Drepneaua nu este neam cu rândunica chiar dacă reţinem din zborul fugar al celor două păsări o oarecare asemănare a siluetelor lor. Lăstunul mare, -negru, drăpneaua, lăstunul-de-biserică face parte din neamul lăstunilor adevăraţi care în vremuri de mult trecute au fost tâlcuiţi drept veşnic zburători, fără odihnă; înzestraţi cu asemenea deprindere, s-a conchis că dorm zburând şi dacă o fac astfel, fără a zăbovi pe vreo creangă, obligat nu au folosinţă de picioare pe care de altfel, în crezul observatorilor de atunci, chiar nu le aveau. Finalul poveştii a fost acela, că toţi lăstunii au fost grupaţi în gloata păsărilor fără picioare, desigur o aberaţie flagrantă, nume care s-a păstrat însă în ştiinţa despre păsări - ornitologia, până astăzi.

Pasărea are coada scurtă, crestată, aripile lungi în formă de seceră - profil care trădează însuşirea de excelent zburător. Bătăile din aripi sunt scurte şi rapide generând o viteză de deplasare foarte mare. Penajul este în întregime brun-negricios, ceva mai palid pe bărbie. în cursele lor grăbite, stolurile emit sunete stridente care se aud mai cu seamă în perioada de reproducere. Atunci când cuibăreşte în maluri sau stâncării, formează mici colonii; îşi aşează însă cuibul şi sub streaşina caselor, în turnurile de biserici în jurul cărora, realizează zboruri necontenite; Biserica Mitropolitană din Timişoara, Domul din Piaţa Unirii, sunt o bună ilustrare în context.

Foto: Angelo Nardo

Editura „Tempus“, Timişoara - 2008