Piaţa Traian era centrul unei zone caracterizată prin buna înţelegere dintre membrii diferitelor etnii
Acum mai bine de 75 de ani funcţionau zilnic - aflăm dintr-un regulament din 1931 - următoarele pieţe în cartierele Timişoarei: Cetate (Piaţa Unirii), Fabric (Badea Cârţan, Petru Rareş, Traian, Aurel Vlaicu, Şuluţiu), Elisabetin (Lahovary), Iosefin - Principele Carol (Scudier, Fröbl, Iancu Văcărescu, Calea Şagului), Mehala (Avram Iancu). Meseriaşii, micii industriaşi şi micii comercianţi puteau să-şi vândă produsele doar la târgurile săptămânale de marţi şi vineri, din Pieţele Fabric şi Principele Carol.Rândurile următoare - pornite din savoarea povestirilor doamnei Doina Lagia-Andraşiu, fiica fostului primar al oraşului de acum 70 de ani, prof. Gheorghe Andraşiu - îşi propun să zugrăvească tabloul Pieţei Traian din perioada interbelică, cu produsele de calitate aduse de reprezentanţii diferitelor etnii. În plus, vom evoca comercianţii din piaţă şi zona adiacentă acesteia. În spiritul multietnic, de bună înţelegere al epocii, vom mai folosi amintirile domnilor Vladimir Nenadovici şi Ignaţie Fischer (tată evreu şi mamă nemţoaică), valoroase prin prisma faptului că toţi aceştia s-au născut în Fabric, între anii 1923-1926. Ne-am mai sprijinit pe preţioasele datele furnizate de „Ghidul general al Timişoarei 1937-1938”, elaborat de ziaristul Constantin Halmagy, referitoare la comercianţi.
Îşi vindeau produsele specifice în piaţă, frumos aranjate, „de îţi venea să le mănânci cu ochii” (Doina Andraşiu): şvăboaicele - smântână (millerahm), brânză de vaci (topfen), în tifon şi puse într-un coşuleţ; bulgarii, precum şi ţăranii români din zona Arad, Radna, Fibiş, Seceani, Pişchia, care coborau la Gara Fabric - legume şi zarzavaturi; evreii - pecighitta, specialităţi delicioase preparate în saramură, din piept, pulpe şi ficat de gâscă (mai mare de 1 kg), după ce erau afumate, condimentate cu boia; tot evreii aveau tarabele cu citrice, stafide etc. Încă se mai putea cumpăra sparanghel, schnidling (se tăia mărunt, pentru salate), un fel de leurdă. În plus, lângă biserica sârbească, pe strada laterală, era piaţa de păsări; pe strada Negruzzi, în spatele acestei biserici, pe Thundler utca, după cum îi spune numele, evreii ortodocşi vindeau în magazine mici, cu o singură încăpere, haine vechi.
Din intersecţia străzilor Ştefan cel Mare cu actuala stradă Bicaz (fostă Trei Crai), pe linia tramvaiului 2, vom începe o călătorie imaginară, pentru a semnala comercianţii din zonă. Pe colţ (Piaţa Traian nr. 1) era alimentara „Alexandru Nenadovits şi Fiul” (fondată în 1884, după cum indică o fotografie păstrată) - „magazin special de delicatese şi coloniale” - aparţinând bunicului dlui Nenadovici, o unitate foarte bine aprovizionată; deasupra firmei, în cinci camere, locuia familia patronului. În pivniţa amenajată a magazinului, şvăboaicele îşi lăsau peste noapte marfa rămasă. Una din atracţiile cartierului era ziua în care se prăjeau boabele de cafea verde, cu ajutorul unui aparat, adus de la Viena, bunicul având exclusivitate pentru Fabric. Mirosea foarte frumos şi cei interesaţi aflau astfel că se pot aproviziona cu o cafea proaspătă; prăjitul, într-un cuptor mare, era un întreg ritual, supravegheat de patron - în curtea interioară, se făcea foc cu lemne, iar deasupra, cu o manivelă, se învârtea un glob, preţ de una-două ore; cu o lingură, se verifica, mirosind din când în când, dacă s-a prăjit cafeaua, apoi conţinutul era răsturnat pe o plasă, pentru a se răci. În 1923, Alexandru Nenadovits (născut acum 150 de ani, în 22 august 1858) a fost premiat de regele Ferdinand, aflat la prima vizită în Banat, la propunerea camerei de comerţ locale, fiind desemnat cel mai bun comerciant. El a venit în Timişoara din Modoş şi a cumpărat magazinul Mercur, exact de pe latura opusă a pieţei; în 1924 a vândut şi a cumpărat noul magazin, pe care l-a ţinut până în jurul anului 1935, vânzându-l unui evreu, din cauză că fiul său, Milutin (născut în 24 iulie 1896), nu era interesat şi nu avea aptitudini pentru comerţ. Fiul său a lucrat, ocupându-se de încasări, plăţi, la săptămânalul de limbă sârbă „Temišvarski vesnik” (Mesager de Timişoara), care se tipărea pe strada Eugeniu de Savoya, cu specificaţia că publicaţia a fost reluată de puţin timp; iniţial, ea a apărut vreme de un deceniu (1937-1947), proprietar fiind unchiul dlui Nenadovici. După Alexandru Nenadovits, s-au stabilit în Timişoara alţi doi fraţi; ei au fost ajutaţi să-şi deschidă magazine în Cetate, pe strada Vasile Alecsandri, colţ cu strada Eugeniu de Savoya, respectiv în Josefin, pe strada J. Preyer.
Din amintirile dlui Nenadovici am reţinut faptul că în acele vremuri exista o lege nescrisă: pentru a-şi deschide un magazin, comerciantul trebuia să aibă acordul celor care vindeau acelaşi tip de marfă. Piaţa Traian era o zonă cu vad, astfel încât nimeni n-a dat faliment.
După alimentara Nenadovits, se afla cabinetul medicului Rona; bomboneria şi magazinul de dulciuri al evreului Katz, cu ciocolată de cea mai bună calitate. Pe strada Trei Crai nr. 3 se găsea magazinul de coloniale al lui Simion Grosz, iar în continuare Duschnitz S.A. („tricotage şi articole de modă”), cu mărunţişuri (galanterie, nasturi etc.), pe colţ cu Anton Pann (fostă Páva).
Pornind spre Piaţa Badea Cârţan, din intersecţia cu strada 3 August 1919, se întâlneau, pe colţ, magazinul de fierărie al lui Wilhelm Thelmann, brutăria lui Ignáz Ősterreicher şi hotelul „Marocan”. În zonă se mai aflau: în Piaţa Traian, „Fortuna”, magazin de modă, magazinele de ghete „Astra” şi „Delka” (Piaţa Traian), „Es-ka” (str. Ştefan cel Mare nr. 24). Pe strada Dacilor erau: parfumeria Ludovic Kertész, la nr. 8, cu depozit de chimicale şi vopsele, la nr. 40 magazinul de textile Victor Wagner, iar la nr. 33 se găsea farmacia lui Aladár Kovács (sub acest nume o ştiu şi acum timişorenii). Sticlăria „J. Adler şi Fiul” avea sediul în Piaţa Petru Rareş nr. 1.
Pe latura nordică, în Piaţa Traian nr. 4, era măcelaria lui Gheorghe Vaskor; restaurantul-cafenea „Szarvas” (Cerbul) - aici, pentru o scurtă perioadă, a funcţionat cinematograful Dacia. Magazinul de textile al lui Adolf Schönbrun era pe str. 3 August nr. 24.
Fabrica „Florida“
„Dénes şi Pollák”, „magazin de textile şi mărunţişuri”, era o firmă cu două puncte de lucru, pe str. 3 August, la parterul Casei de Raport a municipiului (Palatul Orăşenesc din Fabric) şi Brătianu (Josefin). Geza Pollák deţinea, din anul 1925, Fabrica de ciorapi şi tricotaje „Florida” (embrionul din care s-a format „1 Iunie”), amplasată pe Splaiul Peneş Curcanul nr. 5. Din informaţiile aflate în posesia Direcţiei Judeţene Timiş a Arhivelor Naţionale, instituţie care a preluat arhiva unităţii, Pollák ar fi înfiinţat fabrica împreună cu David Hübsch, unchiul său. La început se produceau ciorapi scurţi pentru copii şi ciorapi pentru bărbaţi, folosindu-se fire importate din Anglia; erau angajaţi 45 de muncitori şi funcţionari. Numărul angajaţilor a crescut la 160 în anul 1949, odată cu schimbarea profilului fabricii - producţia de lenjerie şi îmbrăcăminte din fire de bumbac şi lână, pentru copii şi adulţi; tot în acest an este comasată la ea şi „Heda”, „Tricotajul Bănăţean”, iar noua denumire este Întreprinderea Industrială de Stat „Fonagy Ioan”. Din 1952, fabrica capătă denumirea de „1 Iunie”.
Geza Pollák s-a născut în anul 1895, era absolvent de bacalaureat şi era căsătorit cu Elisabeta (fostă Rothfeld). Şi un amănunt de culoare: fiica lui, Agy Polly, fără a avea mari calităţi, a făcut o carieră artistică, jucând chiar în- tr-un film. Iată ce scriau ziarele din luna mai 1945: „Spectacolul pe care l-au prezentat luni, pe scena Naţionalului domnii Maximilian şi Dinescu a constituit, pentru spectatorii care au umplut până la refuz sala, o adevărată revoluţie, aşa cum au anunţat autorii. «Un cântec nou», aparţine fermecătoare a drei Agy Polly, talent cu multilaterale însuşiri scenice”.
Emoţia copilăriei
Pentru domnul Ignaţie Fischer, convorbirea avută cu noi a avut o încărcătură specială. Din copilăria pe-trecută pe străzile Fabricului, într-o sărăcie lucie, s-au şters clipele grele şi au rămas doar amintirile frumoase, dintr-o lume cosmopolită (a învăţat uşor ro-mâna, maghiara şi germana). Altădată dacă ieşea pe stradă întâlnea numai cunoscuţi, acum toţi sunt ple- caţi „dincolo” sau pe altă lume. A rămas orfan de la vârsta de 9 ani, alături de alţi doi fraţi, aşa încât mama se descurca greu - uneori era nevoită să se mute în altă gazdă, pe străzile din cartier (Timocului, Ecaterina Teodoroiu, Tigrului etc.), după numai o lună, pentru că nu avea bani de chirie. Fără sprijinul Comunităţii nu s-ar fi descurcat: mama făcea menaj la evreii bogaţi, iar la şcoala de lângă sinagogă se dădeau două mese. Dimineaţa mama pleca la lucru, iar copilul trebuia să se descurce până seara (noroc cu şterpelitul de fructe de prin curţi sau de la comercianţii din pieţe). Atunci când mai căpata câte un leu, mergea la Katz şi cumpăra „tausenderlei” (de o mie de feluri), pungi în care se aflau bucăţi de ciocolată, bomboane, biscuiţi; la citrice nici nu se putea gândi. Clienţii magazinelor aveau un carneţel pe care notau comenzile, iar plata se făcea săptămânal, în zilele de sâmbătă, când se luau salariile. Se mergea pe încredere, pentru că vânzătorii nu-şi notau sumele restante. Juca fotbal, cu mingi de tenis, între stâlpii din Piaţa Traian, înota în Bega, deşi era interzis. Rezultatele echipelor de fotbal Ripensia sau Chinezul se aflau duminică seara, pe strada Ştefan cel Mare, de la Revesz; la un semnal al difuzorului, se transmiteau ştirile sportive. Piaţa Traian era locul în care se desfăşurau marile sărbători ale cartierului, rugile, numite pe atunci kirchwai.
Alte amintiri se leagă de băile din cartierul Fabric: „Venus”, de pe strada Mareşal Joffre („băi de putină, hidroterapie, masaj” şi „Diana” (strada 3 August nr. 14).
De la 14 ani s-a angajat ucenic la un patron evreu de lăcătuşerie-tinichigerie, pe strada Trei Crai (Bicaz). Peste drum se găsea un atelier, cu un cuptor pentru afumat, în care se prepara carnea de gâscă. Pe atunci, toate familiile de evrei, oricât de sărace, cumpărau săptămânal o gâscă. Astăzi, jumări de gâscă se mai aduc din Ungaria; în Israel astfel de specialităţi nu se găsesc, pentru că în această ţară nu se taie gâşte. În acea vreme, pe strada Timocului era un abator unde se duceau evreii pentru tăierea păsărilor, după ce erau verificate din punct de vedere al sănătăţii; sângele scurs era adunat în tăvi şi folosit de membrii altor comunităţi etnice.
Pe strada Ion Creangă era sinagoga ortodoxă, iar în curtea sa interioară baia rituală (săptămânal se făcea purificarea), iar pe strada Ecaterina Teodoroiu funcţiona o şcoală iudaică (Heder), condusă de un rabin.
Vali Corduneanu
Agenda nr. 52
Versiune pentru tipărire
