Ripensia, alambic de haruri şi voinţă, îşi marchează jubileul doar în memoria microbiştilor octogenari
Acum trei sferturi de veac, fotbalul profesionist din România se năştea la Timişoara, pe certificatul său de naştere fiind scris, cu cerneală roş-galbenă, F.C. Ripensia. Un nume ce avea să devină repede cunoscut şi respectat în ţară ca şi în întreaga Europă, mare cât legenda unei echipe aristocratice care a jucat (în)cântând şi care a ferit de uitare epoca în care fotbalul era doar un joc, în vreme ce fotbaliştii erau zei.
Cine spune azi Timişoara, referindu-se la fotbal, spune Poli. Alb-violetul e combinaţia cromatică ţinută la cea mai mare cinste pe Bega, de la culorile scaunelor de pe „Dan Păltinişanu” până la cele ale autobuzelor care traversează oraşul. De Poli se leagă speranţele suporterilor, ceva mai domolite după meciul de duminică cu Dinamo, în a repune Timişoara pe lista campioanelor, acolo unde, în anii ’20 - ’30, bănăţenii figuraseră de 10 ori. Erau timpurile Chinezului, suflarea fotbalistică având, ca şi acum, sânge alb-violet. Mai era, însă, şi vremea Ripensiei, o echipă ce concentra aproape tot ce avea mai valoros fotbalul din vestul ţării, o echipă inovatoare ca stil, promotoare - prin conducătorul său, Cornel Lazăr - a campionatului divizionar şi prima asociaţie sportivă profesionistă din ţară. Ripensia avea să strângă, alături de jucători cu har, şi simpatiile microbiştilor, transformând, vreme de 90 de minute, tribunele tuturor arenelor pe care evolua în teritorii roş-galbene. „Domnule“, mărturisea un microbist din Capitală, „la noi în casă era sărbătoare când juca Ripensia la Bucureşti! Noi eram ceferişti. Şi ţineam cu Rapidul. Dar veneaaa… Ripensia! Eh, nu ştiu ce se întâmpla atunci cu noi. Duminică dimineaţă, toţi din casă - eram şapte inşi, cu tot cu mama - ne sculam de la ora 5, ca în zi de paradă, iar la 10 fix, când se deschideau porţile, eram la stadion. Locurile erau pe apucate. La 5 fără 10, când crainicul anunţa solemn formaţia echipei Ripensia: portar Pavlovici, înaintarea Bindea-Beke-Ciolac-Schwartz-Dobay, domnule, vuia stadionul. Ce jucători. Ce acţiuni! Ce combinaţii! Ce şuturi! Ce goooluri! Cum zburau pălăriile şi hainele în tribune, o adevărată dezlănţuire a bucuriei”.
Se naşte o echipă
În 1928, Chinezul pierde campionatul, după şase titluri consecutive. Efectul este imediat. Jucătorii nemulţumiţi încheie contracte cu echipe străine sau din Bucureşti. Ce-i drept, şi situaţia economică a ţării era dezastruoasă. Se încearcă salvarea prin „curba de sacrificiu”, şomajul face ravagii. Fotbaliştii timişoreni, rămaşi fără serviciu, se răspândesc în toată ţara şi, unde ajung, înjghebează câte o echipă. Balanţa sportivă începe să încline înspre Capitală. Plecat de la Chinezul, Cornel Lazăr - administratorul financiar al judeţului Timiş şi viitor primar al urbei are iniţiativa înfiinţării unui club profesionist, care să rivalizeze cu marile echipe ale vremii. Şedinţa de constituire are loc în octombrie 1928 la fosta Primărie din Piaţa Libertăţii. Iniţiatorii noului club nu şi-au putut, însă, pune în aplicare planul elaborat, declanşarea marii crize economice ţinându-i în loc. Pe 16 august 1930, un articol în „Gazeta Sporturilor“ anunţa laconic: „F.C. Ristensia a luat fiinţă”. Evident, ortografia eronată era o greşeală de tipar. Peste câteva zile, într-un alt articol scurt, se arăta că F.C. Ripensia, prima echipă profesionistă din ţară, a fost înfiinţată. „Federaţia Română de Futbol”, deşi recunoştea existenţa ca profesionistă a echipei timişorene, nu-i permitea, însă, participarea în campionatul naţional. Abia pe 31 octombrie, la Comisia Districtuală de Fotbal din Piaţa Sf. Gheorghe soseşte o misivă şi dr. Lazăr, cu autorizaţia în mână, vine la terenul de antrenament al ripensiştilor: „Dragii mei băieţi, de azi încolo suntem autorizaţi, suntem afiliaţi, deci de azi existăm şi ne putem prezenta în faţa publicului!”
În 1928, Chinezul pierde campionatul, după şase titluri consecutive. Efectul este imediat. Jucătorii nemulţumiţi încheie contracte cu echipe străine sau din Bucureşti. Ce-i drept, şi situaţia economică a ţării era dezastruoasă. Se încearcă salvarea prin „curba de sacrificiu”, şomajul face ravagii. Fotbaliştii timişoreni, rămaşi fără serviciu, se răspândesc în toată ţara şi, unde ajung, înjghebează câte o echipă. Balanţa sportivă începe să încline înspre Capitală. Plecat de la Chinezul, Cornel Lazăr - administratorul financiar al judeţului Timiş şi viitor primar al urbei are iniţiativa înfiinţării unui club profesionist, care să rivalizeze cu marile echipe ale vremii. Şedinţa de constituire are loc în octombrie 1928 la fosta Primărie din Piaţa Libertăţii. Iniţiatorii noului club nu şi-au putut, însă, pune în aplicare planul elaborat, declanşarea marii crize economice ţinându-i în loc. Pe 16 august 1930, un articol în „Gazeta Sporturilor“ anunţa laconic: „F.C. Ristensia a luat fiinţă”. Evident, ortografia eronată era o greşeală de tipar. Peste câteva zile, într-un alt articol scurt, se arăta că F.C. Ripensia, prima echipă profesionistă din ţară, a fost înfiinţată. „Federaţia Română de Futbol”, deşi recunoştea existenţa ca profesionistă a echipei timişorene, nu-i permitea, însă, participarea în campionatul naţional. Abia pe 31 octombrie, la Comisia Districtuală de Fotbal din Piaţa Sf. Gheorghe soseşte o misivă şi dr. Lazăr, cu autorizaţia în mână, vine la terenul de antrenament al ripensiştilor: „Dragii mei băieţi, de azi încolo suntem autorizaţi, suntem afiliaţi, deci de azi existăm şi ne putem prezenta în faţa publicului!”
Ostilitatea începutului
De la Viena fuseseră aduse două garnituri de echipament. „Tricolul avea dungi late verticale, roşu cu galben auriu, şort bleumarin, jambiere roşii cu dungă galbenă“ - îşi amintea peste decenii Ştefan Dobay. „Ghetele cu crampoane şi şireturi albe erau comandate la maistrul specialist Waniek, din Timişoara. Aveam o plăcută senzaţie tactilă la atingerea tricoului care «ţipa» pe trupul meu, aşa cum ţipa şi sufletul meu de bucurie. Am ridicat ochii în slavă şi mi-am zis în gând: Doamne, dă-mi zece ani de glorie”. Celebra extremă stângă avea, într-adevăr, să numere un deceniu de succese împreună cu Ripensia, doar vârsta şi, desigur, declanşarea războiului oprind şirul reuşitelor timişorene. Pare de necrezut astăzi dar, la primele apariţii, noul club avea să întrunească prea puţine simpatii în rândul microbiştilor. Motivul era înregimentarea de către Ripensia a celor mai buni jucători din Timişoara, de la Chinezul, C.A.T. sau Poli. Echipa a fost primită, aşadar, cu o neobişnuită ostilitate, şase mii de spectatori vociferând, spre exemplu, împotriva Ripensiei la meciul acesteia cu Beogradski Sport Klub, proclamând ca într-un cor ritual înfrângerea. Nimeni nu-i plătise să o facă şi totuşi ei au strigăt vreme de 90 de minute împotriva jucătorilor timişoreni, a acelora cu care mergeau în fiecare zi pe aceleaşi străzi şi care, ca şi ei, iubeau Bega. Un fel de boicot împotriva clubului. În scurt timp, însă, valoarea fantastică a jucătorilor, stilul ofensiv şi jocul de ansamblu al echipei au sedus toţi privitorii.
De la Viena fuseseră aduse două garnituri de echipament. „Tricolul avea dungi late verticale, roşu cu galben auriu, şort bleumarin, jambiere roşii cu dungă galbenă“ - îşi amintea peste decenii Ştefan Dobay. „Ghetele cu crampoane şi şireturi albe erau comandate la maistrul specialist Waniek, din Timişoara. Aveam o plăcută senzaţie tactilă la atingerea tricoului care «ţipa» pe trupul meu, aşa cum ţipa şi sufletul meu de bucurie. Am ridicat ochii în slavă şi mi-am zis în gând: Doamne, dă-mi zece ani de glorie”. Celebra extremă stângă avea, într-adevăr, să numere un deceniu de succese împreună cu Ripensia, doar vârsta şi, desigur, declanşarea războiului oprind şirul reuşitelor timişorene. Pare de necrezut astăzi dar, la primele apariţii, noul club avea să întrunească prea puţine simpatii în rândul microbiştilor. Motivul era înregimentarea de către Ripensia a celor mai buni jucători din Timişoara, de la Chinezul, C.A.T. sau Poli. Echipa a fost primită, aşadar, cu o neobişnuită ostilitate, şase mii de spectatori vociferând, spre exemplu, împotriva Ripensiei la meciul acesteia cu Beogradski Sport Klub, proclamând ca într-un cor ritual înfrângerea. Nimeni nu-i plătise să o facă şi totuşi ei au strigăt vreme de 90 de minute împotriva jucătorilor timişoreni, a acelora cu care mergeau în fiecare zi pe aceleaşi străzi şi care, ca şi ei, iubeau Bega. Un fel de boicot împotriva clubului. În scurt timp, însă, valoarea fantastică a jucătorilor, stilul ofensiv şi jocul de ansamblu al echipei au sedus toţi privitorii.
A.C. Milan este eliminată
Despre Ripensia s-ar putea scrie cărţi întregi, şi chiar s-au scris. „Ripensia. Nostalgii fotbalistice” semnată de un fost component al echipei din ultima sa perioadă - Cristofor Cristi Alexiu - este poate cea mai completă dintre ele, reproducând fidel atmosfera timpurilor şi creionând precis figurile celebrităţilor gazonului. Ne vom limita la a prezenta palmaresul echipei: patru titluri naţionale (1933, 1935, 1936 şi 1938) şi tot atâtea finale de Cupa României (1934, 1936 - câştigate, 1937 şi 1938). Demnă de menţionat este şi comportarea Ripensiei în Cupa Europei Centrale, competiţie care reunea cluburi din cele mai puternice ţări, fotbalistic vorbind, de pe continent: Italia, Austria, Cehoslovacia sau Ungaria. Era, în fapt, precursoarea Cupei Campionilor Europeni. Meciul şoc al primului tur din 1938 avea să aducă la Timişoara pe A.C. Milan, reprezentanta fotbalului dublu campion mondial. După un 3-0 entuziasmant la Bucureşti (stadionul „Electrica” nu avea gazon, locurile - circa 1 000 - erau şi ele puţine), Ripensia a eliminat celebra echipă italiană, pierzând cu numai 1-3 în oraşul Domului, după ce Dobay deschisese scorul.
Despre Ripensia s-ar putea scrie cărţi întregi, şi chiar s-au scris. „Ripensia. Nostalgii fotbalistice” semnată de un fost component al echipei din ultima sa perioadă - Cristofor Cristi Alexiu - este poate cea mai completă dintre ele, reproducând fidel atmosfera timpurilor şi creionând precis figurile celebrităţilor gazonului. Ne vom limita la a prezenta palmaresul echipei: patru titluri naţionale (1933, 1935, 1936 şi 1938) şi tot atâtea finale de Cupa României (1934, 1936 - câştigate, 1937 şi 1938). Demnă de menţionat este şi comportarea Ripensiei în Cupa Europei Centrale, competiţie care reunea cluburi din cele mai puternice ţări, fotbalistic vorbind, de pe continent: Italia, Austria, Cehoslovacia sau Ungaria. Era, în fapt, precursoarea Cupei Campionilor Europeni. Meciul şoc al primului tur din 1938 avea să aducă la Timişoara pe A.C. Milan, reprezentanta fotbalului dublu campion mondial. După un 3-0 entuziasmant la Bucureşti (stadionul „Electrica” nu avea gazon, locurile - circa 1 000 - erau şi ele puţine), Ripensia a eliminat celebra echipă italiană, pierzând cu numai 1-3 în oraşul Domului, după ce Dobay deschisese scorul.
Blaturile de-altădată
Ultimul titlu al Ripensiei ne aduce în atenţie duelul care atunci, ca şi acum, era purtat cu echipa aflată sub protecţia prefectului de poliţie al Capitalei. Numai că, dacă acum războiul „etern” e dus împotriva lui Dinamo, principalul adversar al Ripensiei era Venus. Cu două zile înaintea disputării meciului de pe Electrica (actualul stadion U.M.T.) dintre cele două echipe, portarul Pavlovici este chemat de chestorul poliţiei timişorene, „teribilul” Gritta, la biroul său de la chestură. Miti Pavlovici îşi amintea cum, după o discuţie scurtă, chestorul îi spuse răspicat:
„- Duminică trebuie să câştigăm!
- Nici nu mă gândesc să nu câştigăm, domnule Gritta, meciul cu Venus, mai ales că jucăm acasă!
- Nu asta vreau să spun. Noi, Venus, trebuie să câştigăm!
Numaidecât chestorul a devenit mai explicit şi mi-a oferit suma de 50 000 de lei, care apoi s-a ridicat până la 300 000 de lei, o ofertă de-a dreptul fantastică”. Să spunem că primele de joc din epocă începeau cam de la 700 de lei, maximul posibil (acordat la meciurile internaţionale) fiind de 3 000 de lei. Refuzul lui Pavlovici l-a înfuriat la culme pe Gritta, care i-a strigat, dându-l pe uşă afară: „Ce nu poţi face tu or să facă alţii”. Alertat de portarul timişorean, preşedintele Ripensiei a strâns imediat toţi jucătorii cazându-i, pentru o mai mare siguranţă, la hotel. Din păcate, Venus a câştigat cu 6 la 1 (!) şi, fireşte, toată lumea era convinsă că Pavlovici a vândut meciul. Vine, însă, meciul retur de la Bucureşti şi Pavlovici se reabilitează în ochii suporterilor, apărând dumnezeieşte poarta Ripensiei. Timişorenii înving Venus la Bucureşti cu 1-0 şi câştigă în acel an, 1939, ultimul lor titlu de campioni.
Ultimul titlu al Ripensiei ne aduce în atenţie duelul care atunci, ca şi acum, era purtat cu echipa aflată sub protecţia prefectului de poliţie al Capitalei. Numai că, dacă acum războiul „etern” e dus împotriva lui Dinamo, principalul adversar al Ripensiei era Venus. Cu două zile înaintea disputării meciului de pe Electrica (actualul stadion U.M.T.) dintre cele două echipe, portarul Pavlovici este chemat de chestorul poliţiei timişorene, „teribilul” Gritta, la biroul său de la chestură. Miti Pavlovici îşi amintea cum, după o discuţie scurtă, chestorul îi spuse răspicat:
„- Duminică trebuie să câştigăm!
- Nici nu mă gândesc să nu câştigăm, domnule Gritta, meciul cu Venus, mai ales că jucăm acasă!
- Nu asta vreau să spun. Noi, Venus, trebuie să câştigăm!
Numaidecât chestorul a devenit mai explicit şi mi-a oferit suma de 50 000 de lei, care apoi s-a ridicat până la 300 000 de lei, o ofertă de-a dreptul fantastică”. Să spunem că primele de joc din epocă începeau cam de la 700 de lei, maximul posibil (acordat la meciurile internaţionale) fiind de 3 000 de lei. Refuzul lui Pavlovici l-a înfuriat la culme pe Gritta, care i-a strigat, dându-l pe uşă afară: „Ce nu poţi face tu or să facă alţii”. Alertat de portarul timişorean, preşedintele Ripensiei a strâns imediat toţi jucătorii cazându-i, pentru o mai mare siguranţă, la hotel. Din păcate, Venus a câştigat cu 6 la 1 (!) şi, fireşte, toată lumea era convinsă că Pavlovici a vândut meciul. Vine, însă, meciul retur de la Bucureşti şi Pavlovici se reabilitează în ochii suporterilor, apărând dumnezeieşte poarta Ripensiei. Timişorenii înving Venus la Bucureşti cu 1-0 şi câştigă în acel an, 1939, ultimul lor titlu de campioni.
Etimologia unei legende
De ce Ripensia? De ce această denumire cu sonorităţi ciudate, aspre, pentru o echipă de virtuozi timişoreni? Este recunoscut deja faptul că „vina” o poartă istoria, conducerea clubului inspirându-se din numele pe care îl purta în timpul ocupaţiei romane teritoriul actual al Banatului: Dacia Ripensis. Pentru conformitate, neobositul călător Franceso Griselini scria, în secolul al XVII-lea, în a sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”: „După ce învingătorul a transformat ţara cucerită în provincie romană, aceasta se populă în curând prin colonizări şi oraşe noi. Eu nu mă pot ocupa, însă, nici de Transilvania de azi (Dacia Mediteraneea), nici de Moldova şi nici de Valahia (Dacia Transalpina), ci numai de provincia despre care de altminteri este vorba şi care pe atunci se numea Dacia Ripensis”. Nu de aceeaşi părere este, însă, reputatul arheolog Hadrian Daicoviciu, care arăta că, după ştiinţa sa, Dacia Ripensis nu ar fi încorporat Banatul, ci un teritoriu situat la sud-vest, în Serbia de astăzi. Abordat în această problemă, academicianul Alexandru Graur opina la rândul său: „Dacia vecină cu Dunărea se chema în limba dacă Malvensis; având în vedere că mal, cuvântul românesc, este de origine dacă, nu ne vom mira aflând că romanii au tradus numele prin Ripensis (ripa, de unde râpă al nostru, însemna în latineşte mal, coastă)”. O denumire, se pare, dată chiar de împăratul Traian, în urma faptului că trei râuri îi spălau marginile acestei provincii - Mureşul, Tisa şi Dunărea.
De ce Ripensia? De ce această denumire cu sonorităţi ciudate, aspre, pentru o echipă de virtuozi timişoreni? Este recunoscut deja faptul că „vina” o poartă istoria, conducerea clubului inspirându-se din numele pe care îl purta în timpul ocupaţiei romane teritoriul actual al Banatului: Dacia Ripensis. Pentru conformitate, neobositul călător Franceso Griselini scria, în secolul al XVII-lea, în a sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”: „După ce învingătorul a transformat ţara cucerită în provincie romană, aceasta se populă în curând prin colonizări şi oraşe noi. Eu nu mă pot ocupa, însă, nici de Transilvania de azi (Dacia Mediteraneea), nici de Moldova şi nici de Valahia (Dacia Transalpina), ci numai de provincia despre care de altminteri este vorba şi care pe atunci se numea Dacia Ripensis”. Nu de aceeaşi părere este, însă, reputatul arheolog Hadrian Daicoviciu, care arăta că, după ştiinţa sa, Dacia Ripensis nu ar fi încorporat Banatul, ci un teritoriu situat la sud-vest, în Serbia de astăzi. Abordat în această problemă, academicianul Alexandru Graur opina la rândul său: „Dacia vecină cu Dunărea se chema în limba dacă Malvensis; având în vedere că mal, cuvântul românesc, este de origine dacă, nu ne vom mira aflând că romanii au tradus numele prin Ripensis (ripa, de unde râpă al nostru, însemna în latineşte mal, coastă)”. O denumire, se pare, dată chiar de împăratul Traian, în urma faptului că trei râuri îi spălau marginile acestei provincii - Mureşul, Tisa şi Dunărea.
Marius Horescu
Agenda nr. 50/10 decembrie 2005
Agenda nr. 50/10 decembrie 2005
Versiune pentru tipărire
