Bioterorismul nu este ceva nou sub soare, acesta fiind utilizat cu succes încă de pe timpul Imperiului Roman
Un scenariu posibil în istorie: oştirile otomane ajung aproape de zidurile cetăţii Timişoarei. Un grup de oşteni de origine tătară împinge o catapultă cât mai aproape de metereze. Unul dintre ei dezleagă extrem de prudent un sac, îi deschide gura schimonosindu-se de greaţă şi deşartă conţinutul în lingura catapultei. Brusc, braţul instalaţiei se destinde şi zvârle hoitul infectat cu ciumă bubonică dincolo de ziduri.
Ciuma
Ciuma (pesta) e numită şi „moartea neagră“ şi face parte din bolile „pestilenţiale“, fiind o boală infecţioasă şi epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacţii ale ganglionilor. I se mai spune şi pestă. Una dintre cele mai grave epidemii de pestă s-a consemnat în secolul al XIV-lea, când boala a fost adusă de tătari pe litoralul Mării Negre. Au murit atunci în Europa 25 000 000 de oameni. În România, epidemii mai importante au fost în 1770 la Iaşi şi în 1813 (ciuma lui Caragea). Ultima epidemie a fost înregistrată în 1830. Continuă să fie periculoasă deoarece bacilii pestoşi sunt adăpostiţi de peste 200 de rozătoare diferite. Transmiterea la om se face prin puricele şobolanului. Se poate lua foarte uşor prin contact direct sau pe cale aeriană.
O mare epidemie de ciumă va bântui prin Banat şi, implicit, prin Timişoara în perioada 1509-1511. O altă epidemie va face prăpăd în 1533 în Banat, în Transilvania şi Ţara Românească. În 1603, în lunile noiembrie şi decembrie, când la Timişoara se aflau 12 000 de turci şi tătari, aici răbufnise din nou ciuma. În 1731, ciuma va face la Timişoara 1 361 de victime. Epidemia va debuta în februarie şi va cuprinde în curând întreg Banatul, adusă fiind de trupele imperiale austriece. Printre morţii timişoreni s-au numărat şi şase primari. Dat fiind faptul că în cimitir nu mai era loc, morţii erau arşi. Victime propriei abnegaţii şi ciumei le vor cădea şi călugării mizericordieni.
Anul 1738 a fost pentru timişoreni un an fatal. Dacă turcii se aflau deja la Orşova, în burg ajung veşti despre epidemia de ciumă din Transilvania, adusă în Banat de un regiment de infanterie. În martie, molima se răspândeşte la civili. Comisia sanitară, instituită de administraţie, va izola bolnavii de cei sănătoşi. S-au amenajat spitale în 13 case turceşti, aflate în apropierea actualelor cimitire orăşeneşti. În iunie s-a dat dispoziţie ca trupurile ciumaţilor morţi să fie arse. Aceasta întrucât, din cauza solului mlăştinos, trupurile nu puteau fi îngropate prea adânc. La sfârşitul lunii august, numărul bolnavilor de ciumă din spitale era de 497, iar al celor convalescenţi, 63. Au murit şi trei călugări iezuiţi, iar superiorul lor a fost dus în lazaret, fiind şi el bolnav de ciumă. „În 29 septembrie - scrie Preyer - colegiul a fost închis şi cei rămaşi înăuntru au fost aprovizionaţi cu alimente prin fereastra de la stradă”. La începutul lui 1739, ciuma era în regres. Pe 28 martie, a fost îngropat ultimul bolnav de ciumă. Iar pe 15 mai au fost eliberaţi ultimii contaminaţi din carantină. Numai că în provincie epidemia nu s-a stins, drept pentru care începând din 1740, la Timişoara va exista o carantină pentru contaminaţi. Pe 15 mai, s-a făcut prima procesiune la capela Rosalia, sub drapelul ciumei, donat de magistratul german. Pe cele două laturi ale unui zid al capelei a fost pusă câte o inscripţie. Pe una scria: „Senatul şi poporul oraşului Timişoara mulţumesc cu legământ solemn şi evlavios Domnului, prin a cărui infinită milostenie ciuma s-a stins. Protectorul sfânt al Banatului, Sf. Ioan de Nepomuk, a intervenit şi i-a ajutat patriei periclitate de evenimentele potrivnice... ”. Ciuma va înceta la sfârşitul aceluiaşi an. Pe 12 noiembrie, va fi sfinţită piatra de temelie a statuii ciumei.
În 1762, istoricii spun că în Timişoara au fost sistate muzica de dans şi petrecerile din pricina unei noi epidemii de ciumă. Pe 8 iunie 1763, la primăria timişoreană se desfăşoară o şedinţă festivă, ca mulţumire pentru încetarea epidemiei.
Ciuma (pesta) e numită şi „moartea neagră“ şi face parte din bolile „pestilenţiale“, fiind o boală infecţioasă şi epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacţii ale ganglionilor. I se mai spune şi pestă. Una dintre cele mai grave epidemii de pestă s-a consemnat în secolul al XIV-lea, când boala a fost adusă de tătari pe litoralul Mării Negre. Au murit atunci în Europa 25 000 000 de oameni. În România, epidemii mai importante au fost în 1770 la Iaşi şi în 1813 (ciuma lui Caragea). Ultima epidemie a fost înregistrată în 1830. Continuă să fie periculoasă deoarece bacilii pestoşi sunt adăpostiţi de peste 200 de rozătoare diferite. Transmiterea la om se face prin puricele şobolanului. Se poate lua foarte uşor prin contact direct sau pe cale aeriană.
O mare epidemie de ciumă va bântui prin Banat şi, implicit, prin Timişoara în perioada 1509-1511. O altă epidemie va face prăpăd în 1533 în Banat, în Transilvania şi Ţara Românească. În 1603, în lunile noiembrie şi decembrie, când la Timişoara se aflau 12 000 de turci şi tătari, aici răbufnise din nou ciuma. În 1731, ciuma va face la Timişoara 1 361 de victime. Epidemia va debuta în februarie şi va cuprinde în curând întreg Banatul, adusă fiind de trupele imperiale austriece. Printre morţii timişoreni s-au numărat şi şase primari. Dat fiind faptul că în cimitir nu mai era loc, morţii erau arşi. Victime propriei abnegaţii şi ciumei le vor cădea şi călugării mizericordieni.
Anul 1738 a fost pentru timişoreni un an fatal. Dacă turcii se aflau deja la Orşova, în burg ajung veşti despre epidemia de ciumă din Transilvania, adusă în Banat de un regiment de infanterie. În martie, molima se răspândeşte la civili. Comisia sanitară, instituită de administraţie, va izola bolnavii de cei sănătoşi. S-au amenajat spitale în 13 case turceşti, aflate în apropierea actualelor cimitire orăşeneşti. În iunie s-a dat dispoziţie ca trupurile ciumaţilor morţi să fie arse. Aceasta întrucât, din cauza solului mlăştinos, trupurile nu puteau fi îngropate prea adânc. La sfârşitul lunii august, numărul bolnavilor de ciumă din spitale era de 497, iar al celor convalescenţi, 63. Au murit şi trei călugări iezuiţi, iar superiorul lor a fost dus în lazaret, fiind şi el bolnav de ciumă. „În 29 septembrie - scrie Preyer - colegiul a fost închis şi cei rămaşi înăuntru au fost aprovizionaţi cu alimente prin fereastra de la stradă”. La începutul lui 1739, ciuma era în regres. Pe 28 martie, a fost îngropat ultimul bolnav de ciumă. Iar pe 15 mai au fost eliberaţi ultimii contaminaţi din carantină. Numai că în provincie epidemia nu s-a stins, drept pentru care începând din 1740, la Timişoara va exista o carantină pentru contaminaţi. Pe 15 mai, s-a făcut prima procesiune la capela Rosalia, sub drapelul ciumei, donat de magistratul german. Pe cele două laturi ale unui zid al capelei a fost pusă câte o inscripţie. Pe una scria: „Senatul şi poporul oraşului Timişoara mulţumesc cu legământ solemn şi evlavios Domnului, prin a cărui infinită milostenie ciuma s-a stins. Protectorul sfânt al Banatului, Sf. Ioan de Nepomuk, a intervenit şi i-a ajutat patriei periclitate de evenimentele potrivnice... ”. Ciuma va înceta la sfârşitul aceluiaşi an. Pe 12 noiembrie, va fi sfinţită piatra de temelie a statuii ciumei.
În 1762, istoricii spun că în Timişoara au fost sistate muzica de dans şi petrecerile din pricina unei noi epidemii de ciumă. Pe 8 iunie 1763, la primăria timişoreană se desfăşoară o şedinţă festivă, ca mulţumire pentru încetarea epidemiei.
Holera
Considerată drept o boală epidemică gravă, adesea mortală, holera e caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături şi diaree, care duce la o puternică deshidratare a organismului. „Leagănul holerei“, spune dr. prof. dr. doc. M. Voiculescu în „Boli infecţioase“ (Editura Medicală, 1981), este în India şi în ţările vecine din sudul Asiei, cu o mortalitate de 50-80%. Boala s-a răspândit şi în celelalte continente prin şase epidemii, între 1817 şi 1913. În 1899, cea de-a şasea pandemie, pornită tot din India, a durat până în primul sfert al secolului al XX-lea, cuprinzând inclusiv ţările balcanice, deci şi România, în 1913, în timpul războiului balcanic. Boala este foarte contagioasă, îndeosebi în cazul unor condiţii de trai cu nivel scăzut economic, igienic şi cultural. Sursa de infecţie o reprezintă omul bolnav. Receptivitatea este generală, dar numai o parte din cei infectaţi fac boala. Cei mai expuşi sunt cei subnutriţi, convalescenţi sau bolnavi de boli intestinale, bătrânii şi copiii mici. Transmiterea se face pe cale fecal-orală, prin contact interuman, în lipsa igienei, prin indigestie de apă contaminată sau de alimente, prin contact cu obiecte contaminate. Dar şi muştele pot transmite boala. Anual se raportează la O.M.S. între 60 000 şi 150 000 de cazuri, dar se crede că cifra este cu mult mai mare.
Istoricul timişorean dr. Ioan Haţegan pomeneşte de holeră în volumul colectiv „Din cronologia judeţului Timiş”, apărută la Editura Marineasa în 2004. Epidemia s-a declanşat în Banat, iar autorităţile, luate prin surprindere, emit circulare peste circulare. „Boala aceasta mai cu seamă se lipeşte de aceia oameni care în casă şi în îmbrăcăminte nu păzesc curăţenia, care slab se hrănesc şi neavând pâine lângă poame, care prin beţie sau prin alte îmbuibări slăbesc puterile sale cele trupeşti... vă sfătuim ca casăle voastre curate să ţineţi prin deschiderea uşilor şi fereştilor aer proaspăt înlăuntru să sloboziţi. Crăstăveţi şi cucuruzi crud să nu mâncaţi ci totdeauna cu bine hrănitoare bucate să întăriţi trupurile voastre căci mai bine mijlocire de a scăpa de boala aciasta iaste ţinerea trupului în putere...”
Considerată drept o boală epidemică gravă, adesea mortală, holera e caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături şi diaree, care duce la o puternică deshidratare a organismului. „Leagănul holerei“, spune dr. prof. dr. doc. M. Voiculescu în „Boli infecţioase“ (Editura Medicală, 1981), este în India şi în ţările vecine din sudul Asiei, cu o mortalitate de 50-80%. Boala s-a răspândit şi în celelalte continente prin şase epidemii, între 1817 şi 1913. În 1899, cea de-a şasea pandemie, pornită tot din India, a durat până în primul sfert al secolului al XX-lea, cuprinzând inclusiv ţările balcanice, deci şi România, în 1913, în timpul războiului balcanic. Boala este foarte contagioasă, îndeosebi în cazul unor condiţii de trai cu nivel scăzut economic, igienic şi cultural. Sursa de infecţie o reprezintă omul bolnav. Receptivitatea este generală, dar numai o parte din cei infectaţi fac boala. Cei mai expuşi sunt cei subnutriţi, convalescenţi sau bolnavi de boli intestinale, bătrânii şi copiii mici. Transmiterea se face pe cale fecal-orală, prin contact interuman, în lipsa igienei, prin indigestie de apă contaminată sau de alimente, prin contact cu obiecte contaminate. Dar şi muştele pot transmite boala. Anual se raportează la O.M.S. între 60 000 şi 150 000 de cazuri, dar se crede că cifra este cu mult mai mare.
Istoricul timişorean dr. Ioan Haţegan pomeneşte de holeră în volumul colectiv „Din cronologia judeţului Timiş”, apărută la Editura Marineasa în 2004. Epidemia s-a declanşat în Banat, iar autorităţile, luate prin surprindere, emit circulare peste circulare. „Boala aceasta mai cu seamă se lipeşte de aceia oameni care în casă şi în îmbrăcăminte nu păzesc curăţenia, care slab se hrănesc şi neavând pâine lângă poame, care prin beţie sau prin alte îmbuibări slăbesc puterile sale cele trupeşti... vă sfătuim ca casăle voastre curate să ţineţi prin deschiderea uşilor şi fereştilor aer proaspăt înlăuntru să sloboziţi. Crăstăveţi şi cucuruzi crud să nu mâncaţi ci totdeauna cu bine hrănitoare bucate să întăriţi trupurile voastre căci mai bine mijlocire de a scăpa de boala aciasta iaste ţinerea trupului în putere...”
Variola
Vărsatul sau variola este o boală infecţioasă şi contagioasă, de natură virotică, ce se caracterizează prin apariţia pe suprafaţa pielii a numeroase pustule care, după vindecare, lasă cicatrice definitive. Este cunoscută de milenii în Asia. Fiecare a zecea persoană a fost omorâtă, schilodită sau desfigurată de variolă. Cea mai veche metodă de profilaxie a fost inocularea intranazală sau intracutanată de cruste, rezultând o boală mai uşoară. Vaccinarea împotriva acestei boli a fost descoperită în 1796, de către Jenner. Afecţiunea se transmite prin contact direct cu persoanele contaminate (scaunele rămân infecţioase ani de zile), dar şi prin curenţi de aer. Literatura de specialitate menţionează şi vărsatul negru - formă gravă de variolă, în care pustulele de pe corp sunt foarte numeroase şi pline cu sânge, ca nişte pete negre. Boala este mortală în 100% din cazuri.
Vărsatul sau variola este o boală infecţioasă şi contagioasă, de natură virotică, ce se caracterizează prin apariţia pe suprafaţa pielii a numeroase pustule care, după vindecare, lasă cicatrice definitive. Este cunoscută de milenii în Asia. Fiecare a zecea persoană a fost omorâtă, schilodită sau desfigurată de variolă. Cea mai veche metodă de profilaxie a fost inocularea intranazală sau intracutanată de cruste, rezultând o boală mai uşoară. Vaccinarea împotriva acestei boli a fost descoperită în 1796, de către Jenner. Afecţiunea se transmite prin contact direct cu persoanele contaminate (scaunele rămân infecţioase ani de zile), dar şi prin curenţi de aer. Literatura de specialitate menţionează şi vărsatul negru - formă gravă de variolă, în care pustulele de pe corp sunt foarte numeroase şi pline cu sânge, ca nişte pete negre. Boala este mortală în 100% din cazuri.
Malaria
Malaria (paludismul) este o boală infecţioasă. Îşi are originea în Africa, acolo unde şi acum mor anual de a-ceastă boală peste 1 000 000 de copii, iar în India, chiar şi
5 000 000. Este cea mai răspândită de pe glob.
Johann Nepomuk Preyer, primarul considerat a fi întemeietorul Timişoarei moderne, scrie în cartea sa „Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara” despre o epidemie de friguri (malarie) în 1732, ceea ce nu e de mirare într-o zonă încă plină de mlaştini şi, deci, de miliarde de ţânţari anofeli. Molima a făcut ravagii. Iezuiţii aproape că nu mai făceau faţă în a acorda ultima împărtăşanie şi a oficia înmormântările. Chiar şi în decembrie erau zile când existau 10-12 decese. În 1767, în plină vară, la Săcălaz sunt bolnavi de malarie 440 de colonişti, iar în noiembrie, la Biled, alţi 128. În doar zece luni şi jumătate se îmbolnăvesc 532 de persoane, dintre care mor 57.
Malaria (paludismul) este o boală infecţioasă. Îşi are originea în Africa, acolo unde şi acum mor anual de a-ceastă boală peste 1 000 000 de copii, iar în India, chiar şi
5 000 000. Este cea mai răspândită de pe glob.
Johann Nepomuk Preyer, primarul considerat a fi întemeietorul Timişoarei moderne, scrie în cartea sa „Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara” despre o epidemie de friguri (malarie) în 1732, ceea ce nu e de mirare într-o zonă încă plină de mlaştini şi, deci, de miliarde de ţânţari anofeli. Molima a făcut ravagii. Iezuiţii aproape că nu mai făceau faţă în a acorda ultima împărtăşanie şi a oficia înmormântările. Chiar şi în decembrie erau zile când existau 10-12 decese. În 1767, în plină vară, la Săcălaz sunt bolnavi de malarie 440 de colonişti, iar în noiembrie, la Biled, alţi 128. În doar zece luni şi jumătate se îmbolnăvesc 532 de persoane, dintre care mor 57.
Difteria
Boală contagioasă acută produsă de bacili, difteria e caracterizată prin formarea unor membrane false pe amigdale, pe faringe sau laringe, prin greutate în respiraţie şi la înghiţirea alimentelor, prin febră. O epidemie de difterie va fi consemnată la Timişoara în februarie 1903. Presa locală informează despre faptul că şcolile sunt închise pe timp nedeterminat pentru a împiedica răspândirea bolii. Ultima epidemie de difterie a avut loc în Europa, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, afectând un milion de persoane şi ucigând 50 000 de persoane în 1943. Vaccinul anti-difteric a fost introdus în anii 1920.
Boală contagioasă acută produsă de bacili, difteria e caracterizată prin formarea unor membrane false pe amigdale, pe faringe sau laringe, prin greutate în respiraţie şi la înghiţirea alimentelor, prin febră. O epidemie de difterie va fi consemnată la Timişoara în februarie 1903. Presa locală informează despre faptul că şcolile sunt închise pe timp nedeterminat pentru a împiedica răspândirea bolii. Ultima epidemie de difterie a avut loc în Europa, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, afectând un milion de persoane şi ucigând 50 000 de persoane în 1943. Vaccinul anti-difteric a fost introdus în anii 1920.
Tifosul exantematic
Tifosul exantematic (sau de păduchi) este o boală acută şi epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchilor şi se caracterizează prin febră, multiple tulburări circulatorii şi nervoase etc. Este una dintre principalele boli pestilenţiale ale istoriei, care a bântuit milenii de-a rândul. Marea epidemie de la sfârşitul primului război mondial a provocat în răsăritul Europei peste 30 000 000 de bolnavi. Ultima epidemie a fost consemnată în cel de-al doilea răboi mondial. Rezervorul de infecţie îl reprezintă omul bolnav.
Tifosul exantematic (sau de păduchi) este o boală acută şi epidemică, transmisă de la om la om prin intermediul păduchilor şi se caracterizează prin febră, multiple tulburări circulatorii şi nervoase etc. Este una dintre principalele boli pestilenţiale ale istoriei, care a bântuit milenii de-a rândul. Marea epidemie de la sfârşitul primului război mondial a provocat în răsăritul Europei peste 30 000 000 de bolnavi. Ultima epidemie a fost consemnată în cel de-al doilea răboi mondial. Rezervorul de infecţie îl reprezintă omul bolnav.
Dizenteria
Dizenteria este o boală infecţioasă şi contagioasă care se manifestă prin ulceraţii intestinale, dureri abdominale violente şi diaree cu sânge. În zonele temperate apare sporadic, fiind legată deseori de „importul“ unor cazuri din ţările calde. Rezervorul de infecţie este omul deja bolnav, cu dizenterie cronică, dar şi purtătorii asimptomatici. Perioada de contagiozitate se poate extinde chiar şi ani de zile. Transmiterea se poate face fie prin contact direct cu bolnavul, fie indirect, prin apă, alimente şi muşte.
Dizenteria este o boală infecţioasă şi contagioasă care se manifestă prin ulceraţii intestinale, dureri abdominale violente şi diaree cu sânge. În zonele temperate apare sporadic, fiind legată deseori de „importul“ unor cazuri din ţările calde. Rezervorul de infecţie este omul deja bolnav, cu dizenterie cronică, dar şi purtătorii asimptomatici. Perioada de contagiozitate se poate extinde chiar şi ani de zile. Transmiterea se poate face fie prin contact direct cu bolnavul, fie indirect, prin apă, alimente şi muşte.
Armele biologice
Lupta pentru teritorii, dominaţie şi bunuri materiale a cunoscut de-a lungul istoriei diverse mijloace de obţinere a acestora. Astfel, romanii contaminau fântânile şi rezervoarele de apă ale duşmanilor. În timpul asediului din anul 1346 asupra oraşului Kaffa, tătarii catapultau corpuri infectate cu ciuma bubonică. Iar în secolul al XVIII-lea, britanicii trimiteau paturi infectate cu variolă băştinaşilor americani pentru a le decima acestora numărul.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, armatele Germaniei, Uniunii Sovietice, Japoniei şi Marii Britanii au dezvoltat tehnologii pentru producerea de arme de distrugere în masă, experienţele fiind făcute, evident, pe oameni. Mai târziu, acestor eforturi li s-au adăugat şi Statele Unite ale Americii. Realizându-se însă primejdia ce-i poate fi omenirii fatală, în 1972, în cadrul „Convenţiei privind interzicerea producerii şi depozitării armelor biologice“, s-a semnat un tratat în acest sens, la care, până în 2000, au aderat 144 de state, inclusiv România.
Din nefericire, armele biologice se pot produce la un preţ de cost mult mai mic decât cele atomice, efectul lor fiind pe măsura celor atomice. La asemenea instrumente ale morţii se poate ajunge relativ uşor. Dovadă sunt şi cele câteva cazuri de notorietate, printre care otrăvirea în 1984, cu Salmonella, a produselor unor restaurante de către membrii cultului religios Rajneeshee şi trimiterea de scrisori contaminate cu antrax.
Din nefericire, spectrul apocaliptic al bioterorismului este cât se poate de real. Biologii împart agenţii infecţioşi în trei categorii pornind de la următoarele caracteristici: mortalitate înaltă; potenţial de diseminare şi transmitere; potenţial mare în provocarea panicii şi dezordinii sociale; dificultatea implementării unor măsuri de prevenire şi control. Printre agenţii cu risc ridicat se numără: antraxul, ciuma, variola major, toxina botulinică, febrele hemoragice Ebola şi Marburg, febra Larissa, Junin etc. Rămâne de văzut dacă omenirea va ajunge totuşi la acea maturitate care să o ferească pentru întotdeauna de orice încercare de bioterorism. Din nefericire, însă, încă mai există destui descreieraţi care, din motive dintre cele mai ciudate, ar juca oricând rolul tătarilor la asediul oraşului Kaffa.
Lupta pentru teritorii, dominaţie şi bunuri materiale a cunoscut de-a lungul istoriei diverse mijloace de obţinere a acestora. Astfel, romanii contaminau fântânile şi rezervoarele de apă ale duşmanilor. În timpul asediului din anul 1346 asupra oraşului Kaffa, tătarii catapultau corpuri infectate cu ciuma bubonică. Iar în secolul al XVIII-lea, britanicii trimiteau paturi infectate cu variolă băştinaşilor americani pentru a le decima acestora numărul.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, armatele Germaniei, Uniunii Sovietice, Japoniei şi Marii Britanii au dezvoltat tehnologii pentru producerea de arme de distrugere în masă, experienţele fiind făcute, evident, pe oameni. Mai târziu, acestor eforturi li s-au adăugat şi Statele Unite ale Americii. Realizându-se însă primejdia ce-i poate fi omenirii fatală, în 1972, în cadrul „Convenţiei privind interzicerea producerii şi depozitării armelor biologice“, s-a semnat un tratat în acest sens, la care, până în 2000, au aderat 144 de state, inclusiv România.
Din nefericire, armele biologice se pot produce la un preţ de cost mult mai mic decât cele atomice, efectul lor fiind pe măsura celor atomice. La asemenea instrumente ale morţii se poate ajunge relativ uşor. Dovadă sunt şi cele câteva cazuri de notorietate, printre care otrăvirea în 1984, cu Salmonella, a produselor unor restaurante de către membrii cultului religios Rajneeshee şi trimiterea de scrisori contaminate cu antrax.
Din nefericire, spectrul apocaliptic al bioterorismului este cât se poate de real. Biologii împart agenţii infecţioşi în trei categorii pornind de la următoarele caracteristici: mortalitate înaltă; potenţial de diseminare şi transmitere; potenţial mare în provocarea panicii şi dezordinii sociale; dificultatea implementării unor măsuri de prevenire şi control. Printre agenţii cu risc ridicat se numără: antraxul, ciuma, variola major, toxina botulinică, febrele hemoragice Ebola şi Marburg, febra Larissa, Junin etc. Rămâne de văzut dacă omenirea va ajunge totuşi la acea maturitate care să o ferească pentru întotdeauna de orice încercare de bioterorism. Din nefericire, însă, încă mai există destui descreieraţi care, din motive dintre cele mai ciudate, ar juca oricând rolul tătarilor la asediul oraşului Kaffa.
Un tratament popular
O metodă de vaccinare împotriva vărsatului de vânt (varicelă) este descrisă foarte plastic de către Francesco Griselini în cartea sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei” (Editura „Facla”, 1984), o carte scrisă cu prilejul vizitei italianului, în perioada 1774-1777, în Banat: „În această vreme copiii sunt vaccinaţi împotriva vărsatului de vânt, pentru a evita incidente care stau nu arareori în legătură cu fenomenele naturale. Vaccinarea se face de obicei în felul următor: acolo unde se ştie că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români «bubat al mare» sau erupţia cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei, substanţa secretată - de un creiţar pentru un singur copil, de doi sau trei creiţari dacă trebuie inoculaţi mai mulţi copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea, numite de români «bubat al mică», adică erupţia cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanţa se stoarce într-o cutiuţă de lemn tare, anume confecţionată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreţie, ea este administrată în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a braţului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porţiunea se înroşeşte şi se inflamează, fie că se produce o mică rană în acelaşi loc şi se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a terminat.” Şi tot Griselini mai notează: „În pofida longevităţii lor, românii nu sunt cruţaţi chiar de toate bolile. Mai ales în tinereţe, ei sunt expuşi frigurilor, care sunt endemice în Banat. […] Mulţi suferă de boli lumeşti, râie, pecingine...“.
Râia este o boală de piele la oameni şi la animale, cauzată de un parazit şi caracterizată prin apariţia unor bubuliţe localizate mai ales între degete şi care produc mâncărime. De asemenea, provoacă şi căderea părului. Iar pecinginea este numele popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupţii cu băşicuţe care, uscându-se, lasă nişte pete scorţoase ce produc mâncărimi.
O metodă de vaccinare împotriva vărsatului de vânt (varicelă) este descrisă foarte plastic de către Francesco Griselini în cartea sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei” (Editura „Facla”, 1984), o carte scrisă cu prilejul vizitei italianului, în perioada 1774-1777, în Banat: „În această vreme copiii sunt vaccinaţi împotriva vărsatului de vânt, pentru a evita incidente care stau nu arareori în legătură cu fenomenele naturale. Vaccinarea se face de obicei în felul următor: acolo unde se ştie că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români «bubat al mare» sau erupţia cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei, substanţa secretată - de un creiţar pentru un singur copil, de doi sau trei creiţari dacă trebuie inoculaţi mai mulţi copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea, numite de români «bubat al mică», adică erupţia cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanţa se stoarce într-o cutiuţă de lemn tare, anume confecţionată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreţie, ea este administrată în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a braţului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porţiunea se înroşeşte şi se inflamează, fie că se produce o mică rană în acelaşi loc şi se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a terminat.” Şi tot Griselini mai notează: „În pofida longevităţii lor, românii nu sunt cruţaţi chiar de toate bolile. Mai ales în tinereţe, ei sunt expuşi frigurilor, care sunt endemice în Banat. […] Mulţi suferă de boli lumeşti, râie, pecingine...“.
Râia este o boală de piele la oameni şi la animale, cauzată de un parazit şi caracterizată prin apariţia unor bubuliţe localizate mai ales între degete şi care produc mâncărime. De asemenea, provoacă şi căderea părului. Iar pecinginea este numele popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupţii cu băşicuţe care, uscându-se, lasă nişte pete scorţoase ce produc mâncărimi.
Duşan Baiski
Agenda nr. 10/5 martie 2005
Versiune pentru tipărire
