Monografii [ back ]

Ioan Viorel Boldureanu

ORIZONT MENTAL SI CREDINTE MAGICE ÎN SUD-VESTUL ROMÂNIEI (BANAT) 


1. Teritoriul - coordonate etno-geografice Zona de sud-vest a României, cu o întindere de aproximativ 25.000 Km2, reprezintă o entitate distinctă în teritoriul locuit de români, mai exact spus în spatiul istorico-geografic de etnogeneză a românilor. Situatia politico-administrativă si frontierele statale actuale nu trebuie să ne deruteze. Suprafata estimată la 25.000 km2 este, evident, mult mai mare decât însumarea judetelor bănătene de azi - Timisul (cu resedinta la Timisoara) si Caras-Severin (cu resedinta la Resita). Entitatea despre care ne propunem să vorbim aici se prefigurează, în linii mari, în spatiul Banatului istoric si poartă inextricabile relatii cu această realitate. Ca repere geografice, la nord am avea Muresul, spre est culoarul Strei-Cerna (traversând Dunărea, pe valea Timocului), în sud tinutul Voivodinei până înspre Dealurile Deliblatei si în vest - zona de câmpie - până la Tisa. Încă din secolul al XIX-lea învătatul bănătean Marian Athanasie Marienescu (1830-1915) a afirmat cu tărie, pe temeiul unor izvoare istorice antice si moderne, că respectivele teritorii - cunoscute în vechime sub denumirea de Dacia Ripensis - apartineau Iliriei, iar în această postură tinuturile astfel numite au fost subiectul unei romanizări înfăptuite (ori cel putin începute) cu două - trei secole înaintea cuceririi militare a Daciei prin cele două războaie duse de Traian (101 si 105-106 d. H.). Autorul citat dă ca an al începerii procesului de romanizare a Iliriei anul 229 î. H. (Marienescu, 1904, 140). Interesant este si faptul că acelasi autor apreciază că importanta Iliriei (implicit a Daciei Ripensis) nu numai că nu scade după retragerea aureliană (271 d. H.), ci această provincie, timpuriu romanizată, creste atât de mult în putere si influentă, încât multi dintre ultimii împărati ai încă nedivizatului Imperiu Roman erau tocmai din Iliria! Înainte de a arăta deslusit care e ratiunea acestor sumare creionări istorico-geografice, trebuie să spunem că aproape toate cercetările contemporane validează (uneori fără să citeze) atât metodologia, cât si demersul lui Atanasie Marienescu (cf. Russu, 1981). Motivul pentru care am făcut aceste precizări este acela că zona astfel delimitată si descrisă este una dintre cele mai păstrătoare si prezintă un interes aparte în ceea ce priveste patrimoniul culturii etno-folclorice si de civilizatie traditională românească. Nu întâmplător, cu privire la acest spatiu păstrător, încă din primele decenii ale secolului trecut, un învătat bănătean, Damaschin Bojinca (1802-1869), publica o lucrare numită Anticile romanilor acum întâia oară româneste scrise. Cu tipariul Universitatei din Pesta 1832-1833, în care arăta: ,,În Antici vei afla multe datini a fi fost la romani, care si până astăzi se tin în sânul românilor de acum, sau întregi sau în oarescare strămutare. Si aceste datini ce se păstrară de români atâtea sute de ani, între atâtea valuri, între atâtea nevoi si strămutări ce pătiră dânsii de la despărtirea lor de către împărătia romanilor, sunt mai mari si mai temeinice mărturii spre adeverirea urzirii românilor de la vechii romani decât orice arătări istoricesti, sau iscodiri omenesti de acum (...)" (Bojincă, 1978, 118). Formularea dată de Bojincă exprimă explicit atât ideea continuitătii culturale înteleasă ca persistentă spirituală a ,,antichitătilor", cât si păstrarea lor în formă vie la românii succesori ai romanilor. Această teză a învătatului bănătean o depăseste în privinta actualitătii pe cea expusă în ,,Atheneum" de întemeietorul folclorului, arheologul englez William J. Thoms (1846), desi, după cum se vede, este antrioară cu un deceniu si jumătate celei engleze.  
2. Orizontul mental al ,,străplântării" si acculturatia crestină Un alt învătat bănătean din secolul al XIX-lea Simeon Mangiuca (1831-1890), într-un studiu despre Colinda, publicat în ,,Călindariu julianu, gregorianu si poporal român" pe 1882 (p. 41 si următoarele) îl citează pe Sulzer cu a sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Wien, 1780, tom I, p. 399 în aceste cuvinte: ,,O deplină istorie a credintelor desierte române ar deveni o istorie a credintelor tuturor natiunilor. Atâtea sunt credintele, datinele si cultul religionar la români (...)". Învătatul bănătean înfătisează complexitatea contradictorie a religiei si spiritului roman care se va perpetua în caracteristica aparent contradictorie a spiritului etnic în cultura românească traditională: păstrarea cu tenacitate la noi a unor credinte străvechi (puternic marcate de sacralitate si ceremonialitate) si, paradoxal, marea labilitate a românilor fată de dogma crestină institutionalizată, de biserică si crestinism ca institutie abstracte - de unde aparenta lipsă de fermitate si fervoare religioase, care a mers până la îngăduintă si permisivitate fată de ,,superstitii" si chiar de ,,erezii"; asadar întâlnim o folclorizare a religiei crestine care a făcut ca dogmei institutionalizate să-i fie substituită o ,,teologie populară", precum spunea Lucian Blaga. Simeon Mangiuca, citat mai sus, arată cu mai bine de un veac în urmă că semnificatiile centrale ale mitologiei crestine se bazează pe prestigiul revelator-simbolic din mistica arhaică folosindu-se în fapt o suprapunere - termenul utilizat de Mangiuca e ,,străplântare" - a sărbătorii crestine (implicit a ,,personajelor") pe o sărbătoare anterioară, precrestină. Termenul de ,,străplântare" corspunde sesizării de către vechiul folclorist si etnolog bănătean a unor procese extrem de complexe, reunite ulterior de antropologia modernă sub numele de acculturatie. Iată un exemplu grăitor adus de Mangiuca: ,,Mărul mare de Sân-Petru este de cel mai mare înteles si de cea mai mare însemnătate în acest cântec (Petrecerea mortului - n.n.). El este arborele lumii în mitologia popoarelor (1. Gârnita lui Jupiter, 2. Gorunul lui Ares, 3. Frasinul lui Yggdrasil, 4. Pomul cel mare de aur din grădina esperidică). Crestinii din Evul de mijloc au înăltat crucea la atare însemnătate (Grimm, Deutsche Mythologie, ed. 4, tom II, p. 664) (...) pentru că crucea cuprinde în sine un mare mister (taină) a cărei pusetiune (propensiune - n.n.) este astfel încât partea de sus se înaltă în ceruri, partea de jos, înfiptă în pământ, atinge adâncul iadului, lătimea ei apoi acoperă părtile lumei". Într-o situatie similară este si simbolul ,,lină fântână" din acelasi cântec ritual funerar (Mangiuca, 1882, 130-155). Pornind chiar de la această ,,topografie spirituală" de factură mitico-magică si mistică se poate contura o viziune, foarte cuprinzătoare si foarte diversificată calitativ, a lumii în orizontul mental traditional având niste ,,particularizări etnice" esentiale în spatiul culturii noastre: (Despre această viziune am vorbit mai pe larg în precedentele editii ale Cursurilor de Vară de la Universitatea de Vest din Timisoara, cf. volumul Mitologii, Univ. de Vest, Timisoara, 1995, p. 20-31). Aici mă voi limita la o schită a coordonatelor esentiale ale acestei viziuni: - atât spatiul, cât si timpul sunt neomogene, diferă calitativ, pot fi modificate calitativ; există un ,,exces de cauzalitate", care duce de fapt la anularea cauzalitătii; - ,,posibilul" se află chiar în inima ,,realului", astfel încât posibilul este mai real decât realul, ambele atingând deopotrivă si viata (,,lumea cu dor") si postexistenta (,,lumea fără dor", ,,lumea mortilor"), toate acestea fiind ,,reversibile", respectiv ,,comunicante"; - înaintea Facerii ,,stă" lumea neagră, iar ,,facerea" nu reprezintă doar orice nastere, ci si Geneza însăsi, precum si orice ,,act creator" omenesc (echivalent demiurgic al Facerii Dintâi); - înafara acestor trei ,,registre" ontice ,,stă" Nimicul, cel mai temut de omul mentalitătii arhaice, primitive si traditionale (horror vacui); - din ,,lumea fără dor" există putinta întoarcerii strămosilor pe căi rituale (prin datinile de bună-cuviintă si prin praznice), ori sub forma năvălirilor ,,peste fire", care provoacă ,,teroare eshatologică" (G. Călinescu) si mari nenorociri în lumea celor vii. În încheierea acestui subcapitol facem trimitere la un prestigios reper bibliografic: cartea lui Fustel de Coulanges (1984), care expune pe larg atât aspectele arhaice si antice ale cultului strămosilor în institutiile Romei si Greciei Antice, cât si sensurile întemeietoare ale ,,sinonimiei" casă - familie - neam. 3. Datini si credinte magice în Banat În cele ce urmează vom încerca o mică sistematizare a materialului de teren din zona sud-vestică a României pe care l-am publicat deja în suplimentul de luni al ziarului ,,Timisoara" în anii 1995-1996. Sintetizarea si ordonarea acestui material le fac acum în functie de acel orizont mental al omului din mediile traditionale, urmărind însă si o anumită ordonare didactică în expunerea faptelor: a) ,,Învătarea" vrăjitoriei. Cel mai adesea vrăjitoarele recunosc că nu ele, direct, ci mamele lor au fost pricepute la ,,făcături". Micu Rozina, născută în 1906 la Soltur, Voivodina (Iugoslavia) mi-a destăinuit în 1996 cum a învătat ea să descânte cu leac. Mama ei, moartă la o vârstă tânără, i s-a arătat în vis si i-a spus că, dacă vrea s-o mostenească în mestesugul făcăturilor, atunci ea, Rozina, când va fi la cununie în fata altarului, să-si amintească un descântec (sau măcar un fragment) pe care l-a auzit de la mama ei cât aceasta a fost vie; mama ei nu-i spusese niciodată, însă, clar, deslusit nici un dscântec. Într-adevăr, Rozina si-a amintit un fragment din descântecul de deochi. Si l-a rostit în gând la cununie. De atunci nimeni n-o întrece în puterea de vindecare a deochiului. b) ,,Intrarea" în lume (nasterea) si ,,iesirea" din lume (moartea) sunt acte dominante de Puteri (energii necreate, dincolo de bine si de rău). Înaintea nasterii (ca si înainte de orice germinatie, ca si înainte de Facerea Lumii) se întinde lumea neagră. Dacă o femeie rămâne însărcinată (există expresia ,,în stare binecuvântată") contrar vointei ei, atunci o vrăjitoare (,,muiere pricepută") procedează astfel: ia o oală de lut nouă, confectionează un mic opait punând o lumânare aprinsă pe o coajă de pâine sau de dovleac, asează acea ,,corăbioară" pe pântecul femeii gravide si pune oala cu gura în jos peste acea lumânare aprinsă, apăsând-o pe pântec până acea lumânare se stinge. Oala trăgea pântecul femeii în întunericul din interiorul ei. Întoarsă, lumina nu provoacă nasterea, ci cheamă întunericul, astfel ca lumea neagră să absoarbă progenitura nedorită îndărăt în hăul Nimicului. c) Apa neîncepută este un ,,agent magic" al lumii dinainte de Facere; dar venită în lumea noastră, apa neîncepută este un factor foarte important de ,,corijare" a abaterilor, a neajunsurilor, a aberatiilor acestei lumi. ,,Apa neîncepută" se foloseste la prima scaldă a copilului nou-născut, la farmecele de mărit (pentru favorizarea măritisului fetelor) si pentru ,,pecetluirea" stâlpilor (locurile unde cortegiul mortuar se opreste în drumul spre cimitir si unde preotul prohodeste). d) Semne din nastere. Pruncul (nou-născutul) se poate naste cu unele semne ( malformatii). Chiar dacă aceste semne sunt înlăturate prin diferite procedee, puterea lor îl urmăreste pe om toată viata si chiar după moarte. Se pare că cel mai grav semn din nastere îl reprezintă dintii crescuti si părul pe piept crescut. Un prunc astfel născut acum 70 de ani într-un sat de pe cursul mijlociu al râului Bega putea fi vindecat după priceperea vrăjitorului (bărbat!) în două feluri: - să fie dezbrăcat si aruncat în apa râului la cotul cu vâltori, în miez de noapte, sau - să fie trecut, tot dezbrăcat, spre apusul soarelui printr-o vizuină de vulpe. Mama pruncului a optat pentru a doua variantă socotind-o mai putin primejdioasă. Trecut prin vizuina vulpii, pruncul ,,s-a legat cu pământul" si, ca urmare, desi părul si dintii din nastere i-au pierit, el nu avea să se căsătorească niciodată; fusese legat cu pământul ,,si altă muiere nu i-a mai trebuit". d) Taina arhaică a botezului. Dacă pruncul se naste viu si fără semne, atunci, chiar din momentul nasterii (după cum ne încredintează filosoful crestin Tertulian, Fustel de Conlanges si Damaschin Bojincă) nasterea - analog cu moartea - trebuie să se facă pe pământ, pe sol - ,,la picioarele Tatălui Ceresc", iar pruncul trebuia supus tuturor datinelor si obiceiurilor. Din primul moment cea mai importantă este cea dintâi scaldă. Ea este făcută de moasa de buric. Această femeie din neam, după ce o ajută pe gravidă să nască, taie buricul pruncului si aleargă la preotul satului cerându-i să pregătească îndată apa de scaldă. Cu acel prilej îi comunică preotului numele tainic al pruncului (la care ea se gândise anterior). Acel nume este tinut secret în toată viata celui ce s-a născut pentru ca boala si moartea să nu-l recunoască. ,,Apa de botez" e un fel de aghiasmă sfintită de preot pe numele tainic al nou-născutului. Din această apă moasa pune câteva picături în prima scaldă a pruncului si apoi încă de câte ori îl vor scălda până la botezul crestinesc propriu-zis (care nu trebuia să fie făcut mai târziu de trei săptămână de la nastere). De aceea oamenii satelor din zona noastră spuneau că un prunc se poate naste mort, dar nu poate muri nebotezat - pentru că prima scaldă îndeplineste în chip arhaic Taina botezului. e) Moasa duce, nasa aduce. După prima scaldă, mama copilului pregăteste în trei seri consecutiv masa ursitoarelor, punându-le cel putin o turtă de grâu, un pahar de apă si un cutit. Ursitoarele vor veni noaptea, vor mânca din turtă, se vor îmbuna si cu cutitul în paharul de apă, pe rând, vor ,,boroci" (boscorodi, vrăji) soarta copilului. Cea mai rea, cea mică, îi va hotărâ moartea.(Omul poate ,,să-si facă viata" bună sau rea, dar numai în limitele ursite. De aceea cele două proverbe ,,Ce ti-e scris, în frunte ti-i pus" si ,,Soarta-i cum si-o face omul" nu numai că nu sunt contradictorii, ci sunt concordante si complementare). La botezul crestinesc - cel săvârsit de preot în baptisteriu - moasa este cea care-l duce pe prunc la biserică, iar nasa îl aduce pe un alt drum si-l dă mamei, care, în tot acest timp, a rămas acasă. Dacă la ducere moasa l-a scos pe usă, atunci la întoarcerea de la biserică nasa îl dă mamei pe fereastră. Deci întoarcerea nu se face pe acelasi drum; de fapt, nu există întoarcere! f) Dez - miratul si curatul. Uneori cele trei ursitoare se arată ca una: apare o singură femeie (de obicei îmbrăcată în negru), care intră noaptea, se apropie de leagănul pruncului si, dacă mama nu pândeste cu atentie, atunci ursitoarea îi schimbă pruncul. Schimbarea se poate face în două feluri: ursitoarea îi inversează mădularele (organele), astfel că spatele îi devine fată, iar inima se mută pe dreapta; sau ursitoarea aduce un prunc fals de aceeasi vârstă si foarte asemănător cu cel din leagăn. Dacă mama nu e vigilentă, ursitoarea pur si simplu schimbă cei doi prunci, lăsându-l în leagăn pe cel netrebuit. (,,Reschimbarea" poate fi făcută doar de vrăjitor prin aruncarea celui ,,netrebuit" noaptea la râu, la cotul cu vâltori). Dacă femeia gravidă vede o persoană cu malformatii, ea nu trebuie să se mire, să nu scape nici o exclamatie de mirare sau de dezgust, ci să spună ,,Doi se miră, doi se dez-miră!" - de trei ori. După nastere, dacă o altă femeie vizitează pruncul si acea femeie e în perioada menstruală, ea trebuie să prindă discret pruncul de picior si să spună de trei ori: ,,Eu sunt spurcată, tu curat!". g) ,,Frasu copiilor". Cele mai grave boli ale copilăriei, potrivit traditiei, sunt: deochiul în pământ (când cel care deoache priveste în acelasi timp si victima si pământul; atunci deochiul e mortal si fără leac) si frasul copiilor (boala mare, bântuiala, epilepsia). Copilul nu trebuie lăsat să doarmă când pe ulită trece o cireadă, ori trece cortegiul funerar. Dacă e deochiat ,,simplu", atunci cel mai bun loc pentru a fi descântat este tocmai ,,în mijlocul cirezii": se opreste cireada, se aduce pruncul, ,,muierea pricepută" sau vrăjitorul îl duce în brate între vite si acolo îl descântă. Dacă pruncul ,,capătă frasul copiilor", mama îl descântă astfel: ia giurgiuveaua de la fereastră, o pune peste leagăn, deasupra pruncului bântuit si bate puternic în geam de nouă ori. Frasul se sperie si pleacă. (Pentru simetrie notăm că tot la fereastră se mai ,,strigă" si zorile la înmormântare si tot la fereastră colindătorii fac mare zarvă. Am văzut deja că după ce e adus de la biserică, pruncul botezat - născut sau renăscut spiritual - este băgat în casă - în lume - tot pe fereastră). h) Mărul, focul si Capra la nuntă Analogiile, simetriile, omologările între obiceiurile de nastere, nuntă, înmormântare pe de-o parte si dintre acestea si obiceiurile de peste an împreună cu cele ocazionale, pe de altă parte, constituie cea mai solidă dovadă a caracterului sistematic, coerent, logic (dar nu după o logică aristotelică, nici după o rationalitate carteziană!) a orizontului mental traditional si a vietii sătesti preindustriale. Stim că mărul este pomul vietii, dar si arborele lumii (în traditia zonei), pentru că fructul mărului (rostit de vechii bănăteni la feminin mară) e fructul ispitei, al cunoasterii (potrivit traditiei biblice). La nuntă, după căsătoria religioasă (cununia în biserică) miresei i se pregăteste o mară în care se înfig multe monede. Anterior, mara este pusă în apa în care se spală mireasa (înainte de a merge la sfânta cununie). După ce iese din biserică, mireasa aruncă peste cap acel fruct împodobit. Nuntasul care-l prinde îsi ia banii, iar mărul (fructul) îl aruncă mai departe ca să se piardă, ca si cum fructul ar fi încărcat de toate păcatele miresei. În acest fel ,,fructul păcatului" fiind arucat, iar mireasa redobândeste conditia paradisiacă a Evei dinainte de izgonirea din Rai. Tot la nuntă se joacă masca numită ,,Capra", care este specifică obiceiurilor de iarnă (cele ce marchează ritual începutul vremii si începutul lumii) si. de asemenea, după nuntă, toti nuntasii joacă în jurul unui foc si apoi sar cu totii peste foc. Focuri se aprind peste an la 2 februarie, la 25 martie si la Înviere, în dimineata primei zile de Pasti. i) ,,Întorsul". Întoarcerea e de neîngăduit. Nici drumul pruncului de la botez, nici drumul alaiului nuptial, nici cel al cortegiului funerar nu trebuie să repete, nici măcar fragmentar, acelasi itinerariu. Doar boala, duhurile rele, făcăturile si demonul mortii, prin procedee magice, se ,,întoarce pe urmă-napoi" acolo ,,unde cocos nu cântă". De aceea există o întregă gamă a rigorilor si intedictiilor cu privire la ,,întors": de la simpla credintă că nu-i bine să te întorci din cale că în acea zi n-ai noroc, până la interdictia de a-l striga pe nume pe muribundul care-si dă duhul (pentru că el se întoarce atunci în lumea noastră, se chinuie, poate să se facă strigoi si-i chinuie si pe cei vii). j) Legarea, odihna si înfierarea mortului Am arătat că simetriile, analogiile, omologările secventiale între obiceiurile vietii de familie cu obiceiurile de peste an, cu cele ocazionale, cu anumite ,,scenarii magice" constituie fundamentul acestei adevărate institutii traditionale a vietii comunitare. ,,Legatu" se face întotdeauna cu lumea în care omul trebuie să sadă, să rămână. Dacă pruncul trebuie să rămână în lumea neagră si să nu se nască, atunci, încă de la nuntă, în biserică la cununie, mireasa aruncă boabe de mac: atâtea boabe câti ani nu vrea să aibă copii; dacă nu vrea să aibă niciodată, aruncă ,,un pumn" de seminte de mac (nenumărate). Există si tehnici mai complicate de ,,legare" a rodului - pentru ca femeia să nu rămână însărcinată. Dacă pruncul s-a născut, placenta si apa de scaldă a primei perioade (până la botezul crestin, dar de fapt până la un an) se pun la rădăcina unui măr. Pruncul, ca si mortul, nu se lasă nici un moment singur în odaie; pe sub el nu trebuie să treacă nici o vietate; nasterea, ca si moartea, e bine să se petreacă pe pământ; pruncul nou-născut, ca si cadavrul, se spală cu apă căldută (analogă lichidului din pântecul mamei). În judetul Caras-Severin persistă până azi obiceiul de a îngropa cadavrul, îndată după deces, în sopronul cu uneltele de muncă a pământului. Apoi se curătă de acea tărână, se îmbracă si (după cel putin o zi si o noapte de astfel de ,,odihnă" ) i se fac rânduielile crestinesti. Înfierarea mortului se face prin: 1) Înconjurarea cadavrului în sicriu (apoi a mormântului) cu un fir negru de lână; cel de la mormânt se aprinde după trei zile. 2) Aruncarea, în sicriu, în jurul cadavrului a unui pumn de sământă de mac (nenumărată) si a unor fărâme de tămâie. 3) Se fac patru cruciulite din lumânări subtiri (fără să fi fost aprinse) si se lipesc pe cele patru laturi în interiorul sicriului. 4) Cu trei lumânări din ceară curată de albine (nu din său, spermantet, ori parafină!) se face ,,înfierarea pânzei": se aprind si se sting de trei ori cele trei lumânări înăbusindu-li-se flacăra cu pânza mortului, la picioarele acestuia. 5) Se pun în sicriu patru cătei de usturoi. 6) Se pune sub spatele mortului o cruce făcută din creangă de trandafir. 7) Se înfige un ac înrosit la flacăra lumânării în pieptul cadavrului, ori măcar în cămasa sau haina acestuia (în inimă, respectiv în dreptul inimii). k) ,,Operatori" magici Două sunt categoriile cele mai însemnate de operatori magici privind viata si petrecerea (trecerea prin lumi) omului: I. Simulacre, substitute, efigii si II. Semne grăitoare. Din prima categorie sunt: urma, umbra, unghiile, părul, sudoarea, hainele, fotografia (portretul, păpusa) în sfârsit statul (lumânarea lungă ,,cât e omul" încolăcită si pusă pe pântecul cadavrului, apoi până la cimitir pe capacul sicriului, dar care nu se îngroapă laolaltă cu sicriul). Din a doua categorie, cele mai ,,grăitoare" sunt semnele rele care se arată în vis (semne de moarte sau de boală fără leac si dusmănia de moarte): grâu (boabe), struguri (negri), cirese; apă mare, mocirloasă, căderea unui dinte, căderea părului din cap, căderea unui perete al casei, copil mic (prunc nou-născut), câini, bani mărunti răspânditi pe drum.  
Concluzii 1) ,,Inventarierea" tuturor credintelor măcar si ale unei etnii pe o zonă relativ restrânsă este o problemă utopică, iluzorie, nerealizabilă. Cantitativ, nici nu s-ar putea estima numărul de tomuri în care ar trebui descrise. În orice caz, dacă ne-am imagina asa ceva, am avea de-a face cu o enciclopedie. O asemenea enciclopedie n-a putut fi înlocuită, nici ,,învinsă" de nici una dintre enciclopediile moderne, chiar dacă ele, în numele ,,spiritului stiintific", au urmărit cu obstinatie acest lucru. O enciclopedie a culturii traditionale, dacă ar putea fi alcătuită vreodată, nu va avea decât modesta pretentie de a sta în complementaritate cu toate cele moderne si de a restitui astfel o dimensiune cu adevărat întregitoare a fiintei omenesti. 2) prin urmare, superstitiile nu trebuie privite ca ,,neadevăruri", ca ,,rătăciri ale mintii", ci mai degrabă ca niste suprarealităti, niste entităti ,,deasupra-stătătoare" (etimologic asta si înseamnă). Iar dacă ar trebui să le definim pentru uzul demersului nostru, am restrânge mult sfera superstitiei. Atunci superstitia are un caracter negativ pentru că ea înseamnă o întelegere gresită ori o gresită asimilare a traditiei (fie a traditiei religioase, fie a celei folclorice)  
  

REFERINTE 
Bojincă, 1978 - Bojincă, Damaschin, Scrieri, Ed. Facla, Timisoara, 1978 Coulanges, 1984 - Coulanges, Fustel de, Cetatea antică, I, II, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1984 Mangiuca, 1882 - Mangiuca, Simeon, Călindariu julian, gregorian si poporal român, Tip. Wunder, Biserica Albă, 1882 Marienescu, 1904 - Marienescu, Ath., Illirii, Macedo-Românii si Albanesii, ,,Analele Academiei Române", Seria II, tom XXIX (Memoriile Sectiei Istorice) Tip. Göbl, Bucuresti, 1904 Russu, 1981 - Russu, I.I., Etnogeneza românilor, Ed. Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1981  
 

Dr. Ioan Viorel Boldureanu

_________________________________________________________________________

top



Copyright © 2006- Proiectul Rastko Romania. All rights reserved.