai că, scria
maiorul H. Hentzi, doar 33 „...livrează o apă de nevoie abia băubilă, 77
pot fi folosite numai pentru cai, iar 17 fântâni dau apă ce nu se bea nici
măcar de către animale..." Istoricii consideră că, totuşi, populaţia folosea
apă şi din unele fântâni, existente în afara cetăţii. În memoria localnicilor
a rămas „Fântâna paşei" (pe actuala Cale a Torontalului) şi care dădea
cea mai bună apă din oraş. 

În
clipa de faţă, din cele 160 de cişmele la cât s-a ajuns la un moment dat,
Timişoara are aproximativ 80. Pe de-o parte, multe au fost distruse de
indivizi certaţi cu bunul simţ. Iar pe de altă parte, unele au fost desfiinţate
de către R.A. „Aquatim" deoarece serveau pentru spălat maşini şi covoare. 

 

 

Premiere
naţionale


Nevoia
de apă cât mai multă şi cât mai calitativă şi menţinerea preţului de cost
determină o permanentă căutare de soluţii. Astfel, în luna martie 2002,
la Timişoara s-a consemnat încă o premieră naţională ca soluţie tehnică
în domeniul alimentării cu apă: specialiştii din cadrul Regiei Autonome
„Aquatim" au implementat un convertizor de frecvenţă pe o pompă de la Uzina
de apă nr. 2, finanţarea făcându-se parţial din fondurile Băncii Europene
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) şi parţial din profitul propriu
al R.A. „Aquatim" (peste 60 de miliarde de lei). Noul sistem permite alimentarea
cu energie electrică a pompei în funcţie de necesarul de apă existent în
fiecare clipă în reţea, ceea ce permite obţinerea unor economii considerabile
de curent şi, deci, şi de bani. Pe de altă parte, se permite menţinerea
unei presiuni uniforme în reţeaua de apă orăşenească, fără acele vârfuri
de presiune care deteriorau conductele, în bună parte şi aşa foarte vechi
şi uzate, şi fără a se mai pompa apă în reţea fără a fi neapărată nevoie. 

Tot
cu sprijinul financiar al B.E.R.D., s-a realizat în perioada 1997-1998
sistemul de monitorizare a presiunii pe suprafaţa întregului oraş, respectiv
la uzinele de apă şi la cele 24 de noduri de conducte importante. Urmărirea
presiunii se face prin intermediul monitorului unui calculator. Legătura
cu uzinele şi cu cele 24 de noduri se realizează prin radio şi nu prin
telefoane, aşa cum se întâmpla acest lucru în cazul vechilor castele de
apă. 

De
reţinut însă şi o altă premieră naţională: Timişoara a devenit primul oraş
din România în totalitate contorizat la nivel de consumator. 

 

 

Uzinele
de apă şi fântânile publice 


Uzina
de apă nr. 1 (staţie de tratare) din Ciarda Roşie, dată în folosinţă în
1914, este alimentată cu apă din patru grupuri de fântâni săpate spre râul
Timiş şi din 40 de foraje noi (la 120-150 m adâncime), înşirate până aproape
de Recaş. Dispune de două rezervoare cu un volum total de 13 500 mc. Poate
trata până la 600 l/s, însă este exploatată la 450 l/s. 

În
1959, în amonte de Uzina electrică, a fost pusă în funcţiune Uzina de apă
nr. 2, care tratează apa scoasă din Bega, cu o capacitate de tratare de
1 380 l/s şi un rezervor de 14 000 mc. În 1982, în aceeaşi incintă, s-a
dat în exploatare Uzina de apă  nr. 4, care poate trata 900 l/s şi
are un rezervor de 24 500 mc. 

În
1981, începe să funcţioneze în Ronaţ Uzina de apă nr. 5, cu o capacitate
instalată de 900 l/s şi o capacitate de stocare de 20 000 mc. 

Uzina
de apă nr. 3, pusă în funcţiune în 1916 (cu un castel de echilibru prevăzut
cu un rezervor de 250 mc, situat în Iosefin) acoperă nevoia de apă industrială
a oraşului. 

Reţeaua
de apă a Timişoarei însumează 580 km de reţea, cu dimensiuni ale ţevilor
cuprinse între 80 şi 1 680 mm. Până în 1989, consumul de apă potabilă era
de 400 l/persoană/zi. Acum este sub 100 l/persoană/zi. În ţările avansate,
consumul este de 130 l/persoană/zi. În luna martie 2002, s-au utilizat
în sistem 4 100 000 mc (aproximativ  130 000 mc/zi), reducerea consumului
datorându-se contorizării. 

Din
1996, pentru a asigura o alternativă la apa asigurată prin sistemul orăşenesc,
întreţinut şi exploatat de R.A. „Aquatim", Primăria a finanţat săparea
unui număr de 42 de fântâni publice, situate în zonele dens populate ale
oraşului. Se vor mai fora alte 10 asemenea fântâni, inclusiv în zonele
mai slab populate."

Text ş foto:
Duşan
Baiski

Agenda
nr. 19/11 mai 2002

 

 

 

 

Sărăcia colmatează canalele
oraşului 


În curând, universul nostru
olfactiv va deveni mai dens şi variat, iar noi, mai toleranţi cu mirosurile
urâte 

Faptul că Timişoara este
un oraş de câmpie constituie un avantaj, dar şi un mare dezavantaj. Pe
de-o parte, la câmpie ploile sunt, în general, mai rare. Pe de altă parte
canalele pentru scurgerea apelor reziduale şi pluviale au o înclinaţie
foarte mică şi, tocmai de aceea, riscul colmatării lor este foarte mare
şi cu rezultate deloc plăcute pentru sănătate şi... nas. 

Şi parizienii au pătimit 

În secolul al XVII-lea,
parizienii spuneau despre oraşul lor că este un amfiteatru al latrinelor.
Oriunde mergeai, erai năpădit de valuri grele de mirosuri fetide. Chiar
şi la Versailles, drumurile de acces, curţile interioare, anexele şi coridoarele
erau pline de urină şi fecale. Pentru a acoperi duhoarea, francezii au
început să se parfumeze cu parfumuri puternice. Lipsa canalizării, gunoaiele,
toate acestea nu doar că făceau şi mai fac încă, în multe oraşe din lume,
atmosfera insuportabilă, ci erau şi adevărate focare de infecţie şi surse
pentru molimele care au bântuit multă vreme prin Europa: ciuma şi holera. 

Molimele stau mereu la
pândă 


Ciuma este o boală infecţioasă
şi epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir,
tumefacţii ale ganglionilor etc. I se mai spune şi pestă. Holera este o
boală epidemică gravă, adesea mortală, caracterizată prin crampe stomacale
foarte dureroase, vărsături şi diaree, care duce la o puternică deshidratare
a organismului. 

De ciumă n-a scăpat de-a
lungul istoriei sale nici Timişoara, cumplita molimă bântuind oraşul în
1738 şi 1739, aceasta după ce a chinuit Aradul vecin în 1737 şi 1738. În
memoria victimelor a fost ridicat monumentul Sfintei Treimi (Piaţa Unirii).
A doua mare molimă de ciumă a decimat populaţia urbei în 1762 şi 1763.
În amintirea victimelor de atunci a fost ridicat monumentul Sf. Ioan Nepomuk
(Piaţa Libertăţii). 

Parfumul ca antidot? 

Este dureros să o spunem:
de cum se apropie vara, mijloacele de transport în comun ale Timişoarei
devin tot mai pline de mirosuri urâte, de trupuri nespălate, semn clar
nu doar al neglijenţei şi al lipsei de bani, ci, pur şi simplu, al nivelului
de civilizaţie. Sărăcia nu poate fi niciodată un argument credibil şi serios
pentru a scuza o persoană că nu s-a spălat. Pe lângă sursa de apă centralizată,
la care preţiosul lichid costă, cetăţenii mai săraci au la dispoziţie 42
de fântâni publice şi 80 de cişmele. Datorită în mare parte contorizării,
consumul de apă a scăzut din 1989 şi până acum de patru ori, de unde cârcotaşii
ar putea afirma cu mâna pe inimă că timişorenii se spală de patru ori mai
puţin. Dincolo de acest aspect delicat se întrevăd însă marile pericole
ale îmbolnăvirilor de bolile specifice mizeriei, boli care se pot transmite
extrem de uşor în locurile publice (mijloace de transport în comun, unităţi
de alimentaţie publică, săli de spectacole etc.). Numai că reducerea consumului
de apă înseamnă şi declanşarea unei reacţii în lanţ. Oraş de câmpie fiind,
Timişoara dispune de un sistem de canalizare cu o înclinaţie mică. 

La debit mic, pericol
mai mare 


Reducerea de care vorbeam
înseamnă un debit pe măsură al apelor uzate, iar debitul mic nu antrenează
şi deci nu duce spre staţia de epurare impurităţile din apă.  În concluzie,
canalele, îndeosebi cele de mici dimensiuni, se colmatează. 

Ce înseamnă aceasta? Materia
organică din apele menajere intră în putrefacţie, degajă mirosuri pestilenţiale
care, la rândul lor, ies la suprafaţă prin orice orificii accesibile. Dar,
cel mai grav, devin surse de îmbolnăvire datorită microorganismelor. Dacă
de mirosuri credem că scăpăm parfumându-ne puternic, de boli este mai dificil
să ne apărăm. Drept urmare, revenirea măcar la consumul de apă de până
în 1989 ar fi o soluţie. Ne spălăm de mai multe ori, suntem feriţi de boli,
lumea nu ne priveşte urât în tramvai, consumăm mai multă apă, iar mai multă
apă previne colmatarea canalelor oraşului. 

Nasurile presează administraţia 

Şi fiindcă tot am pomenit
de Paris, mai trebuie spus că prin canalele şi catacombele sale se organizează
şi excursii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Timişoara, multă vreme
inundată de apele Begăi şi Timişului şi plină de mlaştini - focare de infecţie. 
De unde, în 1552, s-a pus problema canalizării. Abia în 1765, a fost construit
un canal deschis pentru evacuarea apelor meteorice şi menajere, care se
deversau în canalul de centură ce înconjura cetatea. Regularizarea Begăi
a îngreunat evacuarea apelor uzate, canalele deschise colmatându-se şi
emanând mirosuri neplăcute. În 1837, un militar demonstrează că în Timişoara
pot fi construite canale corespunzătoare pentru apele uzate.  Primăria
aprobă proiectul, însă forurile superioare nu sunt de acord cu el. 

Cetăţenii oraşului încep 
presiunile asupra administraţiei pentru rezolvarea canalizării, ivirea
bolilor epidemice fiind atribuită materiilor organice din canalizare intrate
în putrefacţie. În 1876, spun autorii monografiei „Grupul Întreprinderilor
de Gospodărie Comunală şi Locativă Timiş" (1988) s-a propus extinderea
unor trasee înaintea racordării canalelor în şanţul sanitar cu scopul de
a reţine substanţele fecaloide şi a evita împotmolirea şanţului sanitar. 

Concurs internaţional
în 1876 


Primăria scoate la concurs
internaţional elaborarea unui proiect de canalizare. Pe-atunci, oraşul
avea 46 104 locuitori şi o suprafaţă de 751 de hectare. S-a  cerut
să se ţină seama de dezvoltarea oraşului, deci sistemul de canalizare trebuia
să corespundă la 896 de hectare şi 75 000 de locuitori.  Consumul
specific de apă în centrul oraşului s-a considerat a fi de 150 l/om/zi,
deci cât este astăzi consumul mediu în statele occidentale. La periferie,
consumul a fost stabilit la 100 l/om/zi, deci cât este acum consumul mediu.
În 1907, în cadrul serviciului tehnic al primăriei este angajat inginerul
Stan Vidrighin (al cărui bust a fost dezvelit la inaugurarea noului sediul
al regiei Autonome „Aquatim" din Timişoara). Acesta călătoreşte în Occident
pentru documentare. Revenit în ţară, întocmeşte proiectele de alimentare
cu apă şi de canalizare. Lucrările de canalizare la cele două colectoare
de pe malul stâng şi drept al Begăi încep în 1909. În 1912, intră în funcţiune
staţia de epurare (lângă podul Modoş), fiind una dintre primele din ţară.
În acest moment, oraşul dispune de o reţea de canalizare de 462 de kilometri.
Din nefericire, mai există destule străzi care au alimentare cu apă, însă
nu au şi canale de evacuare a apelor meteorice şi uzate. 

Şi canalele...  se
spală 


Desigur, specialiştii în
canalizare s-au gândit şi la colmatare, drept pentru care au prevăzut,
în diferite zone ale oraşului, bazine de acumulare a apelor pentru spălarea
periodică a canalelor. Unele se alimentează cu apă din Bega, prin cădere
liberă, altele, prin pomparea acesteia din Bega, iar o a treia categorie,
prin pompare din puţuri forate. 

Iată cum descriu autorii
monografiei sus-amintite activitatea de spălare propriu-zisă: „Spălarea
reţelei de canale subterane de serviciu se făcea cu ajutorul unor discuri
acţionate de forţa apei din bazinele de spălare, discuri dirijate de un
curăţitor de canale prin intermediul unor prăjini din lemn în lungime de
1,50 m care se prelungeau pe măsură ce discul înainta. Un alt curăţitor
de canale amplasat într-un cămin din aval colecta depunerile din canal
cu ajutorul unei lopeţi, depunându-le într-o găleată care apoi era ridicată
la suprafaţă cu un scripete simplu. Depunerile erau încărcate în mijloace
de transport hipo şi transportate la depozitele de gunoi din afara oraşului."
Din păcate, însă, lipsa cronică de bani publici nu prea permite redimensionarea
canalelor şi a pantelor de scurgere şi nici construirea de noi bazine de
acumulare pentru spălarea canalelor. Ca atare, nu e mult până ce universul
nostru olfactiv va deveni mai bogat, iar noi, mai toleranţi cu mirosurile
dezagreabile. 

 

 

Text (fragment):
Duşan
Baiski


Agenda
nr. 20/18 mai 2002

 

Imagine aleatoare

Timi;oara, Muzeul de Artă - interior

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4169 articole

Display Pagerank