Pomul breslelor - o enigmă la colţ de stradă, devenită punct de atracţie turistică şi unul din simbolurile Timişoarei
Un butuc de copac cu ramurile tăiate, ciuntite. Un trunchi de lemn îmbrăcat în fier, despre care se spune că pe vremuri calfele călătoare au bătut în el câte un cui pe care îşi încrustau iniţialele, se pare un vechi obicei al meşterilor lăcătuşi timişoreni. Bătrânul Pom al breslelor nu reprezintă pentru noi decât o curiozitate a oraşului, fără să bănuim că simbolizează unul dintre cele mai cunoscute mituri medievale.
Eram, acum câteva zile, în postura de ghid al unui confrate ceva mai tânăr şi totodată timişorean de dată mai recentă, aflat în căutarea notariatului X. Traseul era foarte simplu: „o ţii drept înainte prin Piaţa Libertăţii, laşi pe stânga Primăria Veche, treci şi de Macul Roşu şi după Pomul breslelor o faci din nou la stânga”. Pe chipul interlocutorului meu se distingea o ceaţă deasă. „Ce primărie veche, care mac roşu, despre ce pom vorbeşti?” După ce i-am decriptat limbajul care cu siguranţă îi părea unul ezoteric, deşi pentru majoritatea timişorenilor era perfect inteligibil, nedumerirea lui a persistat: „De ce le mai ziceţi, domnule, aşa dacă nici nu mai există?”. Nimic surprinzător în asta. Oraşul îşi pierde, încetul cu încetul, vechile repere, mărturii ale unor timpuri deja trecute. Cetatea şi-a pierdut, pe rând, porţile, zidurile şi bastioanele, a dispărut ceea ce era caracteristic Fabricului - murmurul morilor de apă şi lumea ecluzelor -, nu mai există multe biserici, monumente, restaurante sau case de raport. Trecerea timpului, împrejurările istorice sau sistematizarea au însemnat pentru aproape toate sentinţa la pedeapsa capitală: dispariţia. Reperele oraşului, unele devenite simboluri ale urbei, nu se predau însă cu una cu două. Unul dintre ele, transformat în obiectiv turistic neomis din nici o prezentare a Timişoarei, este Pomul breslelor, un butuc îmbrăcat în fier fixat în nişa unei clădiri de la colţul străzii Eminescu cu Griselini, cu o bandă aşijderea metalică, pe care este înscris anul 1828.
Legenda ucenicului Martin Mux
Ce semnificaţie are, însă, acest trunchi de copac ce aduce cu un cavaler în armură, cu toate plăcile sale de fier pe care se mai văd cuie şi şuruburi de diferite forme şi mărimi? Şi, mai ales, de ce a fost pus tocmai aici? Butucul de fier a suscitat, cum era şi firesc, curiozitatea multora, primul timişorean dintre ei fiind, la 1860, fostul prefect Zsigmond Ormós. „Cine este acela - se întreabă Ormós în cartea sa «Amintiri de călătorie» - care, trecând prin Viena, nu a văzut acest «Stock im Eisen» (butuc de fier) care se află lângă Domul Sfântul Ştefan, la numărul
1 080, într-o nişă, cu bandă de fier şi zăvorât cu un lacăt?” Într-adevăr, originalul sau, dacă vreţi, strămoşul butucilor de fier este cel vienez, legenda sa fiind destul de cunoscută. Se spune, aşadar, că, în Viena secolului al XV-lea, lăcătuşul Martin Mux a întârziat în afara oraşului după ora la care porţile se închideau, fără a avea nici banii cuveniţi drept taxă de intrare. Atunci i-a apărut Diavolul, care, în schimbul banilor, i-a cerut sufletul. Tânărul s-a învoit, punând însă condiţia ca sufletul să-i fie luat doar dacă va lipsi în vreo duminică la slujba din biserică. Superstiţia continuă cu povestea potrivit căreia Diavolul l-a sfătuit pe ucenic să confecţioneze un lacăt fermecat, care nu putea fi deschis de nimeni, cu care să fie legat un pom. Concursul organizat de primărie pentru fabricarea unei chei potrivite acelui lacăt a fost câştigat, fireşte, de tânărul ucenic care astfel a fost imediat făcut meşter, devenind o celebritate. Întârziind însă, odată, la un joc de cărţi, Martin Mux a uitat de slujba de duminică şi inevitabilul s-a produs: Diavolul s-a întrupat luându-i, conform înţelegerii, sufletul. Asemănarea cu motivul faustian este evidentă, coincidenţa făcând ca perioada în care se petrece povestirea noastră să fie aceeaşi cu cea în care doctorul Faust reuşea, vremelnic, să redevină tânăr. De atunci, spune legenda, ucenicii lăcătuşi bat câte un cui în pom, ceea ce înseamnă că n-au reuşit să deschidă lacătul sau, o altă variantă, pentru a-l necăji pe Necuratul. Ormós are însă pentru această poveste, frumoasă prin însăşi naivitatea sa, o explicaţie ce pare verosimilă: „pădurea vieneză ajungea pe vremuri până în locul unde - în amintirea acestui fapt - acum este amplasat trunchiul. În decursul timpului s-a încetăţenit obiceiul ca ucenicii care au stat câtva timp în oraş să bată câte un cui în butuc”.
Să batem în lemn!
Aşadar, nimic altceva decât un simplu stâlp de hotar. Variante, însă, mai există. Butucul original, spuneau unii, a fost de fapt un stâlp de care se legau caii la potcovar, acesta bătând câte un cui în pom, pentru a lecui calul bolnav ca urmare a unei vrăji. Despre efectul protector al baterii cuielor - rămas până în zilele noastre prin obiceiul de a ciocăni cu degetul îndoit în lemn - este vorba şi în varianta în care trunchiul era un stâlp al infamiei, turcii având mult timp obiceiul să folosescă pomii drept spânzurători în care mai apoi spectatorii băteau câte un cui pentru a-i apăra de spiritul celui executat. În jurul pomilor de fier s-a creat o întreagă literatură care consemnează astfel de exemplare în Austria (la Waidhofen), Ungaria (Budapesta, Györ şi Székesfehérvár), Slovacia (Bratislava) sau chiar România (Arad). Despre Timişoara nu se aminteşte însă nimic. Cu toate acestea, este atestat că lăcătuşul timişorean Moritz Heim a primit de la un comerciant austriac numit Winkler comanda de a fabrica o copie a butucului de fier din Viena pentru casa lui nou construită la Arad. Winkler i-a relatat meşterului şi legenda lui Martin Mux, amintindu-i de asemenea că lăcătuşii calfe călătoare au obiceiul de a bate câte un cui în butuc, drept semn că nu au reuşit să deschidă lacătul. Béla Tóth menţionează în lucrarea sa „Rarităţi maghiare”, apărută în 1899, că trunchiul de fier din Arad avea cam 70 de ani. Fusese fabricat, aşadar, cam în aceeaşi perioadă cu cel din Timişoara, apărând astfel foarte verosimilă ipoteza ca lăcătuşul Heim să fie şi autorul acestuia din urmă. La fel de posibil este ca lui Heim să îi fie făcută această comandă de către comerciantul aromân Trandaphill (probabil o transformare a numelui Trandafir, cu care apare în alte surse), cel care în 1827 intră în posesia casei cu nr. 116 de la colţul străzii Zápolya, actuala stradă Eminescu. Nu este deloc improbabil ca, în cursul călătoriilor sale comerciale, acesta să fi văzut la Viena originalul şi să se fi hotărât să-l folosească ca emblemă a casei sale, confecţionând o copie după acesta, la Timişoara.
Hanul calfelor călătoare
Se impune, totuşi, întrebarea: de ce un pom care are o legătură clară cu meşterii lăcătuşi să fie ales drept emblema casei unui comerciant? Să fi fost această clădire, durată la 1752, hanul şi eventual sediul breslei, aşa cum se obişnuia? În decursul timpului, casa a avut, firesc, mai mulţi proprietari şi mai multe întrebuinţări, la un moment dat un anume János Kocsonyai deschizând aici un restaurant. În perioada lucrărilor de amenajare, zugravii au descoperit pe pereţi nişte picturi în ulei, chiar deasupra boltei de la intrare, înfăţişându-l pe Christos cu coroana de spini. Drept urmare, s-a considerat ca neîndoios faptul ca aici să fi funcţionat una din breslele oraşului. Este adevărat că din riguroasele legi ale vechilor bresle reiese că meşterii erau educaţi întru respectarea preceptelor religioase, procesiunile - defilările, dacă vreţi - având loc în ziua Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului. Aceste adevărate parade erau un lucru întru totul deosebit. Toţi cei care ţineau de breasla respectivă, meşterul - după mărturiile vechi, cu joben - ca şi calfa, ba chiar şi ucenicii, veneau cu drapele fluturânde, cei care lipseau fiind drastic amendaţi. Prezente erau şi calfele călătoare, ce-şi făceau drumeţia obligatorie de trei-patru ani, în alte şi alte ţinuturi, la meşteri mereu alţii, pentru a-şi însuşi cât mai multe metode ale meseriei. Să fi fost Casa cu pom de fier un asemenea han, un loc de întâlnire, unde se ţineau adunările, se păstra lada breslei şi unde erau adăpostite calfele călătoare? Foarte posibil. În interiorul clădirii, pictorul bănăţean Andreas Ferch executa, acum aproape 100 de ani, o pictură în care se vede baterea unui cui în pomul breslei. Calfele călătoare sunt „în formă”, beau bere, unul a căzut deja sub masă, iar cel ce pleacă bate cuiul în butucul de fier...
Prin 1930-1940, la sindicatul meşteşugarilor din Timişoara se mai găseau emblemele profesiunilor sau ale breslelor mezelarilor, măcelarilor, tâmplarilor, fierarilor-rotari: un porc aurit, o rindea şi un compas etc., puse într-o vitrină de sticlă, în funcţie de care breaslă era vorba. Să fi fost butucul în fier o asemenea emblemă? Nu în înteriorul localului breslei, cum se obişnuia, ci aşezat în colţul casei? Pe de altă parte, este sigur că, în anul 1852, un tapiţer anunţa existenţa unui magazin de mobilă „Zum Stock im Eisen” - La Pomul în Fier -, iar proprietarul de mai târziu, dentistul Henry Sigruen, a făcut reclamă, timp de ani de zile, pentru casa lui „Zum Stock im Eisen”.
Lacătul cămăşii
de zale
În perioada interbelică, vizavi de Pomul de fier se afla, pe cealaltă parte a străzii, un atelier de lăcătuşerie. Calfele care lucrau aici spuneau că toţi ucenicii de lăcătuşi din împrejurimi încercaseră să deschidă lacătul care fereca banda din fier de perete şi cu care erau tachinaţi ucenicii neinstruiţi. Un lacăt mare, pătrat, care nu se putea deschide nicicum pentru că de fapt... nu era lacăt. Doar o imitaţie făcută dintr-o singură bucată, la fel ca butucul de fier, fără orificiu pentru cheie. Într-o zi, ucenicii au vrut să-l fure pentru a-l putea studia pe îndelete, în atelier, dar un poliţist le-a sesizat intenţia, punându-i pe goană. Se pare că vigilenţa organelor de ordine a scăzut mult în ultimele şapte decenii căci, până la urmă, lacătul a dispărut, fiind rupt din perete de către un răuvoitor, acum peste 20 de ani. Faptul a determinat protejarea Pomului breslelor, trunchiul pe care îl putem admira astăzi nefiind decât o copie a butucului de fier original, păstrat la Muzeul Banatului. Improprie, la urma urmei, denumirea „de fier” dată Pomului breslelor. S-a ajuns aici de-a lungul timpului, până ce întreaga suprafaţă a fost acoperită de cuiele forjate manual şi ale căror capete, în formă de blazon, aveau gravate iniţialele unor nume. Cândva, tot acest înveliş metalic fusese acoperit cu un strat de vopsea neagră sau lac, pentru a-l feri de rugină. Fie că amintesc de trecerea meşterilor şi calfelor de lăcătuşi prin oraş, sau că sunt doar nişte „înţepături” adresate în derâdere Diavolului, cuiele înveşmântează trunchiul aidoma unei armuri. O cămăşă de zale pentru cavalerul care, de 177 de ani, stă de pază nemişcat la colţul străzii Griselini, amintin-
du-ne de vremi trecute, de breasla lăcătuşilor şi, poate, şi de legenda meşterului Mux şi a lui Faust.
Legenda ucenicului Martin Mux
Ce semnificaţie are, însă, acest trunchi de copac ce aduce cu un cavaler în armură, cu toate plăcile sale de fier pe care se mai văd cuie şi şuruburi de diferite forme şi mărimi? Şi, mai ales, de ce a fost pus tocmai aici? Butucul de fier a suscitat, cum era şi firesc, curiozitatea multora, primul timişorean dintre ei fiind, la 1860, fostul prefect Zsigmond Ormós. „Cine este acela - se întreabă Ormós în cartea sa «Amintiri de călătorie» - care, trecând prin Viena, nu a văzut acest «Stock im Eisen» (butuc de fier) care se află lângă Domul Sfântul Ştefan, la numărul
1 080, într-o nişă, cu bandă de fier şi zăvorât cu un lacăt?” Într-adevăr, originalul sau, dacă vreţi, strămoşul butucilor de fier este cel vienez, legenda sa fiind destul de cunoscută. Se spune, aşadar, că, în Viena secolului al XV-lea, lăcătuşul Martin Mux a întârziat în afara oraşului după ora la care porţile se închideau, fără a avea nici banii cuveniţi drept taxă de intrare. Atunci i-a apărut Diavolul, care, în schimbul banilor, i-a cerut sufletul. Tânărul s-a învoit, punând însă condiţia ca sufletul să-i fie luat doar dacă va lipsi în vreo duminică la slujba din biserică. Superstiţia continuă cu povestea potrivit căreia Diavolul l-a sfătuit pe ucenic să confecţioneze un lacăt fermecat, care nu putea fi deschis de nimeni, cu care să fie legat un pom. Concursul organizat de primărie pentru fabricarea unei chei potrivite acelui lacăt a fost câştigat, fireşte, de tânărul ucenic care astfel a fost imediat făcut meşter, devenind o celebritate. Întârziind însă, odată, la un joc de cărţi, Martin Mux a uitat de slujba de duminică şi inevitabilul s-a produs: Diavolul s-a întrupat luându-i, conform înţelegerii, sufletul. Asemănarea cu motivul faustian este evidentă, coincidenţa făcând ca perioada în care se petrece povestirea noastră să fie aceeaşi cu cea în care doctorul Faust reuşea, vremelnic, să redevină tânăr. De atunci, spune legenda, ucenicii lăcătuşi bat câte un cui în pom, ceea ce înseamnă că n-au reuşit să deschidă lacătul sau, o altă variantă, pentru a-l necăji pe Necuratul. Ormós are însă pentru această poveste, frumoasă prin însăşi naivitatea sa, o explicaţie ce pare verosimilă: „pădurea vieneză ajungea pe vremuri până în locul unde - în amintirea acestui fapt - acum este amplasat trunchiul. În decursul timpului s-a încetăţenit obiceiul ca ucenicii care au stat câtva timp în oraş să bată câte un cui în butuc”.
Să batem în lemn!
Aşadar, nimic altceva decât un simplu stâlp de hotar. Variante, însă, mai există. Butucul original, spuneau unii, a fost de fapt un stâlp de care se legau caii la potcovar, acesta bătând câte un cui în pom, pentru a lecui calul bolnav ca urmare a unei vrăji. Despre efectul protector al baterii cuielor - rămas până în zilele noastre prin obiceiul de a ciocăni cu degetul îndoit în lemn - este vorba şi în varianta în care trunchiul era un stâlp al infamiei, turcii având mult timp obiceiul să folosescă pomii drept spânzurători în care mai apoi spectatorii băteau câte un cui pentru a-i apăra de spiritul celui executat. În jurul pomilor de fier s-a creat o întreagă literatură care consemnează astfel de exemplare în Austria (la Waidhofen), Ungaria (Budapesta, Györ şi Székesfehérvár), Slovacia (Bratislava) sau chiar România (Arad). Despre Timişoara nu se aminteşte însă nimic. Cu toate acestea, este atestat că lăcătuşul timişorean Moritz Heim a primit de la un comerciant austriac numit Winkler comanda de a fabrica o copie a butucului de fier din Viena pentru casa lui nou construită la Arad. Winkler i-a relatat meşterului şi legenda lui Martin Mux, amintindu-i de asemenea că lăcătuşii calfe călătoare au obiceiul de a bate câte un cui în butuc, drept semn că nu au reuşit să deschidă lacătul. Béla Tóth menţionează în lucrarea sa „Rarităţi maghiare”, apărută în 1899, că trunchiul de fier din Arad avea cam 70 de ani. Fusese fabricat, aşadar, cam în aceeaşi perioadă cu cel din Timişoara, apărând astfel foarte verosimilă ipoteza ca lăcătuşul Heim să fie şi autorul acestuia din urmă. La fel de posibil este ca lui Heim să îi fie făcută această comandă de către comerciantul aromân Trandaphill (probabil o transformare a numelui Trandafir, cu care apare în alte surse), cel care în 1827 intră în posesia casei cu nr. 116 de la colţul străzii Zápolya, actuala stradă Eminescu. Nu este deloc improbabil ca, în cursul călătoriilor sale comerciale, acesta să fi văzut la Viena originalul şi să se fi hotărât să-l folosească ca emblemă a casei sale, confecţionând o copie după acesta, la Timişoara.
Hanul calfelor călătoare
Se impune, totuşi, întrebarea: de ce un pom care are o legătură clară cu meşterii lăcătuşi să fie ales drept emblema casei unui comerciant? Să fi fost această clădire, durată la 1752, hanul şi eventual sediul breslei, aşa cum se obişnuia? În decursul timpului, casa a avut, firesc, mai mulţi proprietari şi mai multe întrebuinţări, la un moment dat un anume János Kocsonyai deschizând aici un restaurant. În perioada lucrărilor de amenajare, zugravii au descoperit pe pereţi nişte picturi în ulei, chiar deasupra boltei de la intrare, înfăţişându-l pe Christos cu coroana de spini. Drept urmare, s-a considerat ca neîndoios faptul ca aici să fi funcţionat una din breslele oraşului. Este adevărat că din riguroasele legi ale vechilor bresle reiese că meşterii erau educaţi întru respectarea preceptelor religioase, procesiunile - defilările, dacă vreţi - având loc în ziua Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului. Aceste adevărate parade erau un lucru întru totul deosebit. Toţi cei care ţineau de breasla respectivă, meşterul - după mărturiile vechi, cu joben - ca şi calfa, ba chiar şi ucenicii, veneau cu drapele fluturânde, cei care lipseau fiind drastic amendaţi. Prezente erau şi calfele călătoare, ce-şi făceau drumeţia obligatorie de trei-patru ani, în alte şi alte ţinuturi, la meşteri mereu alţii, pentru a-şi însuşi cât mai multe metode ale meseriei. Să fi fost Casa cu pom de fier un asemenea han, un loc de întâlnire, unde se ţineau adunările, se păstra lada breslei şi unde erau adăpostite calfele călătoare? Foarte posibil. În interiorul clădirii, pictorul bănăţean Andreas Ferch executa, acum aproape 100 de ani, o pictură în care se vede baterea unui cui în pomul breslei. Calfele călătoare sunt „în formă”, beau bere, unul a căzut deja sub masă, iar cel ce pleacă bate cuiul în butucul de fier...
Prin 1930-1940, la sindicatul meşteşugarilor din Timişoara se mai găseau emblemele profesiunilor sau ale breslelor mezelarilor, măcelarilor, tâmplarilor, fierarilor-rotari: un porc aurit, o rindea şi un compas etc., puse într-o vitrină de sticlă, în funcţie de care breaslă era vorba. Să fi fost butucul în fier o asemenea emblemă? Nu în înteriorul localului breslei, cum se obişnuia, ci aşezat în colţul casei? Pe de altă parte, este sigur că, în anul 1852, un tapiţer anunţa existenţa unui magazin de mobilă „Zum Stock im Eisen” - La Pomul în Fier -, iar proprietarul de mai târziu, dentistul Henry Sigruen, a făcut reclamă, timp de ani de zile, pentru casa lui „Zum Stock im Eisen”.
Lacătul cămăşii
de zale
În perioada interbelică, vizavi de Pomul de fier se afla, pe cealaltă parte a străzii, un atelier de lăcătuşerie. Calfele care lucrau aici spuneau că toţi ucenicii de lăcătuşi din împrejurimi încercaseră să deschidă lacătul care fereca banda din fier de perete şi cu care erau tachinaţi ucenicii neinstruiţi. Un lacăt mare, pătrat, care nu se putea deschide nicicum pentru că de fapt... nu era lacăt. Doar o imitaţie făcută dintr-o singură bucată, la fel ca butucul de fier, fără orificiu pentru cheie. Într-o zi, ucenicii au vrut să-l fure pentru a-l putea studia pe îndelete, în atelier, dar un poliţist le-a sesizat intenţia, punându-i pe goană. Se pare că vigilenţa organelor de ordine a scăzut mult în ultimele şapte decenii căci, până la urmă, lacătul a dispărut, fiind rupt din perete de către un răuvoitor, acum peste 20 de ani. Faptul a determinat protejarea Pomului breslelor, trunchiul pe care îl putem admira astăzi nefiind decât o copie a butucului de fier original, păstrat la Muzeul Banatului. Improprie, la urma urmei, denumirea „de fier” dată Pomului breslelor. S-a ajuns aici de-a lungul timpului, până ce întreaga suprafaţă a fost acoperită de cuiele forjate manual şi ale căror capete, în formă de blazon, aveau gravate iniţialele unor nume. Cândva, tot acest înveliş metalic fusese acoperit cu un strat de vopsea neagră sau lac, pentru a-l feri de rugină. Fie că amintesc de trecerea meşterilor şi calfelor de lăcătuşi prin oraş, sau că sunt doar nişte „înţepături” adresate în derâdere Diavolului, cuiele înveşmântează trunchiul aidoma unei armuri. O cămăşă de zale pentru cavalerul care, de 177 de ani, stă de pază nemişcat la colţul străzii Griselini, amintin-
du-ne de vremi trecute, de breasla lăcătuşilor şi, poate, şi de legenda meşterului Mux şi a lui Faust.
Case cu emblemă
Identificarea adresei după numărul de casă nu este o practică tocmai nouă. Astfel de numere existau în Timişoara încă din secolul al XVIII-lea, „Casa cu pom de fier” purtând pe atunci nr. 116. Înainte de asta însă, individualizarea clădirilor era mai greu de făcut. Cu atelierele, localurile, prăvăliile, clădirile comerciale îndeobşte, treaba era mai simplă pentru că exista firma, fie scrisă, fie reprezentată printr-un simbol. Clădirile de locuit trebuiau însă să aibă o particularitate, intenţionată sau nu, după care să fie recunoscute. O metodă era tăierea unei nişe în peretele exterior - de genul celei în care este fixat Pomul breslelor, dar de mai mari dimensiuni - pentru statuia sfântului protector. O alta era imprimarea, montarea etc. a unei embleme, unui simbol al clădirii. Timişoara mai păstrează trei astfel de case, una dintre ele fiind cea care face subiectul paginii de faţă. Cel puţin la fel de cunoscută este „Casa Prinţului de Savoya”, clădită pe locul fostei Porţi Fosforoze, prin care cuceritorul cetăţii pătrundea în fruntea armatei în Timişoara părăsită de turci. Ultima, „Casa cu Axa de fier”, se găseşte în colţul Pieţei Dr. Russel, vizavi de Palatul Dicasterial şi are o legătură… istorică cu precedenta. În zidul clădirii, tot într-o nişă, este fixată o axă de fier, în lungime de doi metri şi jumătate, datând din secolul al XVIII-lea. Legenda spune că este osia carului de luptă cu care acelaşi Eugen de Savoya intra, la 1716, învingător în ce-
tate.
Identificarea adresei după numărul de casă nu este o practică tocmai nouă. Astfel de numere existau în Timişoara încă din secolul al XVIII-lea, „Casa cu pom de fier” purtând pe atunci nr. 116. Înainte de asta însă, individualizarea clădirilor era mai greu de făcut. Cu atelierele, localurile, prăvăliile, clădirile comerciale îndeobşte, treaba era mai simplă pentru că exista firma, fie scrisă, fie reprezentată printr-un simbol. Clădirile de locuit trebuiau însă să aibă o particularitate, intenţionată sau nu, după care să fie recunoscute. O metodă era tăierea unei nişe în peretele exterior - de genul celei în care este fixat Pomul breslelor, dar de mai mari dimensiuni - pentru statuia sfântului protector. O alta era imprimarea, montarea etc. a unei embleme, unui simbol al clădirii. Timişoara mai păstrează trei astfel de case, una dintre ele fiind cea care face subiectul paginii de faţă. Cel puţin la fel de cunoscută este „Casa Prinţului de Savoya”, clădită pe locul fostei Porţi Fosforoze, prin care cuceritorul cetăţii pătrundea în fruntea armatei în Timişoara părăsită de turci. Ultima, „Casa cu Axa de fier”, se găseşte în colţul Pieţei Dr. Russel, vizavi de Palatul Dicasterial şi are o legătură… istorică cu precedenta. În zidul clădirii, tot într-o nişă, este fixată o axă de fier, în lungime de doi metri şi jumătate, datând din secolul al XVIII-lea. Legenda spune că este osia carului de luptă cu care acelaşi Eugen de Savoya intra, la 1716, învingător în ce-
tate.
Pactul cu Diavolul
O dorinţă ascunsă a omului, tinereţea eternă, setea de mărire, de faimă, dorinţa de a atinge divinitatea. Şi, mai cu seamă, împlinirea acestui deziderat cu orice preţ, chiar dacă el reprezintă încredinţarea sufletului către Diavol şi deci pierderea mântuirii. Acesta este, în esenţă, mitul faustian, motiv medieval care a inspirat generaţii întregi de oameni de litere şi artişti. Lista lor îi cuprinde pe scriitorii Christopher Marlowe, Goethe, Thomas Mann, Lessing, Calderón de la Barca, Puşkin, Lermontov sau bănăţeanul Lenau, dar şi muzicieni ca Gounod, Berlioz, Liszt, Wagner, Schubert, Musorgski sau pictori ca Rembrandt ori Delacroix. Personajul central în toate aceste creaţii, unul deosebit de real, este Johannes Faust, alchimist şi astrolog german care a trăit între 1480-1540. Reputat profesor în diferite centre universitare din Germania acelor timpuri, Faust, ca toţi oamenii a căror viaţă a stat sub semnul obscurului şi al fantasticului, a alimentat, prin activitatea lui, tendinţa generală a epocii spre superstiţie şi o interpretare mistică a fenomenelor pur naturale. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă Martin Luther, cunoscut pentru firea sa superstiţioasă, care, în ciuda faptului că a zdruncinat din temelii biserica prin tezele sale reformatoare, credea cu tărie în puterile sale supranaturale. Doctorul Faust a rămas astfel definitiv în istorie, numele său, ca de altfel şi cel al lui Mefisto, confundându-se cu ideea de „pact cu diavolul”.
O dorinţă ascunsă a omului, tinereţea eternă, setea de mărire, de faimă, dorinţa de a atinge divinitatea. Şi, mai cu seamă, împlinirea acestui deziderat cu orice preţ, chiar dacă el reprezintă încredinţarea sufletului către Diavol şi deci pierderea mântuirii. Acesta este, în esenţă, mitul faustian, motiv medieval care a inspirat generaţii întregi de oameni de litere şi artişti. Lista lor îi cuprinde pe scriitorii Christopher Marlowe, Goethe, Thomas Mann, Lessing, Calderón de la Barca, Puşkin, Lermontov sau bănăţeanul Lenau, dar şi muzicieni ca Gounod, Berlioz, Liszt, Wagner, Schubert, Musorgski sau pictori ca Rembrandt ori Delacroix. Personajul central în toate aceste creaţii, unul deosebit de real, este Johannes Faust, alchimist şi astrolog german care a trăit între 1480-1540. Reputat profesor în diferite centre universitare din Germania acelor timpuri, Faust, ca toţi oamenii a căror viaţă a stat sub semnul obscurului şi al fantasticului, a alimentat, prin activitatea lui, tendinţa generală a epocii spre superstiţie şi o interpretare mistică a fenomenelor pur naturale. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă Martin Luther, cunoscut pentru firea sa superstiţioasă, care, în ciuda faptului că a zdruncinat din temelii biserica prin tezele sale reformatoare, credea cu tărie în puterile sale supranaturale. Doctorul Faust a rămas astfel definitiv în istorie, numele său, ca de altfel şi cel al lui Mefisto, confundându-se cu ideea de „pact cu diavolul”.
Marius Horescu
Agenda nr. 31/30 iulie 2005
Versiune pentru tipărire
