Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

De aproape un veac, Timişoara îşi are propriul său Banat în miniatură: cartierul Mehala

Se poate spune pe drept cuvânt că o urbe trăieşte ca sumă a locuitorilor săi; se naşte, se maturizează şi moare odată cu fiecare dintre ei. Un organism viu, aşadar, şi încă unul într-o continuă transformare, cu o dinamică întru totul personală. Timişoara, poate mai mult decât alte oraşe, ilustrează pe deplin acest concept al „metabolismului” citadin, această schimbare la faţă perpetuă care o instalează la antipodul „locurilor unde nu s-a întâmplat nimic”. O transformare continuă, fără hiatusuri, nici măcar în perioada considerată de istoricii creştini, una „neagră”, un mic ev întunecat al istoriei locale - răstimpul ocupaţiei otomane. O dinamică evidentă mai cu seamă în ultima sută de ani, adică de la momentul în care Timişoara îşi adăuga o nouă circumscripţie, a V-a, şi când o apartenenţă de fapt a devenit transpusă şi în drept: cartierul Mehala.

 
După „mahale” şi „oraşul nou”,  Franzstadt 
Trecutul oraşului, începând din timpul stindardelor fluturânde şi al scrâşnetului de arme şi până în epoca în care doamne cu pălării cu voal şi domni cu baston îşi făceau plimbarea de duminică pe Corso, răzbate la suprafaţă din presa de gravură, din pânza pictorilor şi, mai apoi, din primele fotografii, dar, mai cu seamă, prinde un contur ferm din miile de pagini ale cronicarilor, de ieri şi de azi. Nu la fel stau lucrurile însă cu Mehala, o periferie prin însăşi denumirea sa, o „mahale” turcească devenită nume propriu, venit să se alăture celor de Ujvaros (purtat, din 1716, în perioada oraşului liber-crăiesc) sau Franzstadt (după 1910). Se ştiu puţine lucruri despre Mehala de altădată, cel puţin comparativ cu alte colţuri ale Cetăţii. Josef Geml, ultimul primar plătit de Coroana maghiară, o consemnează şi el în „Vechea Timişoară în ultima jumătate de veac - 1870-1920”: „Date mai amănunţite despre starea vieţii publice şi despre dezvoltarea acestei noi periferii lipsesc pentru timpurile mai vechi, căci despre comuna Mehala nu s-a scris niciodată o monografie […]”. Tot Geml ne spune însă că „se pot folosi sporadicele însemnări din alte descrieri, ca şi însemnările făcute despre stările găsite la preluarea sa de către oraş”. 
 
 
Pădurea Cioca
Aşadar, ce era în Mehala de-acum un veac şi ceva? Răspunsul poate părea surprinzător pentru timişorenii de astăzi, obişnuiţi de zeci de ani cu tarabele pieţei de vechituri şi cu sutele de case ale cartierului: nici mai mult nici mai puţin decât o... pădure. Într-adevăr, la marginea Cetăţii, pe teritoriul actual al Mehalei se întindea Pădurea Cioca. O proprietate a oraşului, în conformitate cu decizia curiei regale din 1886, dar una a cărei utilitate era mult prea mică pentru necesităţile de atunci ale urbei. Calculul era simplu: pădurea aducea un venit de cel mult 6 coroane pe an, de fiecare iugăr (ceva mai mult de o jumătate de hectar), în timp ce un pământ desţelenit, foarte potrivit pentru agricultură, aducea de şase sau chiar de opt ori mai mult. Era astfel de preferat ca spaţiul să fie defrişat deşi, potrivit legii, porţiunile rămase fără copaci trebuiau, după 15-20 de ani, reîmpădurite. Ani de zile, toate încercările oraşului în acest sens rămân zadarnice, până când în anul 1891 intră în scenă acelaşi Josef Geml. „Întâmplarea a făcut să mă prezint la secretarul de stat Albert Bedö cu o astfel de cerere. L-am găsit bine dispus şi, în timpul discuţiei, mi?a amintit că împădurirea prevăzută de lege nu trebuie făcută în apropierea oraşului”. Ideea este prinsă din zbor şi edilii, în locul pădurii Cioca, pe care reuşesc în sfârşit să o defrişeze „cu aprobare”, plantează o alta, pe un munte din comitatul Caraş. Nici urmă, aşadar, de Pădurea Cioca, în momentul înglobării comunei Mehala în vatra oraşului.
Cele patru colonii
Dacă interesul oraşului pentru Mehala era unul firesc, în calitate de proprietar funciar, principalul motiv al acestei înglobări era apropierea comunei de teritoriul urbei. Fostul „Ujvaros” fusese administrat într-o primă fază de magistratul rascian, după această perioadă, sub denumirea de „comuna Mehala” intrând în administrarea comitatului Timiş. La începutul secolului, în această zonă se formaseră patru colonii care în momentul anexării din 1910 nu erau legate cu nici un drum carosabil. Cea mai apropiată, situată la linia de cale ferată din Iosefin, era colonia Ronaţ, unde se aşezaseră cu precădere muncitorii feroviari. Mai aproape de Mehala, în direcţia gării, se aflau coloniile Anheurer şi Blaşcovici şi, cea mai aproape, spre şoseaua Seghedin; peste tot s-au construit aici case în grădini. De altfel, în aceste colonii existau deja în momentul anexării 361 de case. „Casă cu etaj este numai una - ne spune Geml - în piaţă, unde au fost odată călugăriţele-învăţătoare; ea este proprietatea oraşului şi găzduieşte o parte din şcoala de stat şi un cămin pentru copii. Toate celelalte clădiri publice se găsesc tot în piaţă şi anume bisericile românească, sârbească şi romano-catolică, vechea primărie cedată statului pentru şcoală, primăria construită în 1902, apoi clădirile şcolilor româneşti şi sârbeşti”.
Piaţa cu trei biserici
Într-adevăr, în piaţa evocată de fostul primar al Timişoarei - actuala Piaţă Avram Iancu - se ridicau, ca şi acum, bisericile celor trei confesiuni, cea mai nouă, cea romano-catolică, fiind durată la 1882. În ceea ce îi priveşte pe românii şi sârbii din Mehala, ei aveau o biserică comună încă din 1786, care, ca un amănunt mai mult sau mai puţin pitoresc, fusese transformată în grajd de revoluţionarii maghiari în anul 1848. „Despărţirea românilor de către sârbi s-a făcut în anul 1887” - ne relatează dr. Nicolae Ilieşu, în monografia sa istorică privind Timişoara: a doua zi de Paşti, corul condus de către Iosif Nişiu a început să cânte în româneşte „Hristos a înviat”, preotul Constantin Hadji, ultimul preot comun, ţinând slujba, conform unei înţelegeri anterioare, tot în limba română. Credincioşii sârbi, sub conducerea învăţătorului Uroş Vuici, au început, peste cor şi preot, să cânte în sârbeşte, dând naştere astfel unui scandal public. Inevitabila despărţire dintre cele două biserici avea să fie decisă prin sentinţa Curiei regeşti din Budapesta. O nouă biserică, exclusiv românească, avea să fie zidită în 1925, pe terenul cedat parohiei de către Primărie, în aceeaşi Piaţă Avram Iancu. La solemnitatea punerii pietrei de temelie a bisericii ortodoxe române Principele Mihai, în 4 octombrie 1925, erau prezenţi M.S. Regele Ferdinand şi Regina Maria; sfinţirea lăcaşului se făcea însă abia 12 ani mai târziu, la 10 octombrie 1937. 
Administraţia Telbisz
Dacă până în 1910, în Mehala se putea vorbi de patru colonii, după această dată a luat fiinţă cea de-a cincea, colonia Weisz, „între periferie şi gară, la apus de colonia Blaşcovici” - după cum spune cronica. Dezvoltarea s-a reuşit foarte simplu. În august 1910, oraşul cumpără de la Leopold Weisz două terenuri, unul în Iosefin şi altul în Mehala, inclusiv fabrica de cărămidă şi sobe de teracotă de pe acesta din urmă. Clădirea fabricii se demolează anul următor, după care lucrările edilitare îşi urmează cursul firesc: se construiesc străzi spre casele deja existente şi spre Blaşcovici, se parcelează şi se vând loturile de teren. Numărul locuitorilor a crescut şi el repede. În momentul anexării, populaţia era de 8 727 de locuitori (Timişoara avea de şapte ori mai mult - 59 674). Majoritatea erau germani (41%) şi români (37%); sârbi erau cam 1 000 de suflete, iar unguri, cam 700. Atracţia meşteşugurilor, ca de altfel şi a comerţului timişorean asupra populaţiei din Mehala - unde singura fabrică era cea de cărămidă a lui Lepold Weisz - este evidentă şi prin prisma faptului că peste jumătate din locuitorii noului cartier erau meseriaşi sau aveau ocupaţii din domeniul comerţului, al creditelor sau transporturilor. În această privinţă, Mehala întrecea toate comunele şi oraşele comitatului Timiş, acolo unde proporţia era de cel mult o treime. Tot în Mehala locuiau şi o bună parte din funcţionarii publici (406), cu toate că aici nu exista nici un serviciu de acest fel, mai mulţi decât în Vinga, de exemplu, unde existau pretorul, judecătoria de circumscripţie şi fiscul regal. Necesitatea înglobării Mehalei în administraţia oraşului liber crăiesc (municipiu) era deci evidentă şi, la 1 ianuarie 1910, preluarea festivă a noului cartier se face în sala de şedinţe a Primăriei de către Carol Telbisz, cel mai longeviv primar pe care l-a avut Timişoara. „La adunarea generală din 28 februarie - ne spune succesorul lui Telbisz, Josef Geml - la dorinţa corpului reprezentanţilor din Mehala, numele noii periferii s-a stabilit la «Franzstadt», iar la denumirea de Ronaţ s-a renunţat pe motivul că această colonie formează cu Franzstadt un cartier unic”.
Măhălenţi pe Internet
Amestec de etnii şi confesiuni, eteroclit şi omogen totodată, Mehala ni se înfăţişează ca un adevărat Banat la scară redusă. Şi poate că în nici un alt colţ al oraşului nu există locuitori mai mândri de cartierul lor decât măhălenţii, iar argumentarea nu este deloc dificilă. Este suficient să amintim că Mehala este singurul cartier timişorean cu un site propriu pe Internet: www.mehala.de. Un site german aşadar, construit, scris şi întreţinut de locuitori ai Mehalei, care, dacă îşi au domiciliul în Germania, au rămas cu sufletul undeva în apropierea Pieţei Avram Iancu. Istoric, un plan al străzilor, ba chiar şi un registru al familiilor, fără să mai vorbim de o cuprinzătoare galerie cu imagini de altădată ale cartierului, toate pot fi găsite pe site-ul foştilor şi, în inimă, actualilor măhălenţi. 
 
 
 
 
Cântecul de sub salcâm
Poate cea mai plastică descriere a Mehalei de altădată a fost făcută nu într-o monografie, o lucrare istorică etc., ci într-un roman semnat de scriitorul Miloš Crnjanski. Intitulat „Migraţiile”, volumul,  tradus în limba franceză, a fost declarat de critica pariziană drept „cel mai bun roman străin al anului 1987”, după ce la Belgrad fusese numit „romanul deceniului” din literatura iugoslavă. „Satul Mehala, - ni se prezintă în creaţia a cărei variantă în limba română aparţine colegului nostru, gazetarul şi scriitorul Duşan Baiski - nici măcar nu avea înfăţişarea unui sat adevărat. Nu semăna nici pe puţin cu Timişoara. Părăsit de turci, acesta era o aşezare săracă, în mlaştini, cu palisade arse, cu foişoare ruinate şi cu ziduri cu multe bârloguri. Frumos era în Mehala numai un şir lung de salcâmi uriaşi, înfloriţi. Aceştia se înălţaseră deasupra foişoarelor şi colibelor raţilor şi a bordeielor lor, precum şi deasupra acoperişurilor de trestie ale acestora. Şi chiar dacă în Mehala sărăcia trebuia să fi fost mare, din acest sat sârbesc mereu se auzeau  cântece. Floarea de salcâm venise în acel an atâta de pe neaşteptate că acoperise aceste căsuţe jalnice ca un fel de ploaie de flori, albă şi parfumată. Şi până se acopereau noaptea oamenii în Mehala cu sumane şi pături, satul era acoperit cu cilimuri din flori albe şi parfumate. Ca o broderie cerească”.
 
 
Fântâna paşei
Mehala era cunoscută în Timişoara de altădată mai ales pentru Fântâna Paşei, cum era denumită reşedinţa de vară a paşei Brunner. Cu un pavilion central în mijlocul unei grădini tipic orientale, reşedinţa a fost păstrată şi folosită de către conducătorii oraşului şi după alungarea turcilor din 1716 devenind, sub cârmuire austriacă, „Präsident Garden”. Ajunsă în administraţia Episcopiei Ortodoxe, Fântâna Paşei avea să sufere în urma atacului revoluţionarilor de la 1848, fiind arsă până la temelii; nu a mai fost construită apoi. Urmele au rămas însă mult timp după aceea, timişorenii trecuţi de prima tinereţe amintindu-şi cu siguranţă ruinele din Calea Torontalului, mărturii ale locului unde, acum aproape 300 de ani, prinţul Eugeniu de Savoya şi Mehmed Aga semnau actul de capitulare prin care Timişoara redevenea creştină.
 
Marius Horescu
Agenda nr. 17/23 aprilie 2005

Imagine aleatoare

Timișoara - Regimentul 61 Infanterie - corpul ofițeresc

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4169 articole

Display Pagerank