CROCHIURI ASUPRA UNUI MIT: COPILUL UNIC ÎN BANAT (rezumat) 

Este un loc comun a afirma că bănăţeanul a avut un singur copil şi că, de fapt, românii bănăţeani i-au copiat pe şvabii din Banat¹ adoptând acest obicei. Această axiomă s-a impus în jurul deceniul trei al sec. XX când problema depopulării Banatului a provocat o adevărată avalanşă de lucrări² iar una din cauzele principale ale fenomenului, alături de emigrare, a fost identificat tocmai în sistemul "copilului unic" / Ein-Kindersystem (prin care înţeleg şi sistemul "fără copil" / Kein-Kindersystem sau cel "cu doi copii" / Zwei-Kindersystem). 
Referitor la această problemă se ridică cel puţin două întrebări: 
       -a avut bănăţeanul întradevăr doar un singur copil ? 
       -românul bănăţean l-a copiat pe şvabul din Banat şi în acest aspect ? 
   Din păcate cercetările demografice serioase referitoare la Banat sunt destul de puţine³ iar datele statistice destul de controversate⁴. Subsecvent şi interpretarea acestor date este la fel de discutabilă. Acestă situaţie nu permite o evaluare cantitativa ci impune o evaluare calitativă şi punctuală⁵ folosind un tip de cercetare deductiv experimental. Şi de aceea⁶ vom încerca să obţinem un răspuns la cele două întrebări analizînd aproape exclusiv problematica în contextul ei şvăbesc. 
   Să amintim pentru început că despre sistemul copilului unic se vorbeşte pentru prima dată în istoriografia şvăbescă din Banat în anul 1929⁷ în timp ce la românii bănăţeni acest fenomen este descris deja în 1914⁸. 
   Se poate contesta uşor că în a doua jumătate a sec. XIX se constată o descreştere a populaţiei şvăbeşti în Banat iar acest fenomen ar reprezenta premiza necesară pentru "moartea şvabului"⁹. Dacă analizăm datele statistice doar pentru judeţul Timiş¹⁰: 
 

an / naţionalitate	români	germani	sârbi	unguri
1840	183000	85000	18000	4500
1870	150000	141000	24000	25000
1890	161000	160000	62000	36000
1910	169000	165000	69900	79000

vom observa că în timp ce românii descresc cu 7,7 % în perioada 1840-1910, numărul şvabilor aproape că se dublează în aceeaşi perioadă de timp. 
   Dacă cifrele statistice nu susţin concluzia -cvasiunanim acceptată până acum!- a apariţie fenomenului copilului unic la şvabii din Banat, ne putem întreba cum se face că în imaginarul social ea s-a putut impune. În opinia mea, explicaţia se găseşte în analiza dreptului succesoral specific¹¹ şvăbesc, care în dialect se numeşte Frunt (sau Pfründnersystem): în baza unui contract, părinţii predau casa, curtea şi întreaga gospodărie, pământul, cu toate drepturile şi obligaţiile, celui mai mare dintre copii¹² contra unei rente viagere iar ei se retrag în casa mică din aceeaşi curte. Dacă copilul investit se însoară, atunci femeia sau bărbatul care intră în gospodărie plăteşte jumătate din valoare acesteia pentru a beneficia şi ceilalţi copii de ceva. Astfel se asigură indivizibilitatea posesiunii rurale, scopul primordial al acestui sistem de moştenire cu un moştenitor principal / privilegiat (Anerberecht). 
   De fapt, întreaga viaţă socială a şvabului în Banat s-a învârtit în jurul acestui ţel -de-a prezerva o proprietate care să-i asigure o "pensie" la bătrâneţe- chiar dacă, sociologic vorbind, acesta l-a ţinut cumva într-o organizare familială de tip medieval -Sippe- foarte bine descrisă de istoricul francez Jacques Le Goff¹³. 
   Acest lucru nu este blamabil sau neapărat rău, cum ar părea la prima vedere şi ar susţine marxiştii. Din contră, astfel, de exemplu, productivitatea agricolă este mai mare. Fapt care a provocat o relativă bunăstare a şvabilor în comparaţie cu restul locuitorilor Banatului care nu aplicau acest sistem de moştenire. În cazul acestora din urmă suprafeţele de teren s-au micşorat continuu -în proporţie geometrică am putea spune- datorită faptului că la masa succesorală participau din ce în ce mai mulţi copii pentru simplul motiv că aceştia ajungeau la maturitate în număr mai mare în sec. XIX faţă de sec. XVIII¹⁴. De exemplu, în cazul comunei Liebling, jud. Timiş, comună eminamente şvăbească înconjurată doar de sate româneşti, locuitorii acesteia au reuşit să achiziţioneze de-a lungul timpului parcelele fărâmiţate din hotarul satelor învecinate astfel încît şi-au dublat posesia în mai puţin de un secol (între 1786-1869): de la 8761 la 19609 Joch / iugăre de pământ. 
   Mai mult, acest sistem a provocat şi o accelerare a introducerii relaţiilor de piaţă capitaliste în Banat datorită faptului că restul copiilor erau forţaţi să devină meşteşugari sau zilieri. Surplusul de forţă de muncă apărut la începutul sec. XIX s-a disipat prin migrări interne¹⁵ pe toată suprafaţa Banatului sau în regiunile învecinate (între 1860-1900): Slovenia, Szerém / Srem dar chiar şi până în Bulgaria. Asistăm, de fapt, la o creştere extensivă -noi colonizări prin înfinţarea de sate- care ajunge la saturaţie în Banat la sfârşitul sec. XIX pentru că nu mai există pămînt disponibil aici pentru colonizarea de noi sate. În perioada 1880-'90 doar 11 sate noi au mai putut fi ridicate: 7 sate în comitatul Krassó-Szörény / Caraş-Severin, 3 localităţi în Temes / Timiş şi doar un sat în Torontal.
   Rezultatul vizibil al sistemului de moştenire şvăbesc este acela că în casa părintească rămîne un singur copil de familie iar acest fapt ar fi putut induce în imaginarul social mitul copilului unic al familiilor şvăbeşti. 
   Enric FEICHTER susţine¹⁶ că descreşterea natalităţii este observată pentru prima data la sârbii din Cenadul Mare în 1840 în timp ce la populaţia şvăbească din aceeaşi localitate fenomenul apare cu o generaţie mai târziu (între 1860-'65) şi aproape concomitent (doar 5 ani mai târziu) el fiind întâlnit şi la românii din comună. 
   Nu se poate omite constatarea că declinul natalităţii¹⁷ la populaţia şvăbească este intim legat de majora modificare juridică din 1849 prin care ţăranului a primit dreptul de-a vinde şi cumpăra pământ iar moştenitorii au dobândit o egalitatea (inexistentă până atunci în cazul populaţiei şvăbeşti) în faţa masei succesorale precum şi prin legile agrare din 1848 şi patenta imperială din 1853 prin care sunt eliberaţi şi împroprietăriţi iobagii care deţineau sesii. 
   Presiunea demografică şi economică (acesta din urmă exercitată şi de crescândul proletariat agricol), care nu şi-a găsit o rezolvare definitivă în şi printr-o absorbţie urbană, posibilă mai ales datorită unei industrializări accelerate, şi-a găsit un debuşeu, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, în şi prin soluţia emigrării¹⁸. Şi chiar dacă nu există date statistice¹⁹ extrem de concludente până în 1900²⁰, ştim că în perioada 1900-'14 din Banat emigrează 153653 persoane: 89455 şvabi, 28493 români, 19528 sârbi, 10623 unguri, 5554 alţii. Emigrările continuă şi după primul război mondial când, în perioada 1921-'30²¹, se estimează că au emigrat circa 42300 de şvabi -17 % din populaţia germană a Banatului!- doar în Statele Unite ale Americii. 
   Există şi alte explicaţii posibile pentru apariţia fenomenului de "urnă" în piramida vârstelor la populaţia şvăbească din Banat după 1890: 
-să nu uităm că în 1873 Banatul a fost cuprins de-o severă epidemie de holeră. De exemplu, doar în Jimbolia au murit, între 19.07. - 6.09.1873, peste 677 de şvabi / la o populaţie de 7413 romano-catolici în 1865 şi 7261 în 1875. 
-menţinerea foarte ridicată a mortalităţii infantile (paradoxul observat de Sabin MANUILĂ²²: Banatul imita proporţia de naşteri a Europei occidentale şi întrecea proporţia de morţi la copii a Europei orientale). 
-creşterea expectanţei de viaţă; în comuna Lovrin în 1780 speranţa de viaţă era de doar 8 ani iar în 1926 ajunsese la 60 de ani. Dacă în 1870 cei în etate de peste 45 de ani reprezentau doar 20 % din populaţia şvăbescă din Banat, în 1930 aceştia reprezentau deja peste 45 %.

   În concluzie se poate afirma fără a greşi că nu şvabii sunt cei care au introdus moda copilului unic în Banat iar ca un final argument invit pe cei încă neconvinşi doar să răsfoiască un Familienbuch²³. 

   Timişoara
   28.11.2002²⁴

   P.S. Pentru amănunte despre autor -i.e. Sorin FORŢIU- consultaţi "Who's who în România", ediţie princeps, Editura Pegasus Press, Bucureşti, 2002, 736 pagini, ISBN 973-85848-0-9; pagina 237.
................................

   NOTE:
1. Prin Banat, în contextul acestei lucrări, înţeleg Banatul istoric. 
2. O listă cuprinzătoare se găseşte în teza de doctorat -Problema descreşterii populaţiei în şesul Banatului românesc- a lui Enric FEICHTER, publicată în 1942 de "Institutul de arte grafice G. Matheiu", Timişoara, 152 pagini. 
Enric FEICHTER este probabil Heinrich FEICHTER [* 7.11.1911, Războieni; † 25.10.1989, Mainz]. 
3. vezi Ion & Rodica MUNTEANU, The evolution of the population of the historical Banat at the begening of the 20th century, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, serie nou, nr. VI, 1998, p. 494. 
4. de exemplu, creşterea populaţiei pentru judeţul Timiş: 

Autor / An	1869	1890	1910
Ion & Rodica Munteanu / p. 495a	413327	437039	500835
Enric Feichter / p. 47b	365000	434000	500800

a) citează din Magyar Statisztikai Közlemények [M.ST.K], Budapesta, 1912, vol. 42, p. 842-850. 
b) citează din Handwörtebuch des Grenz- und Ausland-Deutschtums, Breslau, 1934, I. 3, 4. 
De asemenea, este destul de greu de-a avea o imagine de ansamblu pentru că şi organizarea teritorială a Banatului a suferit mutaţii importante de la mijlocul sec. XIX şi până în deceniul trei al sec. XX. 
5. În dorinţa de a pune un diagnostic, cât de cât exact, asupra acestei probleme, am fost pus în situaţia de a alege între două variante de analiză distincte şi, pe alocuri, antagonice. Pe de o parte, de a apela la o evaluare cantitativă, care ar fi presupus un enorm volum de muncă, din păcate imposibil de realizat, pentru a evita carenţele statistice. Inevitabil, am fost obligaţi să apelam la o evaluare calitativă şi punctuală, a acelor elemente pe care le-am considerat edificatoare pentru scopul prezentei lucrări. 
Ca tipologie a cercetării ştiinţifice, din diferitele metode posibile de adoptat, ne-am oprit la efectuarea unei analize de conţinut. Infailibilitatea metodei poate fi pusă sub semnul întrebării doar dacă constatările ar declanşa generalizări care să nu se bazeze atât pe faptele observate cât să ilustreze o teorie sau alta sau să sprijine ideile noastre preconcepute. 
Conştient de acest pericol, mi-am propus să nu mă abat de la poziţia lui Karl R. POPPER care, în eseul său despre Opinia publica şi principiile liberale, avansează un just principiu metodologic (legea probelor): cunoaşterea nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce nu ar face altceva decât să confirme ideile noastre preconcepute, ci primordial spre fapte care contravin ipotezelor noastre. 
Ca tip de cercetare am avut de ales între cele două tipuri extreme: 
-tipul deductiv experimental; 
-sau tipul inductiv generalizant. 
Cum între metoda şi tipul de cercetare există o legătura profundă, am optat pentru studiul deductiv experimental pentru că "studiile axate pe analiza de conţinut au un caracter experimental, confirmînd ipotezele de la care s-a plecat" susţin autori olandezi (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen) în Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, 1998, p. 184. 
6. Acesta este doar rezumatul unui capitol distinct dintr-o viitoare lucrare având titlul provizoriu: Donauschwaben, doar două secole. Un punct de vedere genealogic.
7. în monografia comunei Lovrin, jud. Timiş; Dr. Nikolaus KOCH, Monographie der Gemeinde Lovrin, Periam, 1929. 
8. vezi la Dr. BODOR Antal, Délmagyarországi telepitések története és hatása a mai közállopotokra, Budapesta, 1914. 
9. după cum susţine Dr. Fritz KLINGER în broşura sa Stirbt der Schwabe. Sonderabdruck a. d. Sufbau. Hef ľ apărută în 1934 la Sibiu. 
10. Feichter, p. 47. 
11. Nici una dintre celelalte naţionalităţi din Banat nu l-a împrumutat / aplicat. 
12. Extrem de interesant de menţionat că în anumite regiuni din Germania de unde colonişii erau originari, copilul cel mic era cel care moştenea averea în timp ce în Banat este vorba de copilul cel mare. Nu îmi este încă clar cum a avut loc această schimbare fundamentală şi cât de extins a fost acest fenomen. Unica explicaţie găsită până acum -în antologia de versuri a lui Peter JUNG, Du meine Heimat, mein Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2001, 360 p., ISBN 973-8215-20-X- se referă la o dispoziţie imperială (neidentificată încă concret). 
13. Civilizaţia occidentului medieval, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 365-390. 
14. Între 1770 (statistica publicată de Francesco GRISELINI în lucrarea sa Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei) şi 1840 numărul românilor a crescut de la 181639 la 576000. Acesta înseamnă că în mai puţin de 3 generaţii am asistat la o creştere cu peste 317 % ! 
15. fenomen favorizat şi de o altă tradiţie şvăbească: întrajutorarea la construcţia caselor. 
16. Concluzie infirmată de statistica publicată de preotul Gheorghe COTOŞMAN în broşura sa Din trecutul Banatului. Comuna şi bisericile din Giridava-Morisena-Cenad, cartea IV, Timişoara, 1935, p. 433-435. 
Acest fapt ne întăreşte concluzia că folosind doar cifre statistice (deci o abordare eminamente cantitativă), în final, se poate demonstra orice (mai mult, până în 1876 a existat în Cenad o parohie ortodoxă comună româno-sârbă). 
17. Întradevăr, se nasc mai puţini copii în a doua jumătate a sec. XIX dar supravieţuiesc mai mulţi decât pe parcursul secolului precedent iar acestă descreştere a natalităţii nu este legată de apariţia fenomenului copilului unic. 
18. fenomen în care datorită relaţiilor familiale agnatice -parents şi amis charenel- asistam la o "emigrare în lanţ" (chain migration; vezi A Century of European Migration 1830-1930, Rudolph J. VECOLI, Suzanne M. SINKE (editor), Urbana, University of Illinois Press., 1991, viii + 395 p., ISBN 0-252-01796-x). 
19. mulţi dintre cei care plecau -majoritatea zilieri (vezi în lucrarea lui Lajos KAKUCS, Contribuţii la istoria agriculturii din Banat; sec. XVIII-XIX, Editura Mirton, Timişoara, 1998, ISBN 973-578-448-3, p. 240-242)- o făceau în speranţa reîntoarceri în Banat cu fonduri îndestulătoare pentru a cumpăra pământ. Numai emigranţii din Variaş au trimis acasă din Statele Unite peste un milion de coroane. Între 1905-'14 numărul emigranţilor care revin în Banat este de 31265: 16637 şvabi, 5901 români, 1824 unguri; 597 sârbi, 1287 alte naţionalităţi. În fapt, a existat un fenomen de "dute-vino" între Banat şi ţara de destinaţie (mai ales Statele Unite ale Americii) iar acest fenomen, necercetat până în prezent, alterează inevitabil datele statistice. 
Au existat şi cazuri particulare precum cel al localităţii Jamu Mare unde filoxera izbucnită în 1884 a distrus suprafeţe întinse de viţă de vie determinînd emigrarea a peste 600 de locuitori (din cei 2810 existenţi în 1886) între 1890-1910. 
20. Ştim că fenomenul emigrării din satele contractualiste a început mult mai devreme decât în restul satelor astfel încât, de exemplu, populaţia satului Uihei scade cu 6,3 % în perioada 1872-1912. În cazul satului Breştea asistăm la o diminuare cu 11,4 % pentru ca în cazul Sânmihaiului German să avem chiar 30,1 % [Kakucs, p. 241]. 
21. vezi la dr. Friedrich BURGDÖRFER, Volk ohne Jugend, Heidelberg-Berlin, 1937. 
22. Sabin MANUILĂ, Mişcarea populaţiei în România, 1929. 
23. dintre cele care acoperă şi perioada secolului XX (de exemplu Familienbuch der katholischen Pfarrgemeinde Alexanderhausen im Banat 1833-2000, ori cele pentru Perjamosch sau Billed).
24. Aceast material a fost prezentat public cu ocazia Sesiunii ştiinţifice anuale dedicată Zilei Naţionale a României, în organizarea Bibliotecii Judeţene Timiş, Muzeului Banatului din Timişoara şi a Direcţiei Judeţeane Timiş a Arhivelor Naţionale, ediţia a XII-a, Timişoara, 28.11.2002.