Şase specialişti de marcă din vestul ţării înfruntă nedreapta ignoranţă, aşternută asupra unei nobile profesiuni de veacuri
Aleşi oameni de carte, medici specialişti şi profesori universitari, demnitari cu state de onoare în domeniu atrag atenţia într-un amplu volum de referinţă, apărut la Editura Brumar, intitulat „Medicina veterinară în sud-vestul României, de la începuturi şi până la sfârşitul mileniului doi”, asupra uneia dintre cele mai vechi şi mai puţin consemnate tradiţii din Banat: istoria unei distinse bresle în slujba bunăstării.
Istoria medicinei veterinare de pe aceste meleaguri, pierdută în negura vremurilor, adesea copil pribeag, prea puţin ocrotit de cei care aveau menirea s-o facă, şi-a găsit în fine condeierii, care cu osârdia firii iscoditoare ne-au dăruit faptele înşiruite cu rigoarea prea rar încredinţată până deunăzi albului imaculat al hârtiei. Au făcut-o şase oameni de ştiinţă, dascăli ai unor generaţii trecute prin şcolile lor, cercetători cu cărţi de căpătâi din instituţii şi laboratoare, cu responsabilităţi majore în medicina veterinară, Ioan Popescu, Marin Leancu, Martin Pop, Alexandru Stupariu, Viorel Timoceanu şi Petru Muntean, care au scris cartea, căreia cu prinos de recunoştinţă i-au dat bineţe specialişti în domeniu, demnitari din conducerea obştei. „Medicina veterinară în sud-vestul României, de la începuturi şi până la sfârşitul mileniului doi”, scrisă pentru neuitare, este în această ţară primul letopiseţ al unei profesiuni, vocea care sparge tăcerea mult prea lungă, aşternută asupra uneia dintre cele mai nobile meserii din câte au fost îmbrăţişate de omenire.
Mărturii din negura istoriei
Între primele acte medicale atât umane, cât şi veterinare se consemnează pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei, „fizicii” din mediul urban, însărcinaţi cu combaterea epidemiilor şi epizootiilor. În ambele ţinuturi au apărut în anii 1514, 1549 şi 1573 organizaţii spitaliceşti şi farmacii care se îndeletniceau deopotrivă cu vindecarea oamenilor şi a animalelor şi practicau, „după ureche, fapta doftoricească”. Mai târziu erau pregătiţi şi pentru a efectua intervenţii chirurgicale, evident fără anestezie, fie pe oameni, fie pe animale. Pregătirea începuse să se desfăşoare între anii 1464 şi 1534 în centre care la acea vreme se bucurau de o bună reputaţie, ca de pildă la Viena şi Budapesta. Între absolvenţi s-au numărat Valentin Krauss, Paulus Kyr, Ioan Kajoni (Căianu) şi bănăţeanul Mihail Halici, cel care a consemnat într-un dicţionar latin-român, alcătuit de el, o terminologie ştiinţifică românească despre boală, anatomie şi botanică. Într-o cronică a vremii se menţionează că diferiţi „empirici”, dar şi călugări, „doftoreau pe semenii lor, dar nu refuzau să trateze şi animalele bolnave”. În acelaşi timp sunt semnalaţi şi vindecătorii empirici care se ocupau de tratamentul cailor bolnavi pe care totodată îi şi potcoveau „cu caiele”, fiind obligaţi apoi să le cunoască şi unele boli, mai cu seamă cele localizate la copite. În Banat erau cunoscute chiar din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, realizările medicinei umane şi veterinare, consemnate de cronicarii din epocă, vizându-i în speţă pe oamenii de ştiinţă ai vremii, bunăoară Gaşpar Bauhin (1560-1624), care a descris valvula ileo-cecală, apoi Adrian van den Spiegel (1578-1625), omul de ştiinţă care între primii din breaslă s-a folosit de microscopul construit de Antony van Leöwenboek (1632-1625).
Între primele acte medicale atât umane, cât şi veterinare se consemnează pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei, „fizicii” din mediul urban, însărcinaţi cu combaterea epidemiilor şi epizootiilor. În ambele ţinuturi au apărut în anii 1514, 1549 şi 1573 organizaţii spitaliceşti şi farmacii care se îndeletniceau deopotrivă cu vindecarea oamenilor şi a animalelor şi practicau, „după ureche, fapta doftoricească”. Mai târziu erau pregătiţi şi pentru a efectua intervenţii chirurgicale, evident fără anestezie, fie pe oameni, fie pe animale. Pregătirea începuse să se desfăşoare între anii 1464 şi 1534 în centre care la acea vreme se bucurau de o bună reputaţie, ca de pildă la Viena şi Budapesta. Între absolvenţi s-au numărat Valentin Krauss, Paulus Kyr, Ioan Kajoni (Căianu) şi bănăţeanul Mihail Halici, cel care a consemnat într-un dicţionar latin-român, alcătuit de el, o terminologie ştiinţifică românească despre boală, anatomie şi botanică. Într-o cronică a vremii se menţionează că diferiţi „empirici”, dar şi călugări, „doftoreau pe semenii lor, dar nu refuzau să trateze şi animalele bolnave”. În acelaşi timp sunt semnalaţi şi vindecătorii empirici care se ocupau de tratamentul cailor bolnavi pe care totodată îi şi potcoveau „cu caiele”, fiind obligaţi apoi să le cunoască şi unele boli, mai cu seamă cele localizate la copite. În Banat erau cunoscute chiar din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, realizările medicinei umane şi veterinare, consemnate de cronicarii din epocă, vizându-i în speţă pe oamenii de ştiinţă ai vremii, bunăoară Gaşpar Bauhin (1560-1624), care a descris valvula ileo-cecală, apoi Adrian van den Spiegel (1578-1625), omul de ştiinţă care între primii din breaslă s-a folosit de microscopul construit de Antony van Leöwenboek (1632-1625).
Legislaţia austro-ungară
Cei şase oameni de ştiinţă, bunăoară, Alexandru Stupariu, Petru Muntean, Marin Leancu, Viorel Timoceanu, Ioan Popescu şi Martin Pop, sunt primii cercetători din ţară care au făcut cunoscute documente inedite privind asistenţa sanitar-veterinară dintr-o epocă de avânt în acest domeniu. Astfel, domniile lor au descoperit un document de importanţă majoră pentru practica veterinară a regimentelor austro-ungare, îndeosebi cele legate de îngrijirea cailor şi a măsurilor curative în cazuri de îmbolnăvire, măsuri care în Banat au avut o înrâurire benefică şi în secolele următoare. Documentul relevă faptul că veterinarul însărcinat cu îngrijirea cailor regimentului de cuirasieri „Trautmannsdorf”, un oarecare Scotti, a comunicat, într-un ordin din anul 1775, opiniile despre îmbolnăvirile şi demersurile terapeutice şi de prevenire. Scotti deţinea atunci funcţia numită „Kurschmied”, care însă nu echivala cu cea a unui medic veterinar. Acelaşi slujbaş a organizat în anul 1766 prima „Şcoală de artă veterinară”, în care erau pregătiţi medici veterinari denumiţi „Militärschmied“, urmând ca în 1767 şcoala să devină Institut de învăţământ veterinar, cu titulatura de „Pferde-Operationsschule”, care a fost urmată şi de numeroşi bănăţeni. Tot în-tr-un document din acea epocă, mai precis de la 1780, semnat de istoricul Griselini, „Istoria Banatului Timişean”, se consemnează că „Prim-medicul din Timişoara Dr. Kömever a studiat din ordinul Curţii Imperiale invaziile de muscă columbacă în regiunile din apropierea Dunării“.
Cei şase oameni de ştiinţă, bunăoară, Alexandru Stupariu, Petru Muntean, Marin Leancu, Viorel Timoceanu, Ioan Popescu şi Martin Pop, sunt primii cercetători din ţară care au făcut cunoscute documente inedite privind asistenţa sanitar-veterinară dintr-o epocă de avânt în acest domeniu. Astfel, domniile lor au descoperit un document de importanţă majoră pentru practica veterinară a regimentelor austro-ungare, îndeosebi cele legate de îngrijirea cailor şi a măsurilor curative în cazuri de îmbolnăvire, măsuri care în Banat au avut o înrâurire benefică şi în secolele următoare. Documentul relevă faptul că veterinarul însărcinat cu îngrijirea cailor regimentului de cuirasieri „Trautmannsdorf”, un oarecare Scotti, a comunicat, într-un ordin din anul 1775, opiniile despre îmbolnăvirile şi demersurile terapeutice şi de prevenire. Scotti deţinea atunci funcţia numită „Kurschmied”, care însă nu echivala cu cea a unui medic veterinar. Acelaşi slujbaş a organizat în anul 1766 prima „Şcoală de artă veterinară”, în care erau pregătiţi medici veterinari denumiţi „Militärschmied“, urmând ca în 1767 şcoala să devină Institut de învăţământ veterinar, cu titulatura de „Pferde-Operationsschule”, care a fost urmată şi de numeroşi bănăţeni. Tot în-tr-un document din acea epocă, mai precis de la 1780, semnat de istoricul Griselini, „Istoria Banatului Timişean”, se consemnează că „Prim-medicul din Timişoara Dr. Kömever a studiat din ordinul Curţii Imperiale invaziile de muscă columbacă în regiunile din apropierea Dunării“.
Primele servicii organizate
Prima Lege de Poliţie sanitar-veterinară, autorii cărţii „Medicina veterinară în sud-vestul României...” o menţionează ca datând din 1874, lege care se aplica pe întregul teritoriu austro-ungar, deci şi în Banat şi în Ardeal, unde au fost numiţi 40 de controlori veterinari de judeţe, înfiinţându-se şi staţiuni de carantină la frontiere şi la punctele vamale. Măsurile de poliţie sanitar-veterinară dădeau medicilor veterinari competenţe de îndrumare tehnică a zooculturii, de a legaliza înfiinţarea şi organizarea serviciilor veterinare judeţene şi locale. În aceeaşi perioadă au fost încadraţi de către prefecturi şi primii specialişti-medici veterinari, pentru a prelua de la medicii umani atribuţiile legate de combaterea epizootiilor, devenind apoi adjuncţi ai medicilor umani. În această perioadă istorică apare, iată, încă un document inedit descoperit de cei şase autori menţionaţi, bunăoară, faptul că în 1843, primul medic veterinar, semnalat ca fiind încadrat într-un serviciu public organizat, a fost doctorul Theophil Tromwalter din Timişoara, iar după el, în 1863, Constantin Fometescu, la Oraviţa şi apoi la Lugoj. Se mai menţionează în document că primul serviciu zootehnic şi sanitar-veterinar comunal a fost înfiinţat în 1866 la Săcălaz-Timiş, fiindu-i încredinţat Kurschmied-ului militar pensionar Franz Fleischhacker, care în 1888 a fost schimbat de Egidius Haupt, având aceeaşi funcţie de Kurschmied-veterinar. Documentele vremii, descoperite de autorii volumului privind medicina veterinară în sud-vestul României, mai consemnează momentul preluării în 1890 a primei funcţii de medic veterinar şef de judeţ de către doctorul Alfred Feiler, de asemenea, faptul că în 1891 a e-xistat în judeţul Timiş prima „Asociaţie şvăbească a plugarilor şi crescătorilor de vite”, care aducea încă din 1895 tauri de prăsilă din Elveţia. Cronici relativ târzii, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, relatează despre înfiinţarea în 1890 a Inspectoratului sanitar-veterinar Timişoara, de altfel prima instituţie de profil în teritoriu, cuprinzând judeţele Arad, Cenad, Caraş-Severin, Timiş-Torontal şi Vârşeţ, precum şi oraşele Arad, Timişoara, Pancevo şi Vârşeţ. Un moment interesant îl constituie şi prima expoziţie de tăuraşi cu vânzare, pentru doritori chiar din alte judeţe, organizată în 1821 la Grabaţi, în judeţul Timiş.
Profesionişti în zonă şi în ţară
Autorii mai menţionează că „în primele două decenii ale secolului XX, evoluţia activităţii sanitar-veterinare (...) s-a desfăşurat asemănător atât în Vechiul Regat, cât şi în Ardeal şi Banat”. În anul 1901 este menţionat ca medic comunal la Biled-Timiş Siegfried Loeb, iar la plasa Cenei, Szabó Ignacz. Cu toate că doar în Banat şi Ardeal au fiinţat cu preponderenţă medici veterinari comunali şi cercuari, remuneraţi din bugete locale, asemenea atribuţii au fost ulterior semnalate în întreaga ţară. Autorii volumului se referă pe parcurs la existenţa unui medic veterinar comunal la Bucureşti, în persoana profesorului dr. Ioan Poenaru, de la Facultatea de Medicină Veterinară, singurul caz în afara Banatului, cea din urmă zonă incluzând judeţele Arad, cu şase medici veterinari, şi Timiş cu 20. Între 1920 şi 1923, în sud-vestul României îşi desfăşurau activitatea 75 de absolvenţi de la Budapesta, 12 de la Viena şi 11 de la Bucureşti. Conform mărturiilor din documentele vremii, o seamă de specialişti cu studii efectuate în cele două capitale au deţinut funcţii administrative dintre cele mai importante. Astfel, ca inspector şef regional la Timişoara este menţionat Teodor Turturică, Soos Eugen, ca medic-veterinar, şef de judeţ la Arad, Kapostassy Joszef, în Caraş, Julius Ziegler, în Hunedoara, Szidon Dezideriu, în Severin, şi Vasile Hoszu, în Timiş. Aproape 50% din medicii veterinari din zona de sud-vest, adică 46 de medici, activau în judeţul Timiş.
Activităţi de specialitate particulare
Serviciile medicale veterinare particulare existau în Banat chiar şi înainte de secolul XIX, iar ele s-au menţinut şi în prima parte a secolului XX. Autorii volumului referitor la medicina veterinară bănăţeană s-au oprit în demersul lor şi asupra serviciilor medicale veterinare particulare, din perioada imediat următoare Revoluţiei de la 1989. Se constată astfel existenţa unor activităţi prin liberă practică în judeţele Timiş şi Caraş-Severin, cel din urmă fiind un judeţ cu o puternică dezvoltare în privinţa creşterii animalelor. Autorii fac pe parcursul lucrării o radiografie obiectivă a sectorului privat veterinar, constatând că cele mai multe cabinete medicale veterinare particulare au fost deschise în municipii şi oraşe, fiind solicitate pentru examene clinice şi tratamente, mai ales pentru animale de companie. Dar cei şase specialişti, doctori în medicină veterinară, nu s-au oprit aici. Ei au investigat în aceeaşi măsură activitatea medical veterinară în perioade critice pentru medicina veterinară, în perioade care cuprind anii 1960, 1980 şi până la schimbările survenite în decembrie 1989.
Autorii mai menţionează că „în primele două decenii ale secolului XX, evoluţia activităţii sanitar-veterinare (...) s-a desfăşurat asemănător atât în Vechiul Regat, cât şi în Ardeal şi Banat”. În anul 1901 este menţionat ca medic comunal la Biled-Timiş Siegfried Loeb, iar la plasa Cenei, Szabó Ignacz. Cu toate că doar în Banat şi Ardeal au fiinţat cu preponderenţă medici veterinari comunali şi cercuari, remuneraţi din bugete locale, asemenea atribuţii au fost ulterior semnalate în întreaga ţară. Autorii volumului se referă pe parcurs la existenţa unui medic veterinar comunal la Bucureşti, în persoana profesorului dr. Ioan Poenaru, de la Facultatea de Medicină Veterinară, singurul caz în afara Banatului, cea din urmă zonă incluzând judeţele Arad, cu şase medici veterinari, şi Timiş cu 20. Între 1920 şi 1923, în sud-vestul României îşi desfăşurau activitatea 75 de absolvenţi de la Budapesta, 12 de la Viena şi 11 de la Bucureşti. Conform mărturiilor din documentele vremii, o seamă de specialişti cu studii efectuate în cele două capitale au deţinut funcţii administrative dintre cele mai importante. Astfel, ca inspector şef regional la Timişoara este menţionat Teodor Turturică, Soos Eugen, ca medic-veterinar, şef de judeţ la Arad, Kapostassy Joszef, în Caraş, Julius Ziegler, în Hunedoara, Szidon Dezideriu, în Severin, şi Vasile Hoszu, în Timiş. Aproape 50% din medicii veterinari din zona de sud-vest, adică 46 de medici, activau în judeţul Timiş.
Activităţi de specialitate particulare
Serviciile medicale veterinare particulare existau în Banat chiar şi înainte de secolul XIX, iar ele s-au menţinut şi în prima parte a secolului XX. Autorii volumului referitor la medicina veterinară bănăţeană s-au oprit în demersul lor şi asupra serviciilor medicale veterinare particulare, din perioada imediat următoare Revoluţiei de la 1989. Se constată astfel existenţa unor activităţi prin liberă practică în judeţele Timiş şi Caraş-Severin, cel din urmă fiind un judeţ cu o puternică dezvoltare în privinţa creşterii animalelor. Autorii fac pe parcursul lucrării o radiografie obiectivă a sectorului privat veterinar, constatând că cele mai multe cabinete medicale veterinare particulare au fost deschise în municipii şi oraşe, fiind solicitate pentru examene clinice şi tratamente, mai ales pentru animale de companie. Dar cei şase specialişti, doctori în medicină veterinară, nu s-au oprit aici. Ei au investigat în aceeaşi măsură activitatea medical veterinară în perioade critice pentru medicina veterinară, în perioade care cuprind anii 1960, 1980 şi până la schimbările survenite în decembrie 1989.
Autorii
Cei şase autori ai volumului „Medicina veterinară în sud-vestul României, de la începuturi şi până la sfârşitul mileniului doi”, fac parte din elita medicinei veterinare bănăţene, cu toţii ancoraţi profund în problematica înfăţişată în această primă vastă lucrare scrisă vreodată în România. „Sufletul” cărţii, cum îl numesc colegii de pagină pe distinsul medic veterinar doctor Ioan Popescu, a pregătit specialişti la Timişoara şi Craiova şi a fost profesor asociat la Universitatea de Ştiinţe Agricole a Banatului. A predat discipline legate nemijlocit de practica productivă şi de asistenţa medicală. Profesorul universitar dr. Alexandru Stupariu este deţinătorul unei vaste biblioteci care cuprinde peste 15 000 de volume. A scris 30 de cărţi de specialitate şi 200 de lucrări şi articole ştiinţifice legate de fiziopatologie, probleme referitoare la sănătatea animalelor de producţie şi a animalelor de companie. Dr. med. vet. Petru Muntean este în prezent şeful Laboratorului Sanitar Veterinar Judeţean, din cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş. Este profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară a U.S.A.B. şi autorul a 30 de lucrări ştiinţifice privind tratamentele şi sănătatea ani-malelor productive, a peştilor şi a vânatului. Profesorul universitar dr. Marin Leancu dispune de competenţe deosebite privind activitatea de laborator şi organizarea asistenţei sa-nitare veterinare. Profesorul universitar dr. med. vet. Martin Pop a îmbinat consecvent ştiinţa cu practica într-una dintre cele mai importante ramuri ale economiei naţionale. Dr. med. vet. Viorel Timoceanu a contribuit la redactarea cărţii cu o bogată experienţă, iniţiativă, dinamism şi ca bun cunoscător al medicinei veterinare bănăţene. Seniorul medicilor veterinari din România, profesorul dr. Lascăr Buruiană, decedat recent la venerabila vârstă de 100 de ani, a calificat volumul ca fiind „Biblia de la Timişoara şi Arad”. Ecouri referitoare la carte au mai fost consemnate din partea profesorului şi istoricului Vasile Popeangă de la Arad, a istoricului Viorel Popa, în „Jurnalul medicilor veterinari”, a doctorului Emil Oneţ, în publicaţia „Clipa” din Las Vegas, în S.U.A. Volumul a fost, de asemenea, propus pentru Marele Premiu al Academiei.
Cei şase autori ai volumului „Medicina veterinară în sud-vestul României, de la începuturi şi până la sfârşitul mileniului doi”, fac parte din elita medicinei veterinare bănăţene, cu toţii ancoraţi profund în problematica înfăţişată în această primă vastă lucrare scrisă vreodată în România. „Sufletul” cărţii, cum îl numesc colegii de pagină pe distinsul medic veterinar doctor Ioan Popescu, a pregătit specialişti la Timişoara şi Craiova şi a fost profesor asociat la Universitatea de Ştiinţe Agricole a Banatului. A predat discipline legate nemijlocit de practica productivă şi de asistenţa medicală. Profesorul universitar dr. Alexandru Stupariu este deţinătorul unei vaste biblioteci care cuprinde peste 15 000 de volume. A scris 30 de cărţi de specialitate şi 200 de lucrări şi articole ştiinţifice legate de fiziopatologie, probleme referitoare la sănătatea animalelor de producţie şi a animalelor de companie. Dr. med. vet. Petru Muntean este în prezent şeful Laboratorului Sanitar Veterinar Judeţean, din cadrul Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş. Este profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară a U.S.A.B. şi autorul a 30 de lucrări ştiinţifice privind tratamentele şi sănătatea ani-malelor productive, a peştilor şi a vânatului. Profesorul universitar dr. Marin Leancu dispune de competenţe deosebite privind activitatea de laborator şi organizarea asistenţei sa-nitare veterinare. Profesorul universitar dr. med. vet. Martin Pop a îmbinat consecvent ştiinţa cu practica într-una dintre cele mai importante ramuri ale economiei naţionale. Dr. med. vet. Viorel Timoceanu a contribuit la redactarea cărţii cu o bogată experienţă, iniţiativă, dinamism şi ca bun cunoscător al medicinei veterinare bănăţene. Seniorul medicilor veterinari din România, profesorul dr. Lascăr Buruiană, decedat recent la venerabila vârstă de 100 de ani, a calificat volumul ca fiind „Biblia de la Timişoara şi Arad”. Ecouri referitoare la carte au mai fost consemnate din partea profesorului şi istoricului Vasile Popeangă de la Arad, a istoricului Viorel Popa, în „Jurnalul medicilor veterinari”, a doctorului Emil Oneţ, în publicaţia „Clipa” din Las Vegas, în S.U.A. Volumul a fost, de asemenea, propus pentru Marele Premiu al Academiei.
Clubul medicilor veterinari pensionari
La Timişoara funcţionează din ianuarie 1980 Clubul medicilor veterinari pensionari „Valeriu Pintea”, primul şi singurul club de profil din ţară. El numără în prezent 40 de membri permanenţi şi 10 colaboratori legaţi prin profile înrudite de clubul şi breasla medicilor veterinari. Preşedintele clubului este profesorul dr. med. vet. Alexandru Stupariu. Clubul s-a constituit într-o organizaţie nonguvernamentală şi nonprofit şi şi-a propus drept scop dezbaterea problemelor legate de profesiunea de medic veterinar, redactarea şi publicarea unor lucrări de specialitate, de beletristică şi artă. Cei 40 de membri intenţionează, de asemenea, să publice în acest an, la un sfert de veac de existenţă, cartea omagială închinată fondatorului Clubului medicilor veterinari pensionari, Valeriu Pintea, cel care a fost cel mai titrat membru şi primul preşedinte executiv al clubului. Pensionarii medici veterinari au scris până în prezent 25 de cărţi de poezii, aforisme, epigrame şi monografii, cea mai recentă fiind cea scrisă de dr. Petru Bugariu, despre cunoscutul specialist Florentin Cârpanu. O valoroasă monografie redactată de dna Zoe Polverejan, în colaborare cu profesorul M. Ancuş şi dr. Ştefan Polverejan, se referă la activitatea farmaceutică în localitatea Ciacova. Clubului timişorean i-au fost conferite în septembrie 2003, la Iaşi, la al IX-lea Congres Internaţional al Medicilor Veterinari, medalia şi diploma „Pentru progresul medicinei veterinare”.
La Timişoara funcţionează din ianuarie 1980 Clubul medicilor veterinari pensionari „Valeriu Pintea”, primul şi singurul club de profil din ţară. El numără în prezent 40 de membri permanenţi şi 10 colaboratori legaţi prin profile înrudite de clubul şi breasla medicilor veterinari. Preşedintele clubului este profesorul dr. med. vet. Alexandru Stupariu. Clubul s-a constituit într-o organizaţie nonguvernamentală şi nonprofit şi şi-a propus drept scop dezbaterea problemelor legate de profesiunea de medic veterinar, redactarea şi publicarea unor lucrări de specialitate, de beletristică şi artă. Cei 40 de membri intenţionează, de asemenea, să publice în acest an, la un sfert de veac de existenţă, cartea omagială închinată fondatorului Clubului medicilor veterinari pensionari, Valeriu Pintea, cel care a fost cel mai titrat membru şi primul preşedinte executiv al clubului. Pensionarii medici veterinari au scris până în prezent 25 de cărţi de poezii, aforisme, epigrame şi monografii, cea mai recentă fiind cea scrisă de dr. Petru Bugariu, despre cunoscutul specialist Florentin Cârpanu. O valoroasă monografie redactată de dna Zoe Polverejan, în colaborare cu profesorul M. Ancuş şi dr. Ştefan Polverejan, se referă la activitatea farmaceutică în localitatea Ciacova. Clubului timişorean i-au fost conferite în septembrie 2003, la Iaşi, la al IX-lea Congres Internaţional al Medicilor Veterinari, medalia şi diploma „Pentru progresul medicinei veterinare”.
Gerhard Binder
Agenda nr. 38/17 septembrie 2005
Versiune pentru tipărire
