Şi cojoacei i se mai spune scorţar deopotrivă ţicleanului, pasămite pentru viaţă care şi-o munceşte fără osteneală pe scoarţa arborilor în căutare de hrană. Pasăre mică, dibace în a se piti cu iuţeală pe partea opusă a copacului pe care ai zărit-o, o poţi observa prin pădurile din toată ţara, inclusiv a celor de conifere. Coloritul este brun-cafeniu, pe spate cu striuri mai luminoase, ventral virează spre cenuşiu-albidoase, în timp ce pe cap iese în evidenţă o sprânceană de nuanţă deschisă; ciocul este curbat spre în jos. Cromatica şi desenul hainei asemănătoare scoarţei copacilor sunt de fapt ajutoarele grafic-criptice ale păsării făcând-o greu de observat până şi privitorilor avizaţi. Se aseamănă foarte mult cu cojoaica-cu-degete-scurte [Certhia brachydactyla) însă aceasta are o sprânceană mai puţin distinctă, flancuri de culoare maroniu-deschis şi cioc puţin mai lung. Cuibăreşte în găuri mici din arbori sau sub scoarţa uşor desprinsă a acestora.

Hrana preferată sunt insectele, larvele şi ouăle acestora, pe care le caută sub scoarţa copacilor bătrâni. De altfel, ciocul lung ca o pensetă entomologică trădează fără drept de tăgadă specializarea păsării pentru regimul trofic insectivor.

Obişnuieşte să se caţere pe copacii bătrâni din parcuri, în spirală, începând de la baza trunchiului până în coronament, după care zboară spre baza altui copac.

Foto: Lucian Pârvulescu

Editura „Tempus“, Timişoara - 2008