Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Băluţescu, Ramona - Fanfara ecumenică

 

Cum nu-ti poti inchipui Banatul fara germani, macar pentru trecut, nu ti-l poti inchipui nici fara fanfare. Si totusi, istoria trece toate prin ciurul sau, moda se schimba, satele si-au pierdut nemtii, fanfarele s-au risipit si, cand mai dai de cate un grup de oameni cu instrumente si fireturi, te-ntrebi din ce coltisor de muzeu descind. Asa este si cu cei din grupul "Trompeta" - par de la muzeu. L-am poftit pe cel care ii conduce, pe Pavel Brinzan, sa ne povesteasca despre incapatanarea grupului sau de a rezista.
Unde dai de "Trompeta"?
Sa vrei sa faci ceva este o conditie esentiala, dar nu si suficienta pentru multe dintre actiunile noastre. In ceea ce priveste o fanfara, trebuie sa vrei, sa stii, sa poti si sa iti mai croiesti si timp pentru asta, ca sa ajungi sa incepi inca un an si inca unul in aceeasi formatie, sau macar nu cu schimbari majore. Pentru ca trebuie sa stii sa canti la un instrument care sa se potriveasca intr-o fanfara, sa ai un repertoriu, sa iti placa treaba asta, sa iti doresti sa participi la evenimentele la care este chemat grupul si, nu in ultima instanta, sa poti jongla cu timpul tau astfel incat sa te faci disponibil, pentru a nu iti trage colegii in jos prin absenta ta. Iar cei din grupul "Trompeta" reusesc sa stea laolalta pentru ca, de fapt, sunt mai toti patroni sau pensionari, ceea ce inseamna ca nu mai este nimeni peste tine, care sa iti spuna cum sa iti folosesti timpul si unde sa te duci sau unde nu. Pana si sotiile s-au obisnuit si nu recurg la cicaleala atunci cand mai incep o zi in care singurul punct fix este ora plecarii, pentru sot, pentru ca ora venirii tine de o mie de necunoscute, si nici macar nu mai are rost sa faci prezumtii in legatura cu asta.
Il intalnesc pe Pavel Brinzan cu o ocazie mai putin fericita, si anume la inmormantarea lui Trifu Schroth, cel care a avut parte de o moarte violenta si extrem de mediatizata. Dar, ca si membru al unei fanfare, este doar firesc ca o parte, deloc neglijabila, a evenimentelor la care esti chemat sa fie din categoria celor triste. Mai exista botezurile, cununiile sau concursurile de fanfare, care se tin cu ce a ramas din fala de mai de demult a Banatului. Dar zilele acestea sunt marcate de inmormantari, iar locul in care ne intalnim a doua oara este tot la inmormantarea unei persoane dintr-o familie de tigani instariti din oras.
Romi si fanfara
O inmormantare la romii cu bani nu se poate intampla fara sa se arate sentimentele fata de cel disparut si prin aranjamente grandomane. Acolo unde, de regula, exista coroane cu flori, la ei vor exista coroane cu flori care sa ajunga la trei metri. Florile vor fi cel mai probabil din plastic. Acolo unde, de regula, se foloseste un camion sau un dric pentru a transporta sicriul, la rromi va aparea o caleasca sau ceva care sa implice cateva perechi de cai. Sau macar un camion masiv, care sa poata sa fie garnisit cu imensele coroane. Asa ca prezenta unei fanfare, in tot ansamblul lucrurilor pe care le faci de pe picior mare la o inmormantare tiganeasca, este ceva doar firesc.
Asa a fost si la inmormantarea, de duminica, a lui Emilian Carpaci, pe strada Oltul - extrem de multa lume este aici, familia este avuta, cel care a murit a fost respectat in comunitate si iubit, si mai este si drama cea cu mai multe elemente care sa te faca sa aduci la randul tau un gand celui dus : la 32 de ani ai sai a lasat in urma cinci copii...
Rudolf Stancu, lider al Regionalei Banat a Centrului Crestin al Romilor din Romania, este si el prezent si la inmormantare, ca si la cea de acum cateva zile, a lui Trifu Schroth. Ne tragem intr-un colt cu umbra si spune cateva cuvinte despre tanarul pe care comunitatea sa il va ingropa azi. Vorbeste despre familia sa, despre accidentul in care a murit omul pentru care s-au strans toti aici. Vorbim despre felul de a organiza un ceremonial de inmormantare la tigani. Pavel Stancu admite ca decenta ar fi binevenita, dar ca sunt multi care sar peste cal vrand sa isi arate bogatia. Ne mai spune ca el face parte din "aripa moderata", care apreciaza cheagul de educatie : "Si noi am putea sa ne punem mai multe lanturi de aur, ca toata lumea are, dar nu asa aratam ce avem. Din pacate, inca nu este destula educatie la noi". Printre cei care au dorit sa isi etaleze auretul, fanfara noastra muiata in fireturi este un atribut la locul lui.
Cei care canta din placere
Oamenii despre care urmeaza sa scriu vin la casa la care va avea loc o ceremonie, inainte de a se pleca la cimitir, cu o ora inainte de ora stabilita. Dar nu este mult timp de schimbat impresii pentru ca oamenii sunt invitati sa cante, daca tot sunt acolo. Interesant este ca, intr-un anume moment, partea orchestrala se termina si ii aud pe cei din fanfara ca trec si la cantatul cu vocea, ceea ce mi se parea neobisnuit pentru ce m-am gandit eu ca inseamna o fanfara. Reusesc sa realizez fotografiile cu cei care canta, dar momentul discutiilor va veni mult dupa. Acum este vremea pentru studiat putin de dinafara cum se misca aceasta fanfara la evenimentul la care au fost invitati. Dat fiind ca e un grup in care majoritatea membrilor sunt neoprotestanti, este firesc ca in orice moment in care vreunul dintre predicatorii penticostali prezenti la ceremonie spune ca este timpul ca fanfara "sa mai aduca o lauda lui Dumnezeu", muzicienii amatori sa se puna sa cante.
Este un soare care n-a uitat ca locuieste cerul de august si isi face treaba ca atare. Asa ca oamenii in uniforme inchise pana sus, cu fireturi si cu chipie, ar trebui sa nu fie chiar in cel mai fericit moment al vietii lor. Cu toate acestea, toti canta cu insufletire, adica sufla in instrumente (dat fiind ca majoritate sunt instrumente de suflat) si sunt completati cu colegul de la percutie, pentru ca ce fanfara este aia la care nu ai avea pe cineva sa tina ritmul cu duba? Imi e pe undeva mila de ei, pentru ca sunt sigura ca le e greu, le e cald, toata treaba va tine mult, au de strabatut orasul pe jos si, sa nu uitam, nu e doar drumul ci, din loc in loc, vor canta iar. Dar, daca te uiti bine la ei, vezi ca nu o iau ca pe o "sarcina de servici", ci ca sunt constienti de rolul lor acolo, ca pot aduce mangaiere si mandrie in sufletele celor prezenti, care isi vor putea spune, si datorita prezentei lor, ca au facut lucrurile cum trebuie. Si atunci nu mai e cazul sa iti fie mila de muzicanti, din cauza greutatilor care vin cu meseria lor : pur si simplu, iti spui ca e un greu asumat, pe care il depasesc cu dorinta lor de a isi aduce contributia la tot ce acolo.
Dupa ce nu mai am in jur sunetele fanfarei si beneficiem de o atmosfera mai asezata, aflu de la Pavel Brinzan detalii despre grup si despre viata lor de oameni care nu vor sa renunte la muzica, in ciuda faptului ca o groaza de lucruri ale zilelor de azi i-ar fi putut ispiti sa o faca. Grupul a fost fondat prin 1975, de catre Ioan Bosa, care astazi nu mai e printre noi. Pe atunci erau multe fanfare in Banat, si poate vreo 15 prin Timisoara, asa cum apreciaza interlocutorul meu. Dar acest om, care era sef de unitate alimentara, s-a gandit ca ar mai fi loc pentru inca un grup de amatori. A strans oameni si i-a dat drumul. Erau festivitati de 23 august la care oamenii aceia, "pestriti" prin meseriile lor, participau ca abonati. Le convenea - erau scosi o luna din productie si erau platiti ca si cand ar fi fost pe baricade, la servici. Iar ei se intalneau sa repete, la Clubul C.F.R. de pe Aleea C.F.R., pentru ca erau sub patronajul institutiei pomenite. Mergeau pe unde erau "solicitati cu partidul", cum spune Pavel Brinzan. Si pe la unele inmormantari - de chermeze nu era vorba.
Ceferistul cu trompeta

Pavel Brinzan insusi este unul dintre cei vechi din acest grup, numit acum "Trompeta". Era elev la C.F.R. cand s-a apucat de povestea cu fanfara si trei ani de zile a studiat instrumentul la care canta acum, si anume trompeta Si bemol. Spune ca pe atunci se studia serios, nu in dorul lelii. A iesit din scoala ca lacatus mecanic dar si cu instrumentul invatat si a lucrat ca ceferist dar nu a renuntat nici la muzica. Apoi, din 1991, si-a facut firma si n-a mai trebuit sa ceara voie cuiva, atunci cand voia sa iasa cu fanfara pe la cantarile la care era solicitat impreuna cu colegii sai.

"Daca nu iti place, se darama totul"
"Noua ne place, facem ce facem de placere, intram si cu vocea. De aia supravietuim. Ca daca nu iti place, se darama totul", mai spune seful formatiei. Acum nu mai e nevoie de repetitii cu colegii, stie toata lumea repertoriul, un repertoriu vast, cu mii de piese, cum zice domnul Brinzan (dar pe care nu apuca niciodata sa il etaleze tot), asa ca tot ce trebuie facut, inainte de intalniri, e sa isi imbrace fiecare uniforma albastra cu tot felul de zorzoane pe ea si sa se prezinte cu instrumentul.
Uniformele sunt primite de la o fanfara prietena, din Elvetia. Doar anotimpul nu e acelasi, asa ca muzicienii s-au obisnuit ca trebuie sa cante fie vara, fie iarna, fie in ploaie, zapada sau arsita, cum e acum. In momentele de respiro mai stau si ei pe margine la un suc. Lumea nu ii imbie cu alcool pentru ca refuza de la inceput si apoi, stiindu-se ca sunt neoprotestanti, sunt lasati in pace la capitolul acesta.
Cei zece care compun grupul "Trompeta" au cantat la tot felul de evenimente, dar au ajuns si la concursul de fanfare, care se tine regulat la Buzias, toamna. Au si iesit din tara, cantand in Moldova, in Ungaria si in Serbia, unde oamenii au ramas mari iubitori de fanfare. Nu au nevoie de reclama ca sa fie chemati, merge zvonul despre existenta lor din gura in gura. Mai mult decat atat, din dragoste de fanfara, unul dintre membrii fanfarei, Iosif Kvoasnicek, conduce o fanfara in Utvin. Iar seful formatiei a fondat la Rusca Montana o fanfara de copii. Dar ce mi se pare cel mai demn de lauda dintre toate este ca fanfara aceasta de neoprotestanti nu refuza pe nimeni, daca sunt invitati si nu au alt angajament : merg si la ortodocsi, si la catolici, fara probleme, in spiritul traditionalului ecumenism banatean. Atata doar ca nu stii cat o sa-i mai gasesti. Pentru ca fanfara este inca unul dintre lucrurile care mor, si nu constati, ca la alte cele, disparitia totala decat in ziua in care prezentul e luat de trecut : "s-a dus". Si nici nu stiai. Cine stie cat o mai fi pana acolo?
 
Timpolis“ 13-16 august 2009

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank