În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, guvernul comunist al României din acea vreme a tradus în fapt ceea ce a gândit şi realizat totalitarismul bolşevic al Rusiei sovietice în existenţa sa de peste şapte decenii: deportarea spre ţinuturi aride şi ostile a unor oameni care prin muncă cinstită şi-au făurit un trai decent. Bănăţeni de toate etniile şi credinţele, etichetaţi chiaburi şi duşmani ai poporului, au devenit atunci victime ale unei sălbatice politici de exterminare în masă. Începuseră deportările în Bărăgan.
În fiecare an de Rusalii, Ioan Todos, în vârstă de 71 de ani, aprinde o lumânare în biserica din satul său natal, Saravale, în memoria celor care nu s-au mai întors la glia străbună, din surghiunul stepei Bărăganului, una din cele mai cumplite pribegii pe care a aflat-o vreodată cineva pe timp de pace. În satul său natal, Ioan Todos a văzut oameni murind de bolile aduse din câmpia stearpă, oameni pe care nici libertatea venită după cinci ani de iobăgie în slujba hidrei comuniste nu i-a mai putut tămădui..
Avea 17 ani când i-a fost sortit ca în noaptea de 17 pe 18 iunie, tocmai de Rusalii, securiştii şi miliţienii să-i bată la poarta casei părinteşti, ca să-i ducă familia undeva departe... Verdictul, fără noimă şi judecată, era scurt şi tăios ca o lamă de cuţit: „Duşmani ai poporului, chiaburi, trădători, titoişti”. Lor le căzură victimă şi Ioan Todos cu ai săi, după teroarea colectivizării şi a cotelor obligatorii din recolta trudită. Bătrânul Todos îşi câştiga pâinea ostenind la munca câmpului de la ora 2 din noapte, până la lăsarea serii. La acea dată, el, soţia, fiul de numai 17 ani şi bunica urmau să ia drumul nemeritatului surghiun...
Ioan Todos îşi aminteşte şi astăzi cu tristeţe de cei peste 300 de consăteni, „să tot fi fost 110 familii din Saravale”, îmi spune, „care pe o arşiţă de nedescris au format coloana celor condamnaţi la inexistenţă”, pentru că aşa voia partidul, să li să piardă urma pentru totdeauna. Dar mândria şi credinţa străbună le-au dat putere să treacă peste cele mai grele încercări din viaţa lor.
Avea 17 ani când i-a fost sortit ca în noaptea de 17 pe 18 iunie, tocmai de Rusalii, securiştii şi miliţienii să-i bată la poarta casei părinteşti, ca să-i ducă familia undeva departe... Verdictul, fără noimă şi judecată, era scurt şi tăios ca o lamă de cuţit: „Duşmani ai poporului, chiaburi, trădători, titoişti”. Lor le căzură victimă şi Ioan Todos cu ai săi, după teroarea colectivizării şi a cotelor obligatorii din recolta trudită. Bătrânul Todos îşi câştiga pâinea ostenind la munca câmpului de la ora 2 din noapte, până la lăsarea serii. La acea dată, el, soţia, fiul de numai 17 ani şi bunica urmau să ia drumul nemeritatului surghiun...
Ioan Todos îşi aminteşte şi astăzi cu tristeţe de cei peste 300 de consăteni, „să tot fi fost 110 familii din Saravale”, îmi spune, „care pe o arşiţă de nedescris au format coloana celor condamnaţi la inexistenţă”, pentru că aşa voia partidul, să li să piardă urma pentru totdeauna. Dar mândria şi credinţa străbună le-au dat putere să treacă peste cele mai grele încercări din viaţa lor.
Spre Rusia?
„Ne-a gâtuit spaima”, îmi spune Ioan Todos, „credeam că ne-or duce şi pe noi în Siberia. Ştiam că mulţi au luat drumul spre ţara muscalilor, de unde doar puţini s au mai întors”, ştie el din acele zile terifiante. Abia la Făurei, când au luat-o spre Feteşti, le-a mai venit inima la loc. „Apoi am format convoiul lung de nu-i mai vedeai capătul”, spune Todos. „Oameni hăituiţi, miliţieni, căruţe, vaci şi o licărire de speranţă”, îşi aminteşte el, de suferinţele îndurate pe drumul până la Stăncuţa, locul unde aveau să-şi ridice satul, izgoniţii din Banat.
Undeva, în câmp liber, în nesfârşita întindere a Bărăganului, unde-i lăsaseră cei care-i supravegheau, şi-au făcut casele: la început corturi, bordeie, mai târziu case acoperite cu stuf, apoi altele mai bune. Munceau ziua, noaptea îşi făceau casa. Apoi veni iarna anului 1953, cea mai cumplită de pe acele meleaguri. Ioan Todos îşi aminteşte de viscolul năprasnic care a distrus multe case. „Când Crivăţul viscoleşte zăpada, în Bărăgan nu-i de glumă”, a aflat pe propria piele în surghiun. „Dacă viscoleşte trei zile şi nu se opreşte, continuă alte trei”. „În acele condiţii, munceam ziua şi noaptea, ne degerau mâinile şi picioarele, iarna munceam la grajduri şi primăvara şi vara pe ogoarele gostaturilor şi în grădini, apoi săpam canale pentru orezării şi căram pământ cu roabele pentru îndiguiri. Munceam de la ora 7 până la 5 după-amiază, după care ne trimiteau la recoltat bumbac. Peste tot erau miliţienii în spatele nostru, iar securiştii nu mai conteneau să le spună localnicilor că suntem bandiţi şi trădători”, povesteşte el. Verile toride le aduceau moartea bătrânilor bolnavi de inimă, iar iernile făceau victime în rândurile copiilor. „Apa avea gust şi miros de gaz, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite şi hepatite; mureau primii deportaţi, miriapode veninoase umpleau aşternuturile din bordeie şi şobolanii rodeau restul proviziilor”, îşi răscoleşte Todos tristele amintirile. Îmi povesteşte despre cele două dăscăliţe „tinere şi frumoase ca soarele”, primele care au murit, răpuse de febră tifoidă. Apoi stabilizarea monetară le-a răpit şi ultimul leu economisit dintr-o retribuţie mizeră care abia acoperea hrana pentru o zi. În drum spre casă, după 4 ani de domiciliu forţat în Bărăgan, bătrânului Todos i-au degerat degetele de la mâini. Acasă îi aşteptau alte necazuri...
„Ne-a gâtuit spaima”, îmi spune Ioan Todos, „credeam că ne-or duce şi pe noi în Siberia. Ştiam că mulţi au luat drumul spre ţara muscalilor, de unde doar puţini s au mai întors”, ştie el din acele zile terifiante. Abia la Făurei, când au luat-o spre Feteşti, le-a mai venit inima la loc. „Apoi am format convoiul lung de nu-i mai vedeai capătul”, spune Todos. „Oameni hăituiţi, miliţieni, căruţe, vaci şi o licărire de speranţă”, îşi aminteşte el, de suferinţele îndurate pe drumul până la Stăncuţa, locul unde aveau să-şi ridice satul, izgoniţii din Banat.
Undeva, în câmp liber, în nesfârşita întindere a Bărăganului, unde-i lăsaseră cei care-i supravegheau, şi-au făcut casele: la început corturi, bordeie, mai târziu case acoperite cu stuf, apoi altele mai bune. Munceau ziua, noaptea îşi făceau casa. Apoi veni iarna anului 1953, cea mai cumplită de pe acele meleaguri. Ioan Todos îşi aminteşte de viscolul năprasnic care a distrus multe case. „Când Crivăţul viscoleşte zăpada, în Bărăgan nu-i de glumă”, a aflat pe propria piele în surghiun. „Dacă viscoleşte trei zile şi nu se opreşte, continuă alte trei”. „În acele condiţii, munceam ziua şi noaptea, ne degerau mâinile şi picioarele, iarna munceam la grajduri şi primăvara şi vara pe ogoarele gostaturilor şi în grădini, apoi săpam canale pentru orezării şi căram pământ cu roabele pentru îndiguiri. Munceam de la ora 7 până la 5 după-amiază, după care ne trimiteau la recoltat bumbac. Peste tot erau miliţienii în spatele nostru, iar securiştii nu mai conteneau să le spună localnicilor că suntem bandiţi şi trădători”, povesteşte el. Verile toride le aduceau moartea bătrânilor bolnavi de inimă, iar iernile făceau victime în rândurile copiilor. „Apa avea gust şi miros de gaz, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite şi hepatite; mureau primii deportaţi, miriapode veninoase umpleau aşternuturile din bordeie şi şobolanii rodeau restul proviziilor”, îşi răscoleşte Todos tristele amintirile. Îmi povesteşte despre cele două dăscăliţe „tinere şi frumoase ca soarele”, primele care au murit, răpuse de febră tifoidă. Apoi stabilizarea monetară le-a răpit şi ultimul leu economisit dintr-o retribuţie mizeră care abia acoperea hrana pentru o zi. În drum spre casă, după 4 ani de domiciliu forţat în Bărăgan, bătrânului Todos i-au degerat degetele de la mâini. Acasă îi aşteptau alte necazuri...
Adio Banatului
În aceeaşi noapte de 17 spre 18 iunie a aceluiaşi an, de Rusalii, a fost ridicată la Banloc şi familia lui Trifu Chiu, fiul Alexandru de 4 ani, fratele mai mare, mama, bunicul Pavel şi bunica. „Bunicul s-a mâniat rău de tot”, ştie Alexandru Chiu, acum om în puterea vârstei, din ce-i povestiseră părinţii. „Le-a spus o verde-n faţă că regretă fostul imperiu austro-ungar, care era civilizat şi-i trata egal pe toţi oamenii, fie români sau de alte neamuri”. Apoi a mai zis: „Credeam că din casa mea mă scoate doar popa cu picioarele înainte”. Spusele bătrânului, la limita disperării, de rezonanţă tragicomică, avea însă ceva din amărăciunea sufletelor acelor familii care atunci, la jumătatea anului 1951, erau supuşi convingerii pe care o nutrea un regim opresiv şi lipsit de scrupule: pentru a-i aduce pe oameni la starea de fericire trebuie să le pricinuieşti înainte de toate mult rău şi chiar să mai „stârpeşti” dintre ei. Acolo, la Viişoara, în Bărăgan, tot n-au reuşit. Atunci n-a priceput multe micuţul Alexandru; la 58 de ani, retrăieşte acele clipe din amintirile unui copil şi din povestirile părinţilor, un copil care făcea un drum lung cu trenul - o excursie, dar care avea să dureze şi să-i deschidă apoi orizontul unei tragedii, al unui coşmar din care s-a trezit abia într-un târziu. Mai ştie că oamenii luau apa din Ialomiţa cu bidoanele, murdară şi rea la gust. Apoi a crescut, împlinise 7 ani şi l-au dat părinţii la şcoală. Şi dascălul şi preotul din biserica chivernisită într-o casă, acolo în stepa pustie, erau tot deportaţi din Banat. Îşi aduce aminte de o serbare de sfârşit de an, când a spus o poezie pe care a parafrazat-o, pentru că aşa i-a plăcut lui ca bănăţean „în ţoalele lui”. A zis în loc de „Adio Moldovei”, „Adio Banatului” şi a continuat: „Scumpă ţară şi frumoasă... o, Banate, ţara mea...”. A avut succes, cu aplauze la scenă deschisă. „Au tras părinţii o spaimă zdravănă”, îşi aminteşte el. Dar isprava nu făcuse valuri şi a rămas toată lumea uluită, dar mulţumită. Mai făcea şi câte o drăcie, dar la vârsta lui cine nu le face ? „Pe cea mai mare a făcut-o unul, de-i ziceau copiii Lămpică, mai mare ca mine cu doi ani”, povesteşte Alexandru. „I se făcuse dor de bunica rămasă acasă la Stamora şi a tulit-o din colonia în care stătea doar el cu mama lui. Nimeni nu ştie câte trenuri o fi luat şi prin câte coclauri o fi rătăcit. A ajuns la Stamora, de unde l-a adus miliţianul îndărăt. Apoi a mai văzut de copil ce era atunci, cât se chinuiau părinţii, în asprimea iernilor şi arşiţa verilor din Bărăgan, la munci care le depăşeau puterile, zoriţi şi înjuraţi de supraveghetorii lor, la rându-le oameni cu familii şi copii.
„Stau şi mă gândesc”, zice Alexandru Chiu, „ce le-or fi povestit ei copiilor în serile lungi de iarnă, la căldura cuptoarelor. Oare le-or fi spus şi de noi, cei mici aduşi acolo fără vină ?”...
În aceeaşi noapte de 17 spre 18 iunie a aceluiaşi an, de Rusalii, a fost ridicată la Banloc şi familia lui Trifu Chiu, fiul Alexandru de 4 ani, fratele mai mare, mama, bunicul Pavel şi bunica. „Bunicul s-a mâniat rău de tot”, ştie Alexandru Chiu, acum om în puterea vârstei, din ce-i povestiseră părinţii. „Le-a spus o verde-n faţă că regretă fostul imperiu austro-ungar, care era civilizat şi-i trata egal pe toţi oamenii, fie români sau de alte neamuri”. Apoi a mai zis: „Credeam că din casa mea mă scoate doar popa cu picioarele înainte”. Spusele bătrânului, la limita disperării, de rezonanţă tragicomică, avea însă ceva din amărăciunea sufletelor acelor familii care atunci, la jumătatea anului 1951, erau supuşi convingerii pe care o nutrea un regim opresiv şi lipsit de scrupule: pentru a-i aduce pe oameni la starea de fericire trebuie să le pricinuieşti înainte de toate mult rău şi chiar să mai „stârpeşti” dintre ei. Acolo, la Viişoara, în Bărăgan, tot n-au reuşit. Atunci n-a priceput multe micuţul Alexandru; la 58 de ani, retrăieşte acele clipe din amintirile unui copil şi din povestirile părinţilor, un copil care făcea un drum lung cu trenul - o excursie, dar care avea să dureze şi să-i deschidă apoi orizontul unei tragedii, al unui coşmar din care s-a trezit abia într-un târziu. Mai ştie că oamenii luau apa din Ialomiţa cu bidoanele, murdară şi rea la gust. Apoi a crescut, împlinise 7 ani şi l-au dat părinţii la şcoală. Şi dascălul şi preotul din biserica chivernisită într-o casă, acolo în stepa pustie, erau tot deportaţi din Banat. Îşi aduce aminte de o serbare de sfârşit de an, când a spus o poezie pe care a parafrazat-o, pentru că aşa i-a plăcut lui ca bănăţean „în ţoalele lui”. A zis în loc de „Adio Moldovei”, „Adio Banatului” şi a continuat: „Scumpă ţară şi frumoasă... o, Banate, ţara mea...”. A avut succes, cu aplauze la scenă deschisă. „Au tras părinţii o spaimă zdravănă”, îşi aminteşte el. Dar isprava nu făcuse valuri şi a rămas toată lumea uluită, dar mulţumită. Mai făcea şi câte o drăcie, dar la vârsta lui cine nu le face ? „Pe cea mai mare a făcut-o unul, de-i ziceau copiii Lămpică, mai mare ca mine cu doi ani”, povesteşte Alexandru. „I se făcuse dor de bunica rămasă acasă la Stamora şi a tulit-o din colonia în care stătea doar el cu mama lui. Nimeni nu ştie câte trenuri o fi luat şi prin câte coclauri o fi rătăcit. A ajuns la Stamora, de unde l-a adus miliţianul îndărăt. Apoi a mai văzut de copil ce era atunci, cât se chinuiau părinţii, în asprimea iernilor şi arşiţa verilor din Bărăgan, la munci care le depăşeau puterile, zoriţi şi înjuraţi de supraveghetorii lor, la rându-le oameni cu familii şi copii.
„Stau şi mă gândesc”, zice Alexandru Chiu, „ce le-or fi povestit ei copiilor în serile lungi de iarnă, la căldura cuptoarelor. Oare le-or fi spus şi de noi, cei mici aduşi acolo fără vină ?”...
Revelion la Frumuşiţa
Avea doar 20 de ani şi a petrecut în satul ridicat de cei deportaţi, cinci ani de cazne şi umilinţe. Cele cinci sărbători de Crăciun şi de Anul Nou, inginerul Ilie Birdean din Checea le păstrează într-o dureroasă, dar poate şi duioasă amintire. În primul an viscolul le-a distrus casa, apoi i-a murit mama, iar furia Prutului ieşit din matcă le-a înghiţit agoniseala. „Noaptea pe care toţi oamenii o întâmpină cu bucurie şi urări de bine, pentru noi a fost o noapte de coşmar, pe care n-am s-o uit niciodată. Viscolul ne-a spulberat pur şi simplu coliba pe care cu trudă ne-am încropit-o cu văiugă şi stuf pe fundul Bălţii Brăilei desecate”, retrăieşte Ilie Birdean momentul primului Revelion în surghiun. Bucatele au rămas pe o masă care deasupra nu mai avea acoperiş. Viscolul luase şi pereţii, iar cei şapte oameni au salvat ce mai era de salvat, au pus saci în loc de acoperiş şi au trecut cu tristeţe de cel mai cumplit an al deportării. Necazurile apropie oamenii unii de alţii. Aşa s-a întâmplat şi acolo în pustiul deportării. „Oamenii locului nu cunoşteau obiceiurile noastre”, spune Birdean. „Nu ştiau să prepare porcul tăiat ca-n Banat, iar de sărbători, femeile bănăţene erau bune sfetnice ale localnicelor; Ilie Birdean îşi aminteşte cum femeile din Frumuşiţa Veche învăţau de Revelion să facă „cesniţă” ca la Checea. Apoi au deprins colindele bănăţenilor şi într-o bună zi cei de acolo i-au întrebat: „Ăştia de ce spun despre voi că sunteţi bandiţi şi imperialişti, că doar vedem că sunteţi oameni de treabă”... „Mama a murit chiar la sfârşitul anului 1954. A închis ochii atunci când noi veneam de la muncă”, spune Birdean. Pe mama n-am mai putut-o aduce acasă la Checea. Furia apelor dezlănţuite a distrus cimitirul din Frumuşiţa Nouă...
Acolo, în câmpia aridă, unde odinioară au fost ridicate - după estimările Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan - 18 sate de către aproximativ 40 000 de deportaţi bănăţeni, autorităţile de atunci au distrus casele şi au nivelat terenul, ca să piară orice urmă a fărădelegilor săvârşite. Nici cimitirele unde-şi aveau odihna veşnică cei plecaţi spre alte zări nu mai sunt... Saravale, Banloc şi Checea sunt doar câteva din comunele din Banat din care familii întregi au fost deportate în pustiul de atunci al Bărăganului. La Frumuşiţa Nouă, bănăţenii au ridicat în 1991 un monument în amintirea celor „adormiţi întru Domnul”. Pe soclu, un înscris îndeamnă la neuitare: „Am ridicat acest monument, să aşezăm în el o parte din nemurire, o parte din iertarea noastră pentru oameni, o parte din iertarea lui Dumnezeu pentru noi. Am ridicat acest monument cum am ridica o casă, în care să locuiască întru împăcare toate lacrimile noastre”.
Avea doar 20 de ani şi a petrecut în satul ridicat de cei deportaţi, cinci ani de cazne şi umilinţe. Cele cinci sărbători de Crăciun şi de Anul Nou, inginerul Ilie Birdean din Checea le păstrează într-o dureroasă, dar poate şi duioasă amintire. În primul an viscolul le-a distrus casa, apoi i-a murit mama, iar furia Prutului ieşit din matcă le-a înghiţit agoniseala. „Noaptea pe care toţi oamenii o întâmpină cu bucurie şi urări de bine, pentru noi a fost o noapte de coşmar, pe care n-am s-o uit niciodată. Viscolul ne-a spulberat pur şi simplu coliba pe care cu trudă ne-am încropit-o cu văiugă şi stuf pe fundul Bălţii Brăilei desecate”, retrăieşte Ilie Birdean momentul primului Revelion în surghiun. Bucatele au rămas pe o masă care deasupra nu mai avea acoperiş. Viscolul luase şi pereţii, iar cei şapte oameni au salvat ce mai era de salvat, au pus saci în loc de acoperiş şi au trecut cu tristeţe de cel mai cumplit an al deportării. Necazurile apropie oamenii unii de alţii. Aşa s-a întâmplat şi acolo în pustiul deportării. „Oamenii locului nu cunoşteau obiceiurile noastre”, spune Birdean. „Nu ştiau să prepare porcul tăiat ca-n Banat, iar de sărbători, femeile bănăţene erau bune sfetnice ale localnicelor; Ilie Birdean îşi aminteşte cum femeile din Frumuşiţa Veche învăţau de Revelion să facă „cesniţă” ca la Checea. Apoi au deprins colindele bănăţenilor şi într-o bună zi cei de acolo i-au întrebat: „Ăştia de ce spun despre voi că sunteţi bandiţi şi imperialişti, că doar vedem că sunteţi oameni de treabă”... „Mama a murit chiar la sfârşitul anului 1954. A închis ochii atunci când noi veneam de la muncă”, spune Birdean. Pe mama n-am mai putut-o aduce acasă la Checea. Furia apelor dezlănţuite a distrus cimitirul din Frumuşiţa Nouă...
Acolo, în câmpia aridă, unde odinioară au fost ridicate - după estimările Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan - 18 sate de către aproximativ 40 000 de deportaţi bănăţeni, autorităţile de atunci au distrus casele şi au nivelat terenul, ca să piară orice urmă a fărădelegilor săvârşite. Nici cimitirele unde-şi aveau odihna veşnică cei plecaţi spre alte zări nu mai sunt... Saravale, Banloc şi Checea sunt doar câteva din comunele din Banat din care familii întregi au fost deportate în pustiul de atunci al Bărăganului. La Frumuşiţa Nouă, bănăţenii au ridicat în 1991 un monument în amintirea celor „adormiţi întru Domnul”. Pe soclu, un înscris îndeamnă la neuitare: „Am ridicat acest monument, să aşezăm în el o parte din nemurire, o parte din iertarea noastră pentru oameni, o parte din iertarea lui Dumnezeu pentru noi. Am ridicat acest monument cum am ridica o casă, în care să locuiască întru împăcare toate lacrimile noastre”.
Cuvinte despre surghiun
În cartea intitulată „Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan”, de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, apărută în anul 2004 la Editura Marineasa, autorii definesc într-un preambul termenul „deportare” şi-i stabilesc în acelaşi timp sorgintea, derivând de aici destinul unor oameni siluiţi de o ideologie a exterminării programate în stil comunist. Iată un fragment: „Deportarea este o invenţie a ţărilor-continente, a spaţiilor fără capăt în care pot fi anihilate populaţii, atitudini, istorii. Deportarea în utopie a prostit omul... dar a creat... indivizi care credeau în... iluzii devenite politică de stat. În vremurile pe care le-am trăit, am fost martorii şi subiecţii unei deportări în nimicul unei poveşti cu gust de carton. Trebuia să credem în prostii şi proşti”.
În cartea intitulată „Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan”, de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, apărută în anul 2004 la Editura Marineasa, autorii definesc într-un preambul termenul „deportare” şi-i stabilesc în acelaşi timp sorgintea, derivând de aici destinul unor oameni siluiţi de o ideologie a exterminării programate în stil comunist. Iată un fragment: „Deportarea este o invenţie a ţărilor-continente, a spaţiilor fără capăt în care pot fi anihilate populaţii, atitudini, istorii. Deportarea în utopie a prostit omul... dar a creat... indivizi care credeau în... iluzii devenite politică de stat. În vremurile pe care le-am trăit, am fost martorii şi subiecţii unei deportări în nimicul unei poveşti cu gust de carton. Trebuia să credem în prostii şi proşti”.
Din filele dosarelor deportării
(fragment din documentele Arhivei Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, dosar nr.1. fila 18)
Măsuri de pregătire a deportării:
Ministerul Afacerilor Interne/Cabinet Ministru Adjunct
Nr. 117
1951 luna iunie ziua 14
Către
Comandamentul Trupelor de Grăniceri
- COMANDANTUL -
În vederea ridicării elementelor suspecte din zona de frontieră cu Iugoslavia, veţi lua măsurile:
Începînd cu 30 mai 1951 se vor întări efectivele plutoanelor de pază, din linia I-a cu câte 10-15 oameni.
Începând cu 30 mai 1951 veţi lua măsuri pentru dislocarea imediată a zonei de frontieră a celor 4 Batalioane Şcoala Regimentară.
Din ziua de 14 iunie 1951 se vor lua măsuri pentru blocarea completă a frontierei.
———————————————————————————————————————— Fiecare batalion de pază va avea plutoane constituite de rezervă, plus plutoane de cavalerie, pentru blocare, intervenţie, urmărire.... în localităţile prevăzute...
Ministru Adj. Comandantul Trupelor de Securitate
Gen. Maior Burcă Mihail Gen. Maior Popescu Eremia
(fragment din documentele Arhivei Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, dosar nr.1. fila 18)
Măsuri de pregătire a deportării:
Ministerul Afacerilor Interne/Cabinet Ministru Adjunct
Nr. 117
1951 luna iunie ziua 14
Către
Comandamentul Trupelor de Grăniceri
- COMANDANTUL -
În vederea ridicării elementelor suspecte din zona de frontieră cu Iugoslavia, veţi lua măsurile:
Începînd cu 30 mai 1951 se vor întări efectivele plutoanelor de pază, din linia I-a cu câte 10-15 oameni.
Începând cu 30 mai 1951 veţi lua măsuri pentru dislocarea imediată a zonei de frontieră a celor 4 Batalioane Şcoala Regimentară.
Din ziua de 14 iunie 1951 se vor lua măsuri pentru blocarea completă a frontierei.
———————————————————————————————————————— Fiecare batalion de pază va avea plutoane constituite de rezervă, plus plutoane de cavalerie, pentru blocare, intervenţie, urmărire.... în localităţile prevăzute...
Ministru Adj. Comandantul Trupelor de Securitate
Gen. Maior Burcă Mihail Gen. Maior Popescu Eremia
Gerhard Binder
Agenda nr. 26/25 iunie 2005
Versiune pentru tipărire
