Doamna Lucia Proşteanu, fiica fostului premier, una dintre cele din urmă descendente ale familiei, deţine documente inedite
Om de aleasă cultură, ardelean onest şi înstărit, dr. Petru Groza, deputat şi membru în mai multe parlamente şi guverne antebelice din ţară, apoi, fără a fi comunist, şeful primului guvern prosovietic din România după al doilea război mondial, a fost unul dintre cele mai controversate personaje ale politicii postbelice. De numele său se leagă retrocedarea Ardealului de Nord, dar şi apropierea de U.R.S.S.
Marea doamnă a familiei, distinsa octogenară Lucia Proşteanu, născută Groza, cea mai în vârstă fiică a celui care a fost, între 6 martie 1945 şi 7 ianuarie 1958, mai întâi şeful guvernului şi apoi preşedinte al prezidiului M.A.N., dr. Petru Groza, este astăzi deţinătoarea unei arhive care atestă fără putinţă de tăgadă aproape tot ceea ce constituie meritele şi însuşirile celui pe care istoria îl aşază în luminile târzii ale rampei sau în conul unor umbre cu variate nuanţe. În casa timişoreană a ospitalierei aristocrate, mai pluteşte atmosfera pe care cândva a imprimat-o unul dintre probabil cei din urmă politicieni devotaţi valorilor morale ale românismului…
Încercăm să demitizăm şi să reaşezăm în lumina potrivită personalitatea omului politic, personalitatea incontestabil marcantă, trecută adesea prin aspre considerente. Au rămas posterităţii preţioase documente, care vor urma cândva să ajungă la cei care vor sfinţi poate alte locuri, vor rândui şi dărui adevărul unei generaţii eliberate de prejudecăţi.
Un burghez sub stindard comunist?
Preluarea funcţiei de către Groza la 6 martie 1945 se produce într-o conjunctură în care comunismul românesc îşi căuta identitatea. „Tovarăşul vremelnic de drum” urma să-i împrumute ceva din distincţia sa de intelectual de „şcoală veche”, din alura de arbitru al eleganţei, într-o societate cu şapcă şi bască de buissonnier, ceva din credibilitatea care le lipsea bolşevicilor cu desăvârşire. Documentaţia doamnei Lucia Proştea-nu e poate un pas spre reîntoarcerea la adevărul istoric sau pur şi simplu la cel moral. Groza devine artizanul retrocedării Ardealului de Nord, monedă de schimb pentru acceptarea funcţiei de şef al guvernului comunist, condiţie decisivă pusă lui Stalin, care la 9 martie 1945 parafează acordul, moment evocat de Maria Groza (Mia Groza n.n.), sora mai mică a dnei Lucia, într-un interviu cu jurnalistul şi scriitorul Ioachim Lazăr. Stalin îl prevăzuse pe Groza pentru funcţia de şef al guvernului, pentru că „putea reface înţelegerea între etniile din Ardeal“. Pe 13 martie, dr. Petru Groza era ovaţionat în Ardealul de Nord, iar diplomatul, expert în psihologia maselor, şi-a rostit atunci discursul şi în limba maghiară. Lui Stalin şi Vîşinsky le spunea glume într-o limbă pe care, spun istoricii, o posedau ambii la perfecţie: limba germană (!?)... Paradoxal, pe de-o parte e patriot, pe de alta, un aliat al Kremlinului. Mijloceşte în schimb evitarea unor dezastre politice: în mai 1946, când staff-ul PNŢ se afla într-o adunare, urma să fie atacat de indivizi înarmaţi. Acţiunea e zădărnicită într-o intervenţie de ultim moment, a doua oară, atunci când grupul Pauker, Luca, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevschi pusese la cale lichidarea fizică a tuturor deţinuţilor politici, iar când, la presiunile Anei Pauker, intelectualitatea urma să fie redusă la tăcere, a cerut să fie primul pe listă; poartă convorbiri secrete la Pancevo cu liderul iugoslav Iosip-Broz Tito, care pretindea teritorii bănăţene, şi îl convinge să renunţe. Un înscris inedit datat 26 iulie 1946, purtând numărul 381-E, atestă calitatea fostului premier de ctitor al Catedralei Mitropolitane din Timişoara. În documentul cu antetul Sfânta Episcopie Ortodoxă Română A Timişorii, adresat politicianului dr. Petru Groza, se consemnează, între altele: ”... adunarea... eparhială din a.c., care apreciind, a hotărât să consimtă de a Vă considera, alături de poporul bănăţean, principal ctitor al acestei sfinte catedrale”.
Încercăm să demitizăm şi să reaşezăm în lumina potrivită personalitatea omului politic, personalitatea incontestabil marcantă, trecută adesea prin aspre considerente. Au rămas posterităţii preţioase documente, care vor urma cândva să ajungă la cei care vor sfinţi poate alte locuri, vor rândui şi dărui adevărul unei generaţii eliberate de prejudecăţi.
Un burghez sub stindard comunist?
Preluarea funcţiei de către Groza la 6 martie 1945 se produce într-o conjunctură în care comunismul românesc îşi căuta identitatea. „Tovarăşul vremelnic de drum” urma să-i împrumute ceva din distincţia sa de intelectual de „şcoală veche”, din alura de arbitru al eleganţei, într-o societate cu şapcă şi bască de buissonnier, ceva din credibilitatea care le lipsea bolşevicilor cu desăvârşire. Documentaţia doamnei Lucia Proştea-nu e poate un pas spre reîntoarcerea la adevărul istoric sau pur şi simplu la cel moral. Groza devine artizanul retrocedării Ardealului de Nord, monedă de schimb pentru acceptarea funcţiei de şef al guvernului comunist, condiţie decisivă pusă lui Stalin, care la 9 martie 1945 parafează acordul, moment evocat de Maria Groza (Mia Groza n.n.), sora mai mică a dnei Lucia, într-un interviu cu jurnalistul şi scriitorul Ioachim Lazăr. Stalin îl prevăzuse pe Groza pentru funcţia de şef al guvernului, pentru că „putea reface înţelegerea între etniile din Ardeal“. Pe 13 martie, dr. Petru Groza era ovaţionat în Ardealul de Nord, iar diplomatul, expert în psihologia maselor, şi-a rostit atunci discursul şi în limba maghiară. Lui Stalin şi Vîşinsky le spunea glume într-o limbă pe care, spun istoricii, o posedau ambii la perfecţie: limba germană (!?)... Paradoxal, pe de-o parte e patriot, pe de alta, un aliat al Kremlinului. Mijloceşte în schimb evitarea unor dezastre politice: în mai 1946, când staff-ul PNŢ se afla într-o adunare, urma să fie atacat de indivizi înarmaţi. Acţiunea e zădărnicită într-o intervenţie de ultim moment, a doua oară, atunci când grupul Pauker, Luca, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevschi pusese la cale lichidarea fizică a tuturor deţinuţilor politici, iar când, la presiunile Anei Pauker, intelectualitatea urma să fie redusă la tăcere, a cerut să fie primul pe listă; poartă convorbiri secrete la Pancevo cu liderul iugoslav Iosip-Broz Tito, care pretindea teritorii bănăţene, şi îl convinge să renunţe. Un înscris inedit datat 26 iulie 1946, purtând numărul 381-E, atestă calitatea fostului premier de ctitor al Catedralei Mitropolitane din Timişoara. În documentul cu antetul Sfânta Episcopie Ortodoxă Română A Timişorii, adresat politicianului dr. Petru Groza, se consemnează, între altele: ”... adunarea... eparhială din a.c., care apreciind, a hotărât să consimtă de a Vă considera, alături de poporul bănăţean, principal ctitor al acestei sfinte catedrale”.
Diplomaţie deasupra abisului
Cu toată diplomaţia şi iscusinţa sa de a convinge, n-a reuşit să evite colectivizarea forţată, nici cel puţin s-o „îndulcească” întrucâtva, să-i determine pe potentaţii zilei să renunţe la exproprierile masive, în timp ce ţările vecine, căzute şi ele pradă comunismului, n o făcuseră la aceeaşi dimensiune. Cu toate acestea, premierului care n-a fost niciodată membru de partid comunist, ba chiar, spun documentele vremii, a refuzat înregimentarea, i s-au ştirbit treptat prerogativele, creându-i-se iluzia unei ascensiuni pe scara ierarhiei politice. Controversat rămâne şi episodul cu pistolul pe care Groza l-ar fi purtat în buzunarul hainei, în momentul înfăţişării, împreună cu Gheorghiu-Dej, la Palatul Regal, pentru a obţine semnătura de abdicare a suveranului Mihai I. Documente din arhiva doamnei Lucia Proşteanu consemnează că regina-mamă Elena ar fi afirmat după abdicare, la vila sa din Florenţa, că Petru Groza s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, că „poporul a făcut un divorţ - şi decent şi elegant - de monarhie”.
Cu toată diplomaţia şi iscusinţa sa de a convinge, n-a reuşit să evite colectivizarea forţată, nici cel puţin s-o „îndulcească” întrucâtva, să-i determine pe potentaţii zilei să renunţe la exproprierile masive, în timp ce ţările vecine, căzute şi ele pradă comunismului, n o făcuseră la aceeaşi dimensiune. Cu toate acestea, premierului care n-a fost niciodată membru de partid comunist, ba chiar, spun documentele vremii, a refuzat înregimentarea, i s-au ştirbit treptat prerogativele, creându-i-se iluzia unei ascensiuni pe scara ierarhiei politice. Controversat rămâne şi episodul cu pistolul pe care Groza l-ar fi purtat în buzunarul hainei, în momentul înfăţişării, împreună cu Gheorghiu-Dej, la Palatul Regal, pentru a obţine semnătura de abdicare a suveranului Mihai I. Documente din arhiva doamnei Lucia Proşteanu consemnează că regina-mamă Elena ar fi afirmat după abdicare, la vila sa din Florenţa, că Petru Groza s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, că „poporul a făcut un divorţ - şi decent şi elegant - de monarhie”.
Vizionar sau robit de iluzii?
Credea într-o Românie fără comunişti, deşi ocupată de trupe sovietice? Iluziile sale nu difereau de cele ale vremelnicei opoziţii. Detractorii săi, Luca şi Pauker, care căutau de mult să-l înlăture pe „burghezul cu pălărie şi baston”, nu şi-au văzut visul împlinit, nu doar pentru că Stalin îl calificase ca fiind „cel mai simpatic burghez din Europa”. Îi citise pe Marx şi Engels, dar frunzărise şi scrierile fruntaşilor de extremă dreaptă, chiar „Mein Kampf” al lui Adolf Hitler, evidenţiind similitudini flagrante; pentru utopismul său, Frontul Plugarilor fiind considerat de inspiraţie bolşevică, opoziţia îl poreclise „Burghezul roşu”. În memoriile sale „Adio lumii vechi!”, carte oferită de doamna Lucia Proşteanu, scrie: „...am luat un burete şi am şters de pe tabla cunoştinţelor mele, toate formulele pe care le-am învăţat... şi dornic de a cunoaşte... uriaşa experienţă făcută prin înfiinţarea primului stat socialist - Uniunea Sovietică”. Ar fi ajuns Groza, dacă ar mai fi trăit cât de puţin, un al doilea Panait Istrati? Cert este că în structurile de putere slujise pe de-o parte interesele ţării, în speţă pe cele ale Ardealului, pe de alta, pe cele ale Moscovei. Într-un fel, a fost mai degrabă un socialist de factură modernă cu iz vest- european. Vizionar, însă, n-a fost niciodată.
Boem şi fermecător
Îl legau prietenii memorabile de Traian Vuia şi Octavian Goga, de literaţii şi oamenii politici ai momentului. În cartea sa „Adio lumii vechi!”, Groza rememorează o întâlnire, la Budapesta, cu Octavian Goga, cel care devenise el însuşi un politician controversat. La Paris îl cunoaşte pe Traian Vuia, descinzând împreună la Montmarte, Luvru, Versailles, Folies-Bergere şi Saint-Denis... Fermecătorul causeur relatează cum ratase examenul de avocat, apoi cununia cu „fata după care nu m am aprins încă din primele momente” şi drumul la Lugoj la cafeneaua Corso, cu „vechi prieteni de chefuri”, „sârboaica aceea cu ochii negri... cu sânii albi ca zăpada, întotdeauna adânc decoltată, din pricina căreia plecarea mea din Lugoj... n-a fost prea glorioasă”, felul cum s-a spart cununia pregătită cu fast... Admiraţia pentru frumuseţile vremii e omniprezentă. De regina Maria îşi aminteşte că „trăsăturile feţei ei erau expresive, cu obrajii, nasul şi gura, asupra cărora nu se putea ca un bărbat să nu se oprească cu atenţie”... Întâlnirea cu celebra Lupeasca a regelui Carol II e descrisă astfel: „Prin anul 1923, pe Calea Victoriei, ... am fost izbit la vederea unei femei înalte, de o statură plină, ... cu părul roşcat,... cu ochii verzui, trăsături care, toate laolaltă, graţie mâinii măiastre a Creatorului, întruchipau farmecul feminin, care atrage (...) sexul celălalt”...
Groza a fost, însă, înainte de toate, un politician care şi-a slujit ţara în măsura în care i-a permis o conjunctură politică nefastă, care avea să dureze mai bine de patru decenii. Cuvintele din urmă, rostite pe patul suferinţei şi al săvârşirii, au rezumat în final un crez de la care nu s-a abătut nici o clipă: „Dacă ar fi s-o iau de la început, la fel aş face”. Ultima dorinţă i-a fost ca pe drumul spre locul de veci să fie condus de preoţi, fiindcă în tot ce a făptuit a continuat să-şi plece fruntea în faţa credinţei străbune, într-o lume care se dezisese de cele dumnezeieşti. Dar politicianul dr. Petru Groza rămâne încă multă vreme un mare controversat, o enigmă a istoriei recente...
Îl legau prietenii memorabile de Traian Vuia şi Octavian Goga, de literaţii şi oamenii politici ai momentului. În cartea sa „Adio lumii vechi!”, Groza rememorează o întâlnire, la Budapesta, cu Octavian Goga, cel care devenise el însuşi un politician controversat. La Paris îl cunoaşte pe Traian Vuia, descinzând împreună la Montmarte, Luvru, Versailles, Folies-Bergere şi Saint-Denis... Fermecătorul causeur relatează cum ratase examenul de avocat, apoi cununia cu „fata după care nu m am aprins încă din primele momente” şi drumul la Lugoj la cafeneaua Corso, cu „vechi prieteni de chefuri”, „sârboaica aceea cu ochii negri... cu sânii albi ca zăpada, întotdeauna adânc decoltată, din pricina căreia plecarea mea din Lugoj... n-a fost prea glorioasă”, felul cum s-a spart cununia pregătită cu fast... Admiraţia pentru frumuseţile vremii e omniprezentă. De regina Maria îşi aminteşte că „trăsăturile feţei ei erau expresive, cu obrajii, nasul şi gura, asupra cărora nu se putea ca un bărbat să nu se oprească cu atenţie”... Întâlnirea cu celebra Lupeasca a regelui Carol II e descrisă astfel: „Prin anul 1923, pe Calea Victoriei, ... am fost izbit la vederea unei femei înalte, de o statură plină, ... cu părul roşcat,... cu ochii verzui, trăsături care, toate laolaltă, graţie mâinii măiastre a Creatorului, întruchipau farmecul feminin, care atrage (...) sexul celălalt”...
Groza a fost, însă, înainte de toate, un politician care şi-a slujit ţara în măsura în care i-a permis o conjunctură politică nefastă, care avea să dureze mai bine de patru decenii. Cuvintele din urmă, rostite pe patul suferinţei şi al săvârşirii, au rezumat în final un crez de la care nu s-a abătut nici o clipă: „Dacă ar fi s-o iau de la început, la fel aş face”. Ultima dorinţă i-a fost ca pe drumul spre locul de veci să fie condus de preoţi, fiindcă în tot ce a făptuit a continuat să-şi plece fruntea în faţa credinţei străbune, într-o lume care se dezisese de cele dumnezeieşti. Dar politicianul dr. Petru Groza rămâne încă multă vreme un mare controversat, o enigmă a istoriei recente...
Destinul unui politician
La 2 iunie 1952, dr. Petru Groza a fost „ales” preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, la propunerea lui C.I. Parhon, care până la data respectivă deţinuse această funcţie în statul totalitar. Ea echivala de fapt cu cea a şefului ţării, fiind însă una pur decorativă, deciziile aparţinând exclusiv „nucleului” dur al Partidului Muncitoresc (comunist) Român. Groza a deţinut funcţia până la sfârşitul vieţii, în ultimii săi ani ca demnitar încercând zadarnic să obţină eliberarea din detenţie a deţinuţilor politici, între care intelectuali, ţărani, muncitori şi mici meseriaşi. Bătrân şi bolnav, a fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, un concurent şi ghimpe în ochii partidului comunist. Deziluziile politice l-au marcat, i-au afectat sănătatea şi i-au grăbit sfârşitul care a survenit la 8 ianuarie 1958. A fost înhumat iniţial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar ulterior a fost depus în mausoleul din fosta Piaţă a Libertăţii din Capitală. Doamna Lucia Proşteanu, fiica cea mai mare a politicianului, ne informează că la dorinţa familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost primul şef de guvern în România după cel de-al doilea război mondial se află acum în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut şi a copilărit. După 1990 au fost coborâte de pe socluri toate statuile care-l reprezentau pe dr. Petru Groza.
La 2 iunie 1952, dr. Petru Groza a fost „ales” preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, la propunerea lui C.I. Parhon, care până la data respectivă deţinuse această funcţie în statul totalitar. Ea echivala de fapt cu cea a şefului ţării, fiind însă una pur decorativă, deciziile aparţinând exclusiv „nucleului” dur al Partidului Muncitoresc (comunist) Român. Groza a deţinut funcţia până la sfârşitul vieţii, în ultimii săi ani ca demnitar încercând zadarnic să obţină eliberarea din detenţie a deţinuţilor politici, între care intelectuali, ţărani, muncitori şi mici meseriaşi. Bătrân şi bolnav, a fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, un concurent şi ghimpe în ochii partidului comunist. Deziluziile politice l-au marcat, i-au afectat sănătatea şi i-au grăbit sfârşitul care a survenit la 8 ianuarie 1958. A fost înhumat iniţial la Cimitirul Ghencea-Militar, iar ulterior a fost depus în mausoleul din fosta Piaţă a Libertăţii din Capitală. Doamna Lucia Proşteanu, fiica cea mai mare a politicianului, ne informează că la dorinţa familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost primul şef de guvern în România după cel de-al doilea război mondial se află acum în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia, localitatea în care s-a născut şi a copilărit. După 1990 au fost coborâte de pe socluri toate statuile care-l reprezentau pe dr. Petru Groza.
Gerhard Binder
Agenda nr. 40/1 octombrie 2005
Versiune pentru tipărire
