Artizanul ultimei mari victorii a lui Poli, Profesorul Ion V. Ionescu, iubeşte, dar şi discută, în alb-violet
„Jackie”. Un apelativ cunoscut şi uzitat cu drag de toţi suporterii din ţară, de la copiii de şcoală primară, până la cei care l-au prins jucând pe Ştefan Dobay. O parolă, un passe-partout magic în orice discuţie despre fotbalul timişorean. Un antrenor legat indisolubil de Poli, căreia i-a dăruit decenii şi succese şi pe care îl numim simplu, dar cu bine-meritată majusculă de reverenţă - Profesorul.
Cam o repriză de meci de fotbal, cu tot cu prelungiri şi pauză. Atât poate dura - şi chiar a durat - convorbirea cu unul dintre cele mai carismatice personaje din sportul timişorean şi, prin extensie, din cel românesc. O repriză în care pasele, un-doi-urile şi driblingurile au abundat şi în care subsemnatul a fost surprins de multe ori în ofsaid, rămas fără replică în faţa imaginilor derulate ca într-un superb film documentar al cărui scenariu fusese scris în mare măsură chiar de interlocutorul meu. Erau pe generic nume grele, fotbalişti celebri, antrenori aşijderea, locaţii fabuloase, de la Celtic Park la Santiago Bernabeu, şi un narator cu har, istorisind povestea unei echipe cu a cărei istorie modernă aproape se confundă. O cvasiidentitate care a însemnat, printre altele, ultimul - sperăm, doar cronologic - trofeu câştigat de/pentru Timişoara, acum exact un sfert de veac.
Povestea unui trofeu
„- Vorbim de Poli sau de mine?, m-a întrebat Ion V. Ionescu în debutul întâlnirii nostre.
- Nu înseamnă acelaşi lucru? - i-am replicat eu.
- Păi, cam da, a recunoscut Profesorul“.
„Cam da”, într-adevăr. Jackie Ionescu înseamnă Poli cam în aceeaşi măsură în care Poli îl reprezintă pe cel care a promovat-o în primul eşalon în 1972, la debutul său ca principal la cârma alb-violeţilor, şi a pus Timişoara pe harta fotbalului european prin victoria cu care a eliminat Celtic-ul din Cupa Cupelor, ediţia 1980-1981. Totodată, conduşi de antrenorul Ion V. Ionescu, studenţii timişoreni aveau să cucerească în 1980 ultima cupă, ultimul trofeu al grupării alb-violete şi de altfel singurul sub titulatura de Poli. În acel ultim an al deceniului 8, Politehnica nu terminase campionatul prea grozav. Un loc 10, cu mult sub Universitatea Craiova şi Steaua, ocupantele primelor două poziţii ale podiumului. Mai mult, în ultima etapă Poli pierdea la Târgovişte cu un 1-5 fără comentarii, insuficient însă pentru ca echipa dâmboviţeană să se salveze de la retrogradare, pentru că, tot în ultima rundă, A.S.A.-ul lui Bölöni reuşea rămânerea în prima divizie după o victorie cu... 7-0 în faţa Scorniceştiului, departajarea făcându-se la golaveraj. Deh, de-ale vremii. Sezonul mai slab avea să fie răzbunat de Poli în Cupă, când elimina pe rând Metalul Oţelu Roşu, Târgu Mureş-ul, Gloria Bistriţa şi, în semifinale, pe Rapid, după loviturile de departajare. Aşadar, Poli din nou în finală, postură în care se mai aflase în 1958 şi, sub aceeaşi baghetă a lui Jackie Ionescu, în 1974. Adversară, Steaua Bucureşti, cu doi viitori deţinători ai Cupei Campionilor în formaţie: Iordănescu şi Tudorel Stoica. Militarii nu duceau însă lipsă de nume grele. Erau în primul 11 Iordache, Anghelini, Florin Marin, Sameş, Vigu, Dumitru, Aelenei, Marcel Răducanu (N.B. - jucătorul anului) sau Zahiu. Pe bancă - Gheorghe Constantin. Profesor contra profesor, aşadar. Ai noştri, cu Suciu, cu Nadu, Şerbănoiu şi Manea, cu Titi Nicolae dacă vă mai amintiţi, cu „Lone” Nedelcu, Anghel şi Cotec şi, fireşte Păltinişan, Dembrovschi şi Vişan.
„- Vorbim de Poli sau de mine?, m-a întrebat Ion V. Ionescu în debutul întâlnirii nostre.
- Nu înseamnă acelaşi lucru? - i-am replicat eu.
- Păi, cam da, a recunoscut Profesorul“.
„Cam da”, într-adevăr. Jackie Ionescu înseamnă Poli cam în aceeaşi măsură în care Poli îl reprezintă pe cel care a promovat-o în primul eşalon în 1972, la debutul său ca principal la cârma alb-violeţilor, şi a pus Timişoara pe harta fotbalului european prin victoria cu care a eliminat Celtic-ul din Cupa Cupelor, ediţia 1980-1981. Totodată, conduşi de antrenorul Ion V. Ionescu, studenţii timişoreni aveau să cucerească în 1980 ultima cupă, ultimul trofeu al grupării alb-violete şi de altfel singurul sub titulatura de Poli. În acel ultim an al deceniului 8, Politehnica nu terminase campionatul prea grozav. Un loc 10, cu mult sub Universitatea Craiova şi Steaua, ocupantele primelor două poziţii ale podiumului. Mai mult, în ultima etapă Poli pierdea la Târgovişte cu un 1-5 fără comentarii, insuficient însă pentru ca echipa dâmboviţeană să se salveze de la retrogradare, pentru că, tot în ultima rundă, A.S.A.-ul lui Bölöni reuşea rămânerea în prima divizie după o victorie cu... 7-0 în faţa Scorniceştiului, departajarea făcându-se la golaveraj. Deh, de-ale vremii. Sezonul mai slab avea să fie răzbunat de Poli în Cupă, când elimina pe rând Metalul Oţelu Roşu, Târgu Mureş-ul, Gloria Bistriţa şi, în semifinale, pe Rapid, după loviturile de departajare. Aşadar, Poli din nou în finală, postură în care se mai aflase în 1958 şi, sub aceeaşi baghetă a lui Jackie Ionescu, în 1974. Adversară, Steaua Bucureşti, cu doi viitori deţinători ai Cupei Campionilor în formaţie: Iordănescu şi Tudorel Stoica. Militarii nu duceau însă lipsă de nume grele. Erau în primul 11 Iordache, Anghelini, Florin Marin, Sameş, Vigu, Dumitru, Aelenei, Marcel Răducanu (N.B. - jucătorul anului) sau Zahiu. Pe bancă - Gheorghe Constantin. Profesor contra profesor, aşadar. Ai noştri, cu Suciu, cu Nadu, Şerbănoiu şi Manea, cu Titi Nicolae dacă vă mai amintiţi, cu „Lone” Nedelcu, Anghel şi Cotec şi, fireşte Păltinişan, Dembrovschi şi Vişan.
Gala finală
Un meci perfect, un exemplu de partidă în care se confruntă doi pugilişti de greutate evident diferită. Gala se dispută pe „23 August”, cea mai încăpătoare sală din ţară. Data - 1 iunie 1980. Finala turneului. Cu şort alb-violet, un boxer de categorie mijlocie mică, fără alonja adversarului, dar cu un bun joc de picioare. În colţul opus al ringului, în roş-albastru, un greu cu pumn năprasnic, sigur de victorie. Primul rund se termină nedecis, căci după directa lui Tudorel Stoica, venise acel upercut al lui Vişan, chiar înainte de gong. În rundul doi, greul caută lovitura decisivă, îşi urmăreşte oponentul prin tot ringul dar mai sprinţarul nostru mijlociu evită, lasă bărbia în piept, eschivează mereu, nepierzând însă din ochi bărbia adversarului. Şi lovitura câştigătoare vine în ultima repriză, croşeul lui Păltinişan. Puncheurul mai masiv se clatină, întreaga sală - publicul lui - înmărmureşte văzându-l căzut într-un genunchi, numărat de arbitrul Rainea. Din colţul violet, antrenorul profită de momentul de pauză şi îi strigă mijlociului, îndemnându-l la calm. Roş-albastrul se ridică furibund, reluându-şi atacul, hotărât să termine odată cu acest adversar cu prea mult tupeu. Numai că mijlociul ridică repede garda, îşi reia jocul de eschive, rezistă, înghesuit în corzi şi, într-un final, se aude dangătul gongului izbăvitor. S-a terminat. Victorie la puncte. Challanger-ul, epuizat dar fericit, ridică cu braţele desfăcute centura de campion după care îşi îmbrăţişează antrenorul venit şi el, trecând printre corzi, în mijlocul ringului.
S-a sfârşit. Poli învinge Steaua, fosta deţinătoare a trofeului, cu 2-1 în finala Cupei României 1980.
Un meci perfect, un exemplu de partidă în care se confruntă doi pugilişti de greutate evident diferită. Gala se dispută pe „23 August”, cea mai încăpătoare sală din ţară. Data - 1 iunie 1980. Finala turneului. Cu şort alb-violet, un boxer de categorie mijlocie mică, fără alonja adversarului, dar cu un bun joc de picioare. În colţul opus al ringului, în roş-albastru, un greu cu pumn năprasnic, sigur de victorie. Primul rund se termină nedecis, căci după directa lui Tudorel Stoica, venise acel upercut al lui Vişan, chiar înainte de gong. În rundul doi, greul caută lovitura decisivă, îşi urmăreşte oponentul prin tot ringul dar mai sprinţarul nostru mijlociu evită, lasă bărbia în piept, eschivează mereu, nepierzând însă din ochi bărbia adversarului. Şi lovitura câştigătoare vine în ultima repriză, croşeul lui Păltinişan. Puncheurul mai masiv se clatină, întreaga sală - publicul lui - înmărmureşte văzându-l căzut într-un genunchi, numărat de arbitrul Rainea. Din colţul violet, antrenorul profită de momentul de pauză şi îi strigă mijlociului, îndemnându-l la calm. Roş-albastrul se ridică furibund, reluându-şi atacul, hotărât să termine odată cu acest adversar cu prea mult tupeu. Numai că mijlociul ridică repede garda, îşi reia jocul de eschive, rezistă, înghesuit în corzi şi, într-un final, se aude dangătul gongului izbăvitor. S-a terminat. Victorie la puncte. Challanger-ul, epuizat dar fericit, ridică cu braţele desfăcute centura de campion după care îşi îmbrăţişează antrenorul venit şi el, trecând printre corzi, în mijlocul ringului.
S-a sfârşit. Poli învinge Steaua, fosta deţinătoare a trofeului, cu 2-1 în finala Cupei României 1980.
O dispariţie misterioasă
Ca orice meci celebru, şi această finală are legenda ei. Druckerii timişoreni povestesc şi acum, oricui vrea să-i asculte, că pe soclul trofeului fusese deja inscripţionat numele Stelei drept învingătoare. Atât de sigur era, pentru diriguitorii fotbalului, că echipa militară va câştiga acest meci, disputat chiar la Bucureşti. Îl întreb pe fostul antrenor din colţul violet. „Parcă au fost ceva zvonuri - spune Profesorul - dar nu pot să spun nimic sigur. Nu-mi amintesc”. Acesta este Jackie Ionescu. Nu încercaţi să scoateţi de la el ceva despre care nu vrea să vorbească. Nu ştie. Nu-şi aminteşte. Degeaba aplicaţi tactica întrebărilor încrucişate, în speranţa că într-un final va lăsa garda jos. Cu sacul lui de experienţă în spate, m-a „mirosit” imediat. Mă priveşte scrutător. „Mă plimbi dumneata de la Ana la Caiafa, dar nu ţine” spun ochii lui. În rest, e un interlocutor perfect, un cozeur desăvârşit. Are ce povesti şi, mai ales, ştie cum s-o facă. Naraţiunea lui are nerv, exprimare şi coerenţă. Dezlânate au fost doar întrebările mele, să mă ierte Profesorul, dar am scuza, după cum spuneam, elementului intenţional. Am putut astfel afla că trofeul câştigat în 1980 nu există. Sau, mai bine zis, nu „mai” există. Ca de altfel nici unul dintre fanioanele, plachetele, cupele, în fine toate elementele care alcătuiau vitrina de onoare a clubului timişorean. Unde sunt, cum au dispărut, cine e vinovat? „E un mister - ridică din umeri domnul Ionescu. Am fost şi la club, şi la stadion, după ce s-au efectuat lucrările de renovare. Am întrebat în stânga şi-n dreapta, nimeni nu ştia nimic. Poate părea inadmisibil, ba chiar şi este, dar aşa stau lucrurile”.
Ca orice meci celebru, şi această finală are legenda ei. Druckerii timişoreni povestesc şi acum, oricui vrea să-i asculte, că pe soclul trofeului fusese deja inscripţionat numele Stelei drept învingătoare. Atât de sigur era, pentru diriguitorii fotbalului, că echipa militară va câştiga acest meci, disputat chiar la Bucureşti. Îl întreb pe fostul antrenor din colţul violet. „Parcă au fost ceva zvonuri - spune Profesorul - dar nu pot să spun nimic sigur. Nu-mi amintesc”. Acesta este Jackie Ionescu. Nu încercaţi să scoateţi de la el ceva despre care nu vrea să vorbească. Nu ştie. Nu-şi aminteşte. Degeaba aplicaţi tactica întrebărilor încrucişate, în speranţa că într-un final va lăsa garda jos. Cu sacul lui de experienţă în spate, m-a „mirosit” imediat. Mă priveşte scrutător. „Mă plimbi dumneata de la Ana la Caiafa, dar nu ţine” spun ochii lui. În rest, e un interlocutor perfect, un cozeur desăvârşit. Are ce povesti şi, mai ales, ştie cum s-o facă. Naraţiunea lui are nerv, exprimare şi coerenţă. Dezlânate au fost doar întrebările mele, să mă ierte Profesorul, dar am scuza, după cum spuneam, elementului intenţional. Am putut astfel afla că trofeul câştigat în 1980 nu există. Sau, mai bine zis, nu „mai” există. Ca de altfel nici unul dintre fanioanele, plachetele, cupele, în fine toate elementele care alcătuiau vitrina de onoare a clubului timişorean. Unde sunt, cum au dispărut, cine e vinovat? „E un mister - ridică din umeri domnul Ionescu. Am fost şi la club, şi la stadion, după ce s-au efectuat lucrările de renovare. Am întrebat în stânga şi-n dreapta, nimeni nu ştia nimic. Poate părea inadmisibil, ba chiar şi este, dar aşa stau lucrurile”.
Încercări eşuate
Un singur trofeu, aşadar, o singură cupă pentru Poli în istoria sa modernă. Încercări au mai fost. Trei din patru, cu Ion V. Ionescu pe bancă. Se putea mai mult? „Nu - recunoaşte cu sinceritate Profesorul. Prima oară am jucat cu Jiul. Am pierdut cu 4-2, în 1974. Jiul avea echipă mare. Nu se putea mai mult”. Într-adevăr, în acel an 1974, Jiul era o formaţie puternică, în tot cazul peste Timişoara, cu Libardi, Mulţescu, Rozsnyai sau Stoichiţă. Avea să fie cea mai bună perioadă a minerilor, câştigarea trofeului prilejuindu-le participarea în Cupa Cupelor - singura, de altfel, prezenţă europeană a echipei, şi o victorie cu 2-0 în faţa scoţienilor de la Dundee United. „A urmat victoria din 1980 - reia Profesorul şirul povestirii - şi, anul următor, acea finală cu Craiova. Cred şi acum că scorul a fost prea sever (0-6), dar, indiscutabil, Universitatea era mai bună. Ce vreţi, era perioada «Craiovei Maxima», nu se putea face mai mult”. Poate cel mai mare regret îl are antrenorul Ionescu pentru finala pierdută din 1992, cu aceeaşi Steaua. „Trebuia să câştigăm meciul acela, chiar dacă, evident, steliştii ne erau net superiori valoric”. În-
tr-adevăr, la Steaua jucau Ungureanu, Ilie Dumitrescu, Vlădoiu, plus doi jucători care, peste un deceniu, aveau să fie legaţi pentru mai mult sau mai puţin timp de Poli: Panduru şi Tony Doboş. „Băban a ratat cât pentru zece meciuri, arbitrul Porumboiu (actualul finanţator al lui FC Vaslui) a avut şi el un cuvânt de spus trecându-i cu vederea lui Doboş faultul la Rosenblum, din finalul partidei”. Aveau să fie din nou prelungiri, după un scor identic cu cel din 1980 - 1-1. La loviturile de departajare, însă, au ratat Băban, Crăciun şi Stoicov. „Puteam câştiga acel meci”, întăreşte Jackie Ionescu.
Un singur trofeu, aşadar, o singură cupă pentru Poli în istoria sa modernă. Încercări au mai fost. Trei din patru, cu Ion V. Ionescu pe bancă. Se putea mai mult? „Nu - recunoaşte cu sinceritate Profesorul. Prima oară am jucat cu Jiul. Am pierdut cu 4-2, în 1974. Jiul avea echipă mare. Nu se putea mai mult”. Într-adevăr, în acel an 1974, Jiul era o formaţie puternică, în tot cazul peste Timişoara, cu Libardi, Mulţescu, Rozsnyai sau Stoichiţă. Avea să fie cea mai bună perioadă a minerilor, câştigarea trofeului prilejuindu-le participarea în Cupa Cupelor - singura, de altfel, prezenţă europeană a echipei, şi o victorie cu 2-0 în faţa scoţienilor de la Dundee United. „A urmat victoria din 1980 - reia Profesorul şirul povestirii - şi, anul următor, acea finală cu Craiova. Cred şi acum că scorul a fost prea sever (0-6), dar, indiscutabil, Universitatea era mai bună. Ce vreţi, era perioada «Craiovei Maxima», nu se putea face mai mult”. Poate cel mai mare regret îl are antrenorul Ionescu pentru finala pierdută din 1992, cu aceeaşi Steaua. „Trebuia să câştigăm meciul acela, chiar dacă, evident, steliştii ne erau net superiori valoric”. În-
tr-adevăr, la Steaua jucau Ungureanu, Ilie Dumitrescu, Vlădoiu, plus doi jucători care, peste un deceniu, aveau să fie legaţi pentru mai mult sau mai puţin timp de Poli: Panduru şi Tony Doboş. „Băban a ratat cât pentru zece meciuri, arbitrul Porumboiu (actualul finanţator al lui FC Vaslui) a avut şi el un cuvânt de spus trecându-i cu vederea lui Doboş faultul la Rosenblum, din finalul partidei”. Aveau să fie din nou prelungiri, după un scor identic cu cel din 1980 - 1-1. La loviturile de departajare, însă, au ratat Băban, Crăciun şi Stoicov. „Puteam câştiga acel meci”, întăreşte Jackie Ionescu.
Etapele istorice
Cum vede antrenorul Ion V. Ionescu traseul „istoric” al lui Poli?. „Se disting clar cinci perioade în viaţa echipei timişorene - prezintă Profesorul evoluţia echipei. Prima etapă, de la înfiinţare (1921) până în 1945, a fost perioada romantică, pur studenţească. Cu Sepi II, cu Vasile Deheleanu... Urmează perioada performanţei studenţeşti, din 1945 şi până în 1981. Au fost la Poli, în acest interval, trei echipe «de aur». Cea din ’47 a fost prima. Generaţia lui Andrei Rădulescu şi a lui Rusalin Marcu. Mai ales a lui Marcu. Un jucător cu un suflet imens. Rusalin Marcu a fost adevăratul «tată» al Politehnicii Timişoara. A fost mai apoi echipa de la sfârşitul anilor ’50, cu Ciosecu, Curcan, cu Lereter... S-a reuşit de trei ori locul 3, o cupă... Generaţia 1970-1980 a fost şi ea una «de aur». Au fost atâţia jucători de valoare că nici n-are rost să mai discutăm. După 1981 vine perioada pseudoprofesionistă, când Poli a evoluat la un nivel mediu, cam până prin 1996. Urmează apoi o pată albă în istoria clubului, culminând cu retrogradarea în Divizia C, când am fost «salvaţi» de Dacia Piteşti care ne-a cedat locul, şi epoca «Zambon». Despre o etapă profesionistă se poate vorbi la Poli abia în ultimele trei-patru sezoane, după ce Tony Doboş a adus-o la Timişoara pe Fulgerul Bragadiru şi mai cu seamă acum, când antrenor este Olăroiu şi echipa are poate cel mai bun lot din ţară”.
Cum vede antrenorul Ion V. Ionescu traseul „istoric” al lui Poli?. „Se disting clar cinci perioade în viaţa echipei timişorene - prezintă Profesorul evoluţia echipei. Prima etapă, de la înfiinţare (1921) până în 1945, a fost perioada romantică, pur studenţească. Cu Sepi II, cu Vasile Deheleanu... Urmează perioada performanţei studenţeşti, din 1945 şi până în 1981. Au fost la Poli, în acest interval, trei echipe «de aur». Cea din ’47 a fost prima. Generaţia lui Andrei Rădulescu şi a lui Rusalin Marcu. Mai ales a lui Marcu. Un jucător cu un suflet imens. Rusalin Marcu a fost adevăratul «tată» al Politehnicii Timişoara. A fost mai apoi echipa de la sfârşitul anilor ’50, cu Ciosecu, Curcan, cu Lereter... S-a reuşit de trei ori locul 3, o cupă... Generaţia 1970-1980 a fost şi ea una «de aur». Au fost atâţia jucători de valoare că nici n-are rost să mai discutăm. După 1981 vine perioada pseudoprofesionistă, când Poli a evoluat la un nivel mediu, cam până prin 1996. Urmează apoi o pată albă în istoria clubului, culminând cu retrogradarea în Divizia C, când am fost «salvaţi» de Dacia Piteşti care ne-a cedat locul, şi epoca «Zambon». Despre o etapă profesionistă se poate vorbi la Poli abia în ultimele trei-patru sezoane, după ce Tony Doboş a adus-o la Timişoara pe Fulgerul Bragadiru şi mai cu seamă acum, când antrenor este Olăroiu şi echipa are poate cel mai bun lot din ţară”.
Nevoia de rădăcini
„La Poli se iubeşte, nu se discută”. Un slogan drag galeriei timişorene, inscripţionat peste tot, de la bannere, până la steaguri şi fulare. Echipa fanion a oraşului se hrăneşte deocamdată, să fim sinceri, doar din amintiri. Orgoliul ne spune că la Timişoara au poposit zece tiluri de campion şi patru Cupe ale României. Realismul ne aminteşte însă că, în afara performanţei lui Jackie Ionescu, covârşitoarea majoritate a acestor reuşite datează dinainte de război, adică atunci când se juca altceva, fotbalul era aproape alt sport. Desigur, pătimaşii invocă invincibilitatea de pe teren propriu în competiţiile europene, eliminarea lui Celtic şi a lui Atletico Madrid, poate chiar egalul cu Real. Performanţa actuală, una palpabilă, materializată printr-un trofeu, lipseşte însă pentru moment. Este, în prezent, posibilă o asemenea reuşită? Se poate câştiga titlul, chiar de la primul an al noii conduceri, a infuziei masive de capital şi achiziţionării de jucători care îi face pe comentatorii din afara Timişoarei să o numească pe Poli „Chelsea din Banat”? „Nimic nu este imposibil - ne asigură Jackie Ionescu. Pot apărea, chiar în acest campionat, premisele favorabile ca Poli să câştige, chiar dacă începutul a fost ceva mai ezitant”. Un start fals aşadar, şi nu neapărat prin scorurile înregistrate în prima etapă, pe care Profesorul îl pune pe socoteala unei pregătiri pe care o numeşte, cu un eufemism, „inadecvate”. „Pregătirea campionatului nu se face pe trasee turistice, din staţiune în staţiune, străbătând Alpii şi evoluând în partide-test împotriva unor adversari de o calitate discutabilă”. Care sunt aşteptările antrenorului Ion V. Ionescu de la actuala formaţie alb-violetă? „Poate nu atât performanţă, cât «timişorenizare». Această echipă nu are încă rădăcini. Îi lipseşte un centru de copii şi juniori care să devină peste câţiva ani jucători de bază, are nevoie de mai mulţi timişoreni. Există în momentul de faţă tineri antrenori, fotbalişti din Timişoara care evoluează prin ţară. Nu au loc la Poli, pentru că la umbra marilor copaci nu creşte iarba. Mi-e teamă că, într-o anumită conjunctură, am putea rămâne din nou fără echipă la Timişoara. Paradoxal, această aglomerare de valori poate face rău fotbalului timişorean. Uitaţi-vă la C.F.R. care, în urma «satelizării» este o echipă pe cale de dispariţie, care şi-a pierdut identitatea”. Punctul de vedere al unui bănăţean get-beget, un antrenor cu ochiul limpede, doldora de experienţă şi, mai cu seamă, cu sânge alb-violet în vine.
„La Poli se iubeşte, nu se discută”. Un slogan drag galeriei timişorene, inscripţionat peste tot, de la bannere, până la steaguri şi fulare. Echipa fanion a oraşului se hrăneşte deocamdată, să fim sinceri, doar din amintiri. Orgoliul ne spune că la Timişoara au poposit zece tiluri de campion şi patru Cupe ale României. Realismul ne aminteşte însă că, în afara performanţei lui Jackie Ionescu, covârşitoarea majoritate a acestor reuşite datează dinainte de război, adică atunci când se juca altceva, fotbalul era aproape alt sport. Desigur, pătimaşii invocă invincibilitatea de pe teren propriu în competiţiile europene, eliminarea lui Celtic şi a lui Atletico Madrid, poate chiar egalul cu Real. Performanţa actuală, una palpabilă, materializată printr-un trofeu, lipseşte însă pentru moment. Este, în prezent, posibilă o asemenea reuşită? Se poate câştiga titlul, chiar de la primul an al noii conduceri, a infuziei masive de capital şi achiziţionării de jucători care îi face pe comentatorii din afara Timişoarei să o numească pe Poli „Chelsea din Banat”? „Nimic nu este imposibil - ne asigură Jackie Ionescu. Pot apărea, chiar în acest campionat, premisele favorabile ca Poli să câştige, chiar dacă începutul a fost ceva mai ezitant”. Un start fals aşadar, şi nu neapărat prin scorurile înregistrate în prima etapă, pe care Profesorul îl pune pe socoteala unei pregătiri pe care o numeşte, cu un eufemism, „inadecvate”. „Pregătirea campionatului nu se face pe trasee turistice, din staţiune în staţiune, străbătând Alpii şi evoluând în partide-test împotriva unor adversari de o calitate discutabilă”. Care sunt aşteptările antrenorului Ion V. Ionescu de la actuala formaţie alb-violetă? „Poate nu atât performanţă, cât «timişorenizare». Această echipă nu are încă rădăcini. Îi lipseşte un centru de copii şi juniori care să devină peste câţiva ani jucători de bază, are nevoie de mai mulţi timişoreni. Există în momentul de faţă tineri antrenori, fotbalişti din Timişoara care evoluează prin ţară. Nu au loc la Poli, pentru că la umbra marilor copaci nu creşte iarba. Mi-e teamă că, într-o anumită conjunctură, am putea rămâne din nou fără echipă la Timişoara. Paradoxal, această aglomerare de valori poate face rău fotbalului timişorean. Uitaţi-vă la C.F.R. care, în urma «satelizării» este o echipă pe cale de dispariţie, care şi-a pierdut identitatea”. Punctul de vedere al unui bănăţean get-beget, un antrenor cu ochiul limpede, doldora de experienţă şi, mai cu seamă, cu sânge alb-violet în vine.
Fişă (succint?) de portret
Datele de stare civilă ne spun că este născut în Timiş, la Rudna, la 2 mai 1936, căsătorit, un fiu. Pe plan sportiv, însă, descrierea este mult mai cuprinzătoare, cu unele caracteristici îngroşate. Ce se poate spune, aşadar, despre Ion V. Ionescu? Că este antrenor încă de la 24 de ani, după ce a activat ca jucător la Poli (din 1945), la Progresul Sibiu, Ştiinţa Bucureşti (actuala Sportul Studenţesc) şi la Victoria Bucureşti (nici o legătură cu echipa-satelit a lui Dinamo din anii 1980 - ne atrage Jackie atenţia; era o simplă formaţie a unei întreprinderi). Că a condus de pe bancă aproape toate cluburile mari din vestul ţării - Poli, U.T.A., C.S.M. Reşiţa, C.F.R. Timişoara, Jiul, Aurul Brad - dar şi pe Sportul Studenţesc sau Progresul. Că marea lui dragoste rămâne Poli, dar că este legat sufleteşte şi de Sportul lui Paul Cazan şi Gino Iorgulescu. Deh, profesorul tot la studenţi trage. Că şi-a adus un mare aport la formarea şi promovarea unor jucători care ulterior s-au lansat pe scena marii performanţe. „Au fost cazuri în care am promovat jucători din Divizia D direct în primul eşalon - se destăinuie cu mândrie profesorul”. Exemplele sunt nenumărate dar, dacă Duckadam a cunoscut poate cea mai mare reuşită, cel mai ataşat se simte parcă totuşi de Iosif Rotariu. Că este autorul unor lucrări de referinţă în publicistica fotbalistică de specialitate, completând cariera de practician al sportului cu valenţele de teoretician. Se pot spune foarte multe despre antrenorul şi cadrul didactic Ion V. Ionescu, dar, de cele mai multe ori, şi cel mai bine, a făcut-o el singur. Vă îndoiţi? Priviţi palmaresul lui Poli.
Datele de stare civilă ne spun că este născut în Timiş, la Rudna, la 2 mai 1936, căsătorit, un fiu. Pe plan sportiv, însă, descrierea este mult mai cuprinzătoare, cu unele caracteristici îngroşate. Ce se poate spune, aşadar, despre Ion V. Ionescu? Că este antrenor încă de la 24 de ani, după ce a activat ca jucător la Poli (din 1945), la Progresul Sibiu, Ştiinţa Bucureşti (actuala Sportul Studenţesc) şi la Victoria Bucureşti (nici o legătură cu echipa-satelit a lui Dinamo din anii 1980 - ne atrage Jackie atenţia; era o simplă formaţie a unei întreprinderi). Că a condus de pe bancă aproape toate cluburile mari din vestul ţării - Poli, U.T.A., C.S.M. Reşiţa, C.F.R. Timişoara, Jiul, Aurul Brad - dar şi pe Sportul Studenţesc sau Progresul. Că marea lui dragoste rămâne Poli, dar că este legat sufleteşte şi de Sportul lui Paul Cazan şi Gino Iorgulescu. Deh, profesorul tot la studenţi trage. Că şi-a adus un mare aport la formarea şi promovarea unor jucători care ulterior s-au lansat pe scena marii performanţe. „Au fost cazuri în care am promovat jucători din Divizia D direct în primul eşalon - se destăinuie cu mândrie profesorul”. Exemplele sunt nenumărate dar, dacă Duckadam a cunoscut poate cea mai mare reuşită, cel mai ataşat se simte parcă totuşi de Iosif Rotariu. Că este autorul unor lucrări de referinţă în publicistica fotbalistică de specialitate, completând cariera de practician al sportului cu valenţele de teoretician. Se pot spune foarte multe despre antrenorul şi cadrul didactic Ion V. Ionescu, dar, de cele mai multe ori, şi cel mai bine, a făcut-o el singur. Vă îndoiţi? Priviţi palmaresul lui Poli.
Marius Horescu
Agenda nr. 38/17 septembrie 2005
Agenda nr. 38/17 septembrie 2005
Versiune pentru tipărire
