Béla Kamocsa

(n. 1944 - m. 14 ianuarie 2010). Compozitor, chitarist, solist, inginer construcţii hidrotehnice. Şi-a început cariera muzicală (1962) la chitară bas în grupul beat „Sfinţii“ din Timişoara împreună cu Nicu Covaci – chitară solo şi voce, Claudiu Rotaru – chitară armonie, şi Ioan „Pilu“ Ştefanovici – tobe, care îi vor „adopta“ foarte curând pe Moni Bordeianu (voce) şi Günter Reininger (claviaturi). Numele de „Sfinţii“ făcea notă disonantă cu puritanismul ideologic al vremii, astfel că obligaţi la un rename, muzicienii vor opta pentru „Phoenix“. Cu această formaţie obţine numeroase succese concretizate în premii de interpretare (Marele Premiu beat al Festivalului studenţesc de la Iaşi cu Cornel Chiriac preşedinte de juriu – 1968 , Premiul I al Festivalului Institutului de Arhitectură din Bucureşti pentru opera rock „Omul 36 ore“ – 1970), înregistrări de discuri „Electrecord“, realizarea coloanei sonore a filmului „Canarul şi viscolul“, concerte şi turnee în toată ţara, înregistrări pentru radio şi televiziune. În anul 1971 „Phoenix“ se destramă în această componenţă, B. Kamocsa alege domeniul jazz-ului. În 1972 întemeiază trio-ul de jazz „Gramophon“ împreună Paul Weiner (pian) şi Gheorghe (Puba) Hromadka (tobe) cu care obţine Diploma de laureat Top ’75 şi participă la Festivalul de jazz de la Sibiu, fiind cotat drept unul din cele mai bune grupuri din ţară. După ce partenerii săi emigrează în Germania (1976), reface trio-ul cu alţi muzicieni, sub aceeaşi denumire (1978) ca după trei ani să concerteze în formaţii alcătuite conjunctural cu Mircea Tiberian şi Liviu Butoi, cu Eugen Gondi şi Tony Kühn (trio „Theophrastus“). În 1982 va fonda împreună cu Ionel (Johnny) Bota formaţia ce va primi denumirea de „Bega Blues Band“ şi se va instala în vârful ierarhiei formaţiilor de jazz din Timişoara. În 2007 va organiza şi va susţine concertul aniversar de 25 de ani de activitate concertistică neîntreruptă, colaborând cu invitata de onoare a evenimentului, orchestra simfonică a Filarmonicii „Banatul“. Pentru această formaţie a compus o serie de lucrări care s-au impus în conştiinţa iubitorilor muzicii de jazz, în speţă ai blues-ului: Incomunicado, Te sponsorizez, Blues de Timişoara, Blues politic, Bluesul porcului, ş.a. Formaţia a fost distinsă cu Premiul I acordat de Radiodifuziunea Română şi Ministerul Culturii şi Cultelor (2005). B. Kamocsa este, din anul 1990, organizatorul şi directorul artistic al Galei Blues-Jazz de la Timişoara. Pentru merite deosebite în promovarea imaginii Timişoarei a fost distins cu Premiul de excelenţă şi titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Timişoara.

_________________

Sursa:

Ioan Tomi

D I C Ţ I O N A R - 123 compozitori, dirijori, muzicologi

personalităţi ale culturii muzicale din Banatul istoric

Editor
Filarmonica „Banatul“ Timişoara
2009
Lucrare apărută sub egida Filarmonicii „Banatul“ Timişoara
în cadrul proiectului EuroBanat – Identitate culturală, finanţat de Uniunea Europeană prin Programul de Vecinătate România – Serbia 2004-2006, Phare CBC 2006

KAMO S-A STINS

Omagiu ultim de nestins*

14 ianuarie. Primesc, după amiaza un SMS: Kamo s-a stins. Cu puţin timp înainte aflasem vestea. Bela Kamocsa a murit. Dar nu s-a stins ci ne-a aprins pe noi, timişorenii care-am mai rămas...

A fost simpatic, a avut simţul umorului şi al ironiei, a ştiut să fie şi nesuferit, cum ar zice englezii „grumpy old man”, om cu experineţa unei generaţii întregi, animator critic şi, mai puţin, autocritic, poate pentru că ştia că face ceva nu atât pentru el cât pentru menţinerea acelui spirit pe care l-a simţit din prima tinereţe (căci a avut mai multe). Atunci, în 1962, când s-a lipit de muzica beat în cartierul central Lahovary, unde activa familia Oschnanitzky, pianistul de jazz Bratu Bănică, chitaristul de bosa nova şi jazz clasic Puiu Lazaru şi alţi artişti, din păcate prea puţin cunoscuţi şi pomeniţi care au pregătit emulaţia spre modernism a scenei muzicale din România, Kamo a simţit gustul libertăţii. S-a întâlnit cu alţi doi-trei nebuni cu ochii deschişi către speranţă şi şi-au spus, nici ei nu ştiu de ce, Sfinţii, chiar dacă inspiraţia pare-se a venit de la personajului întruchipat de Roger Moore în serialul „Sfântul”. Ştiu că mă iubeşti, Miezul nopţii, Ulciorul şi alte câteva încercări de început i-au inspirat şi încurajat să pornească într-o aventură ce avea să transforme România. Acum poate părea incredibil dar „nebunia” acestor tineri beatnici preluată din euroreviste şi din aparatele de radio fixate pe posturi din Occident s-a transformat subliminal în cea mai eficientă formă de rezistenţă faţă de campania atotcuprinzătoare şi devastatoare de îndoctrinare şi formare a „omului nou” impusă de dictatura comunistă. Sfinţii au fost striviţi de regim în 1965 care le-a interzis orice apariţie sub acest nume. Dar au renăscut ca Phoenix! Nici nu se putea alege un nume mai potrivit. Totuşi (ca voi sînt?) au reuşit să-i păcălească pe cerberii ideologiei comuniste şi să strecoare pe primul disc al seriei Beat al casei de discuri Electrecord un canar dornic de libertate care „plângea de după sârmele de argint” ( text scris de Victor Şuvagău). S-au opus vremurilor de atunci dar ne-au lăsat cel mai emblematic cântec al anilor 60, Vremuri, în video clipul căruia ( o premieră a televiziunii naţionale a partidului unic!). Kamo zâmbea ironic în postura de închizător de pluton al celor şase „phoenicşi” înşiruiţi pe acoperişul tramvaiului care este un simbol şi face parte din istoria oraşului românesc cu cele mai multe premiere...

După ani şi ani Kamo nu s-a dezis. A rămas timişorean şi a oferit României (din care a putut dar a ales să nu plece) cea mai puternică formulă de fusion jazz - Gramophon - în anii 70, care s-a impus la câteva ediţii ale festivalului de jazz de la Sibiu. Colegii lui din trupă, pianistul Paul Weiner şi bateristul Puba Hromadka, au plecat şi ei din ţară, dar Kamo a continuat să cânte jazz şi în anii 80 în care şurubul regimului şi al cenzurii era tot mai strâns în domeniul culturii. Din 1990 a organizat Gala de Blues şi Jazz din Timişoara, festival cu caracter euroregional în care, aşa cum a recunoscut el însuşi, nu a încercat să aducă nişte vedete ale genului ci muzicieni şi formaţii din zona euroregiunii, din Ungaria, Serbia, Croaţia şi România, care au ceva de spus şi care, după cum s-a dovedit în fiecare an, au cucerit publicul timişorean care a umplut de fiecare dată sălile Colegiului de muzică Ion Vidu şi Capitol. Cei care l-au cunoscut îndeaproape pa Kamo

şi cred că e vorba de aproape jumătate din numărul de timişoreni autentici, şi-au putut forma impresia că au în faţa lor un om plin de sine, mândru, dornic să-i fie recunoscute meritele, însă el a fost, în tot acest timp şi conştient de limitele proprii, de faptul că nici cea mai scumpă chitară - şi-a permis câteva achiziţii valoroase - nu poate compensa abilitatea lui de a cânta la acest instrument, aşa cum a făcut-o, într-un mod deosebit de personal ( nu ştiu dacă a ajuns şi până la urechile lui dar circula prin oraş remarca unui american cult într-ale jazzului care l-a ascultat într-un club şi a exclamat admirativ: „He whistles better than he sings!” - „Fluieră mai bine decât cântă!” ) şi ca solist vocal, dar Kamo şi-a asumat foarte serios rolul de lider al vieţii muzicale din oraş şi a înfiinţat Bega Blues Band ( titulatură inspirată, preluată din lumea boemă de lângă canal ) cu care şi-a propus ca bluesul şi jazzul „de Timişoara” să se-audă în toată ţara. Şi s-a auzit!

Şi se va mai auzi!

Îi mulţumim pentru asta.

* subtitlul este preluat din inscripţia de pe coroana depusă de colectivul de la TVR Timişoara

Mimo Obradov

15.01.2010

February