Anul 2005 este unul al rememorărilor: s-au împlinit, la 9 mai, şase decenii de la cea mai cumplită conflagraţie, care a răscolit mapamondul. Amintirea încleştării de atunci, a dramelor care încă apasă sufletul naţiunilor au determinat suite de manifestări dedicate eroilor pe jertfa cărora s-a clădit lumea nouă. Mai în surdină s-ar fi putut spune şi că s-au împlinit 55 de ani de la încercarea lui Robert Schuman de a vindeca rănile Europei, prin lansarea ideii reconcilierii dintre foştii beligeranţi, de-a lungul axei franco-germane, ca premisă pentru refacerea unităţii continentale. Decât că procesul a fost îndelungat, n-a ajuns la aceeaşi anvergură cu războiul a cărui amintire doare, şi iată că euroscepticii câştigă teren când e vorba despre marea construcţie continentală.
Pentru noi, românii, aniversările au avut conotaţii diferite. În primul rând, singurul dintre şefii de state de la 1945 rămas în viaţă este regele Mihai. Invitat de onoare la toate manifestările, regele este ancora noastră în timp şi în continent, martorul şi eroul unor evenimente cu totul excepţionale. Curajul său de a gira întoarcerea armelor, eveniment care a scurtat războiul - spun analiştii militari, istoricii, politicienii - cu cel puţin şase luni, n-a fost uitat. Tinereţea de atunci i-a fost şi aliat, în luarea deciziei, şi handicap, în urzelile care l au expediat într-un exil de peste o jumătate de veac. Un alt registru al evaluării zilei de 9 mai 1945 se leagă de faptul că România n-a fost admisă între ţările învingătoare. Trupele româneşti au participat la eliberarea Ungariei, a Cehoslovaciei de sub ocupaţia fascistă, dar, după ce şi-au dat greul tribut de sânge, au fost oprite din marş. Numai vechii aliaţi au cules laurii învingătorilor. Istoria noastră, însă, caută să refacă locul pe care îl merită România, în ansamblul celui de-al doilea război mondial, mai ales în deznodământul acestuia. Şi nu este vorba doar despre o reparaţie morală, ci şi despre necesitatea de a păstra vie memoria eroilor noştri.
Cultul eroilor, cândva la mare cinste între români, a fost estompat ani mulţi de ceremonialele epocii comuniste, care glorifica mai cu râvnă conducerea contemporană sau trecutul foarte îndepărtat, decât faptele de arme de dată recentă. Renaşterea României pe fundamentul martiriului Timişoarei din decembrie 1989 a trezit şi sentimentul că suntem datori eroilor din toate timpurile cu reverenţă adâncă şi recunoştinţă întru neuitare. Revoluţia română a fost şi o revoluţie creştină. Odată cu protecţia Catedralei Mitropolitane asupra luptătorilor pentru libertate şi o orânduire mai dreaptă, şi crucea, ca simbol al martirajului şi triumfului asupra oprimării a reintrat în viaţa publică a naţiunii noastre. Versurile din „Deşteaptă-te române“ care nu se cântau căci evocau preoţii cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină şi-au recâştigat locul în solemnităţile oficiale. Şi toate acestea se întrupează în Te Deum-uri închinate eroilor, spre veşnică şi neobosită pomenire.
Troiţele
Începutul l-a făcut - se putea altfel? - Timişoara, încă în primele luni ale anului 1990, când, în faţa Catedralei, a fost amplasată prima troiţă întru amintirea eroilor. Nu a celor din timpuri trecute, ci a celor căzuţi în decembrie 1989 pentru libertatea României, pentru dreptul la o viaţă demnă între naţiunile Europei. Adusă din Maramureş de artistul popular Aurel Perţa-Cuza, troiţa s-a înscris repede în peisajul timi-şorean şi a rodit. Zeci de astfel de troiţe au răsărit pe teritoriul României, readucând alinare celor ce îi plâng pe eroi sau caută mângâiere întru Domnul. Dar ce se întâmplă cu eroii ale căror oseminte au rămas în afara graniţelor ţării? Bine, încă, dacă s-au păstrat cimiti-rele militare şi operele comemorative de război. Şi dacă nu? Întrebarea şi-a pus-o (iarăşi la Timişoara!) un grup de oameni inimoşi, care s-a constituit în iniţiatorul Fundaţiei George Pomuţ pentru cinstirea eroilor români căzuţi în afara graniţelor ţării. Când în 1993, la invitaţia preotului Stelian Borza se întruneau, la Timişoara, lideri de opinie, membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, lideri militari, oameni de cultură nu se ştia ce formă poate lua ocrotirea memoriei eroilor români la mormintele cărora nu se pot organiza, cu atâta uşurinţă, slujbe de pomenire şi ceremoniale de glorificare. E adevărat că în convenţiile internaţionale statele îşi asigură, pe bază de reciprocitate, îngrijirea cimitirelor militare. Dar timpul muşcă nemilos din memorie. Noile generaţii îşi fac propriile planuri de sistematizare. N-a fost un singur caz în care porţiuni bune de cimitir militar să nu cadă victime urgenţei noului. Chiar în Cimitirul Eroilor din Timişoara, de pildă, aria dedicată celui de-al doilea război mondial a fost restrânsă sever. Ce era şi ce este de făcut? Soluţia Fundaţiei Pomuţ a fost una fără echivoc: să ridice troiţe în principalele locuri de pelerinaj ale românilor, să indice, în ţările unde eroii români au ajuns să-şi ducă somnul de veci, faptul că Ţara nu şi-a uitat fiii, să existe umbra crucii de-asupra acelor morminte, cărora să le aducă şi împăcarea creştină, nu doar omagiul contemporaneităţii.
Cea dintâi troiţă, ridicată prin grija Fundaţiei George Pomuţ, este soră-pereche cu cea din faţa Catedralei Mitropolitane din Timişoara. În 1993, de Ziua Armatei Române, o impresionantă delegaţie timişoreană, din care făcea parte şi fanfara Garnizoanei, participa la dezvelirea troiţei la Rakosliget, în apropiere de Budapesta. Preotul Stelian Borza a oficiat slujba de sfinţire şi pomenirea morţilor, în prezenţa reprezentanţilor Ambasadei României din capitala Ungariei şi a oficialităţilor locale maghiare. Cimitirul a fost, atunci, recondiţionat, special pentru eveniment. Cine ştie dacă, în absenţa troiţei, s-ar mai fi îngrijit cineva, în secolul al XXI-lea, de strămutarea osemintelor românilor în noul areal amenajat pentru eroii celui de-al doilea război mondial (acum, în Budapesta), când la Rakosliget s-a decis sistematizarea zonei şi renunţarea la cimitirul militar? Cine ar fi crezut că, pe timp de pace, în sensibila evoluţie a relaţiilor româno-maghiare, ostaşi români în uniformă de gală trec graniţa pentru un ceremonial care nu face parte din exerciţiile militare multinaţionale? Şi cine ar fi crezut că după troiţa din 1993 vor urma multe altele, ca o reţea ce nu permite căderea în uitare a jertfelor românilor?
Începutul l-a făcut - se putea altfel? - Timişoara, încă în primele luni ale anului 1990, când, în faţa Catedralei, a fost amplasată prima troiţă întru amintirea eroilor. Nu a celor din timpuri trecute, ci a celor căzuţi în decembrie 1989 pentru libertatea României, pentru dreptul la o viaţă demnă între naţiunile Europei. Adusă din Maramureş de artistul popular Aurel Perţa-Cuza, troiţa s-a înscris repede în peisajul timi-şorean şi a rodit. Zeci de astfel de troiţe au răsărit pe teritoriul României, readucând alinare celor ce îi plâng pe eroi sau caută mângâiere întru Domnul. Dar ce se întâmplă cu eroii ale căror oseminte au rămas în afara graniţelor ţării? Bine, încă, dacă s-au păstrat cimiti-rele militare şi operele comemorative de război. Şi dacă nu? Întrebarea şi-a pus-o (iarăşi la Timişoara!) un grup de oameni inimoşi, care s-a constituit în iniţiatorul Fundaţiei George Pomuţ pentru cinstirea eroilor români căzuţi în afara graniţelor ţării. Când în 1993, la invitaţia preotului Stelian Borza se întruneau, la Timişoara, lideri de opinie, membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, lideri militari, oameni de cultură nu se ştia ce formă poate lua ocrotirea memoriei eroilor români la mormintele cărora nu se pot organiza, cu atâta uşurinţă, slujbe de pomenire şi ceremoniale de glorificare. E adevărat că în convenţiile internaţionale statele îşi asigură, pe bază de reciprocitate, îngrijirea cimitirelor militare. Dar timpul muşcă nemilos din memorie. Noile generaţii îşi fac propriile planuri de sistematizare. N-a fost un singur caz în care porţiuni bune de cimitir militar să nu cadă victime urgenţei noului. Chiar în Cimitirul Eroilor din Timişoara, de pildă, aria dedicată celui de-al doilea război mondial a fost restrânsă sever. Ce era şi ce este de făcut? Soluţia Fundaţiei Pomuţ a fost una fără echivoc: să ridice troiţe în principalele locuri de pelerinaj ale românilor, să indice, în ţările unde eroii români au ajuns să-şi ducă somnul de veci, faptul că Ţara nu şi-a uitat fiii, să existe umbra crucii de-asupra acelor morminte, cărora să le aducă şi împăcarea creştină, nu doar omagiul contemporaneităţii.
Cea dintâi troiţă, ridicată prin grija Fundaţiei George Pomuţ, este soră-pereche cu cea din faţa Catedralei Mitropolitane din Timişoara. În 1993, de Ziua Armatei Române, o impresionantă delegaţie timişoreană, din care făcea parte şi fanfara Garnizoanei, participa la dezvelirea troiţei la Rakosliget, în apropiere de Budapesta. Preotul Stelian Borza a oficiat slujba de sfinţire şi pomenirea morţilor, în prezenţa reprezentanţilor Ambasadei României din capitala Ungariei şi a oficialităţilor locale maghiare. Cimitirul a fost, atunci, recondiţionat, special pentru eveniment. Cine ştie dacă, în absenţa troiţei, s-ar mai fi îngrijit cineva, în secolul al XXI-lea, de strămutarea osemintelor românilor în noul areal amenajat pentru eroii celui de-al doilea război mondial (acum, în Budapesta), când la Rakosliget s-a decis sistematizarea zonei şi renunţarea la cimitirul militar? Cine ar fi crezut că, pe timp de pace, în sensibila evoluţie a relaţiilor româno-maghiare, ostaşi români în uniformă de gală trec graniţa pentru un ceremonial care nu face parte din exerciţiile militare multinaţionale? Şi cine ar fi crezut că după troiţa din 1993 vor urma multe altele, ca o reţea ce nu permite căderea în uitare a jertfelor românilor?
Zvolen
Din 1993 până în prezent, Fundaţia George Pomuţ a reuşit să ridice încă patru troiţe în afara graniţelor ţării. Fiecare din ele este o victorie a credinţei. Fiecare pare un miracol, de care era nevoie, căci barierele birocratice, diplomatice, financiare păreau insurmontabile. Prima grijă după Budapesta a fost... Slovacia. Aproape 11 000 de români au murit în bătălia de la Zvolen din 1944-1945. Şi meritau recunoştinţă şi aducere aminte. Lor le-a fost dedicată următoarea troiţă, în 1995. Zece ani mai târziu, adică la manifestările dedicate glorificării victoriei din cel de-al doilea război mondial, organizate în acest an în întreaga Europă, cimitirul de la Zvolen a fost inclus între punctele de pelerinaj. Regele Mihai împreună cu familia sa au participat, în primele zile ale lunii mai, la slujba de cinstire a eroilor români, oficiată de preotul timişorean Stelian Borza, însoţit, la rându-i, de o delegaţie reprezentativă a Fundaţiei George Pomuţ. Colacul frânt de-asupra mormintelor, ouăle roşii, slujba la troiţă - toate au adus prinosul recunoştinţei pentru faptele de vitejie săvârşite de români acum 60 de ani, în Munţii Tatra. Troiţa, realizată de sculptorul timişorean Ştefan Călărăşanu, a fost renovată şi încă mulţi, foarte mulţi ani de acum înainte va fi reper esenţial pe traseele neuitării.
Din 1993 până în prezent, Fundaţia George Pomuţ a reuşit să ridice încă patru troiţe în afara graniţelor ţării. Fiecare din ele este o victorie a credinţei. Fiecare pare un miracol, de care era nevoie, căci barierele birocratice, diplomatice, financiare păreau insurmontabile. Prima grijă după Budapesta a fost... Slovacia. Aproape 11 000 de români au murit în bătălia de la Zvolen din 1944-1945. Şi meritau recunoştinţă şi aducere aminte. Lor le-a fost dedicată următoarea troiţă, în 1995. Zece ani mai târziu, adică la manifestările dedicate glorificării victoriei din cel de-al doilea război mondial, organizate în acest an în întreaga Europă, cimitirul de la Zvolen a fost inclus între punctele de pelerinaj. Regele Mihai împreună cu familia sa au participat, în primele zile ale lunii mai, la slujba de cinstire a eroilor români, oficiată de preotul timişorean Stelian Borza, însoţit, la rându-i, de o delegaţie reprezentativă a Fundaţiei George Pomuţ. Colacul frânt de-asupra mormintelor, ouăle roşii, slujba la troiţă - toate au adus prinosul recunoştinţei pentru faptele de vitejie săvârşite de români acum 60 de ani, în Munţii Tatra. Troiţa, realizată de sculptorul timişorean Ştefan Călărăşanu, a fost renovată şi încă mulţi, foarte mulţi ani de acum înainte va fi reper esenţial pe traseele neuitării.
Suratele
După Ungaria şi Slovacia, atenţia Fundaţiei George Pomuţ s-a îndreptat asupra Basarabiei şi... Franţei. În 2000, două noi troiţe şi-au găsit locul în afara frontierelor României: la Floreşti, în Republica Moldova, în amintirea luptelor din cel de-al doilea război mondial, şi alta în Franţa, lângă Paris. Cea „franceză“ iniţial avea ca destinaţie sectorul românilor îngropaţi lângă Strasbourg. Decât că n-a ajuns să fie sfinţită în acel an şi în acel loc. Peregrinările au adus-o la părintele Târziu, care o păstrează pentru viitoarea mănăstire românească de lângă Paris, unde va fi binevenită şi cinstită cum se cuvine. A urmat anul 2002 şi sfinţirea unei noi troiţe la Nürenberg, în Germania, tot în amintirea luptătorilor din cel de al doilea război mondial. Fundaţia George Pomuţ a mai pregătit o troiţă, dar care aşteaptă... bunăvoinţa birocraţilor. „Nu ne gândim numai la eroi acum, ci la toţi românii care nu-şi duc somnul de veci în ţară, unde să vină rudele, cunoştinţele, prietenii, urmaşii să le pună o floare la căpătâi, să le facă o slujbă de pomenire. Noua troiţă o avem pregătită pentru Madrid, în amintirea românilor victime ale atentatului de la 11 martie 2004“, ne-a mărturisit părintele Borza, care este gata de plecare, doar să primească acceptul ambasadei ţării noastre din capitala Spaniei şi să pornească la drum. Ce va mai urma pe drumul crucii? E în voia şi în mâna lui Dumnezeu. Dar, atât cât pot, românii şi-au arătat sieşi şi lumii că suntem un popor creştin, cu suflet şi cu preocupare de a preda, de la o generaţie la alta, nestinsă, făclia recunoştinţei pentru salba de eroi care ne-a marcat istoria.
După Ungaria şi Slovacia, atenţia Fundaţiei George Pomuţ s-a îndreptat asupra Basarabiei şi... Franţei. În 2000, două noi troiţe şi-au găsit locul în afara frontierelor României: la Floreşti, în Republica Moldova, în amintirea luptelor din cel de-al doilea război mondial, şi alta în Franţa, lângă Paris. Cea „franceză“ iniţial avea ca destinaţie sectorul românilor îngropaţi lângă Strasbourg. Decât că n-a ajuns să fie sfinţită în acel an şi în acel loc. Peregrinările au adus-o la părintele Târziu, care o păstrează pentru viitoarea mănăstire românească de lângă Paris, unde va fi binevenită şi cinstită cum se cuvine. A urmat anul 2002 şi sfinţirea unei noi troiţe la Nürenberg, în Germania, tot în amintirea luptătorilor din cel de al doilea război mondial. Fundaţia George Pomuţ a mai pregătit o troiţă, dar care aşteaptă... bunăvoinţa birocraţilor. „Nu ne gândim numai la eroi acum, ci la toţi românii care nu-şi duc somnul de veci în ţară, unde să vină rudele, cunoştinţele, prietenii, urmaşii să le pună o floare la căpătâi, să le facă o slujbă de pomenire. Noua troiţă o avem pregătită pentru Madrid, în amintirea românilor victime ale atentatului de la 11 martie 2004“, ne-a mărturisit părintele Borza, care este gata de plecare, doar să primească acceptul ambasadei ţării noastre din capitala Spaniei şi să pornească la drum. Ce va mai urma pe drumul crucii? E în voia şi în mâna lui Dumnezeu. Dar, atât cât pot, românii şi-au arătat sieşi şi lumii că suntem un popor creştin, cu suflet şi cu preocupare de a preda, de la o generaţie la alta, nestinsă, făclia recunoştinţei pentru salba de eroi care ne-a marcat istoria.
Glorificarea eroilor
Tradiţia cinstirii eroilor prinde contur în 1919, când, prin decret regal, ia fiinţă societatea „Mormintele eroilor“. Societatea funcţiona sub înaltul patronaj al Reginei Maria, iar Comitetul Central îl avea ca preşedinte executiv pe Miron Cristea, Patriarhul României. În 1920, societatea a dobândit personalitate juridică şi a obţinut, prin decret-lege, subvenţii care să permită urmărirea scopurilor stabilite la înfiinţare. În acelaşi an s-a stabilit ca la Înălţarea Domnului (a 40-a zi de la Sfintele Paşti) să se comemoreze Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională. În 1927, societatea „Mormintele eroilor“ îşi schimbă denumirea (tot prin decret) în „Cultul Eroilor“. S-ar fi părut că societatea va avea utilitate pe termen lung. Anul 1948 a întrerupt, însă, existenţa acestei societăţi, aşa cum a făcut în situaţia majorităţii covârşitoare a asociaţiilor neguvernamentale. Noul regim şi-a stabilit propriile reguli şi raportări la realităţile prezente sau trecute. Abia în 1991 cei cu simţul tradiţiei şi al urgenţei iau iniţiativa refacerii unor asociaţii care să cultive memoria eroilor, prin îngrijirea mormintelor şi cimitirelor militare, prin organizarea de manifestări dedicate faptelor de vitejie ale românilor. În cele din urmă, cinstirea nu poate fi doar responsabilitatea forţelor militare active, până de curând principalele organizatoare ale ceremoniilor în memoria ostaşilor-eroi. Societatea românească, prin asociaţii neguvernamentale cum sunt „Cultul Eroilor“ sau fundaţia „George Pomuţ“, preia responsabilitatea de a menţine vie torţa recunoştinţei.
Tradiţia cinstirii eroilor prinde contur în 1919, când, prin decret regal, ia fiinţă societatea „Mormintele eroilor“. Societatea funcţiona sub înaltul patronaj al Reginei Maria, iar Comitetul Central îl avea ca preşedinte executiv pe Miron Cristea, Patriarhul României. În 1920, societatea a dobândit personalitate juridică şi a obţinut, prin decret-lege, subvenţii care să permită urmărirea scopurilor stabilite la înfiinţare. În acelaşi an s-a stabilit ca la Înălţarea Domnului (a 40-a zi de la Sfintele Paşti) să se comemoreze Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională. În 1927, societatea „Mormintele eroilor“ îşi schimbă denumirea (tot prin decret) în „Cultul Eroilor“. S-ar fi părut că societatea va avea utilitate pe termen lung. Anul 1948 a întrerupt, însă, existenţa acestei societăţi, aşa cum a făcut în situaţia majorităţii covârşitoare a asociaţiilor neguvernamentale. Noul regim şi-a stabilit propriile reguli şi raportări la realităţile prezente sau trecute. Abia în 1991 cei cu simţul tradiţiei şi al urgenţei iau iniţiativa refacerii unor asociaţii care să cultive memoria eroilor, prin îngrijirea mormintelor şi cimitirelor militare, prin organizarea de manifestări dedicate faptelor de vitejie ale românilor. În cele din urmă, cinstirea nu poate fi doar responsabilitatea forţelor militare active, până de curând principalele organizatoare ale ceremoniilor în memoria ostaşilor-eroi. Societatea românească, prin asociaţii neguvernamentale cum sunt „Cultul Eroilor“ sau fundaţia „George Pomuţ“, preia responsabilitatea de a menţine vie torţa recunoştinţei.
Mariana Cernicova
Agenda nr. 23/4 iunie 2005
Versiune pentru tipărire
