Pentru Radu Pavel Hartl, un om trecut binişor de a doua tinereţe, ziua începe, ca de altfel pentru toţi locatarii Azilului de noapte „Pater Jordan” din Timişoara, implacabil la ora 7 dimineaţa. Se anunţă o nouă zi de început de vară şi nea Radu, cum îi spun mai toţi cei de aici, se pregăteşte să-şi preia micile „atribuţiuni” pe care i le încredinţează zi de zi coordonatorii singurului adăpost de acest fel din municipiu - casa cu etaj de pe strada Brâncoveanu nr. 50, care dăruieşte cu generozitate şi de ce nu cu sufletul deschis al gazdelor măcar iluzia tihnei de o noapte. Nu întâmplător, Radu Mărunţelu şi Cristian Rusu, cei care răspund de bunul mers al casei, investesc încredere în el. E unul dintre cei mai „răsăriţi” ai azilului, destinat unor oameni ajunşi la capătul răbdării, suferinţelor şi al speranţelor. El, Radu Hartl, veghează în fiecare dimineaţă, cu cheile de la principalele încăperi în bună păstrare şi cu ochii-n patru, ca până la sosirea celor doi asistenţi sociali, care-i schimbă pe supraveghetorii din noaptea precedentă, ordinea şi disciplina în azil să fie respectate cu sfinţenie. Pe cel mai impor-tant locatar îl şi ascultă neabătut toată lumea de aici, cu supunerea celor care subscriu la regulile refugiului. Nu doar atât: nea Radu nu e fitecine. Are 52 de ani, a fost tipograf la viaţa lui, a scos de sub „teasc” şi a citit o mulţime de cărţi, ziare şi reviste, îi cunoaşte pe mai toţi gazetarii şi directorii de ziare din Timişoara şi a avut... a avut şi o bibliotecă impresionantă. Dar viaţa... Are şi el, ca toţi ceilalţi din Azilul de noapte „Pater Jordan” de pe Brâncoveanu, o poveste tristă de spus...
A început din 1990 să cutreiere lumea-n lung şi-n lat, a lucrat în Germania, cât e ea de mare, apoi s-a întors, a divorţat de soţie şi a trăit cam tot ce trăieşte un om după... Copiii? De mai mulţi ani nu mai ştie de ei şi nici ei de el. Îmi povesteşte despre marile oraşe... de dincolo. Le-a văzut, zice, pe toate, timp de aproape 10 ani. Ce folos ? Din nou acasă, a stat în concubinaj, până ce ea a dispărut într-o zi, făr’ de  rămas bun şi nici o urmă, apoi a lucrat la tipografia artistului plastic Popa’S şi s-a mutat la nişte prieteni în Ciarda Roşie. În-tr-una din zile şi-a găsit gazda moartă în pat. A găsit o alta: povestea, ca şi istoria întregii lumi, s-a repetat. „Oi fi vreo piază rea?”, se-ntreabă, după ce-mi povesteşte de moartea celei de-a doua gazde... A avut şi o locuinţă. A revendicat-o fostul proprietar. Apoi accidentul, spitalul, cârjele... şi, din când în când, recunoaşte cu regret tardiv, câte puţin alcool, pe urmă din ce în ce mai mult. Ştie că şi-a pierdut încrederea prietenilor, chiar şi pe cea a societăţii, nemiloasă şi uneori prea aspră. Aici la azil nu mai bea de un an şi şi-a câştigat încrederea „şefilor”. Aşa, mai are un dram de speranţă. Aşteaptă o pensie. La întocmirea actelor îl ajută cei din conducerea casei... şi poate o locuinţă undeva, o perspectivă. Dumnezeu e sus...
E doar una din şirul de poveşti pe care mi le spun oamenii într-o casă care nu e a lor şi totuşi... nu e strada, cea mai cumplită soartă pe care o poate avea cel pe care-l repudiază semenii... Radu Mărunţelu, coordonatorul azilului de noapte, e asistent social şi psiholog. Îşi cunoaşte clientela care seară de seară, începând de la ora 19, bate la poarta „castelului” din noapte, pentru că singurătatea şi disperarea sunt „răni care dor”.    

         
Monalisa, Ionel  şi ceilalţi   
„Nu e nici pe departe cea mai tragică ursită, cea pe care viaţa i-a rezervat-o, timişoreanului Radu Pavel Hartl“, îmi spune Radu Mărunţelu. Poveştile adesea seamănă între ele ca două picături de apă. Ceea ce se repetă mereu şi mereu la mai toţi locatarii azilului este ca un laitmotiv într-un falset, alcoolul, care poate nărui cât ai clipi tot ce a agonisit un om într-o viaţă... Pavel Galiş are 66 de ani, a semnat într-un moment de obnubilare, sau poate din bună-credinţă, actul de vânzare al casei. Apoi au început neînţelegerile în famile şi... zice că a părăsit-o pentru a evita conflictele. Îmi mai spune că în 1994 i-a murit soţia, iar de atunci şi-a pierdut busola şi a început degringolada de neoprit. Repetă aproape obsesiv, ducând mâna la inimă: „Nu-mi place să mint, eu nu mint niciodată!” A fost chiar vatman de tramvaie, a lucrat la Industria Lânii, dar, de când soţia nu mai e, a ajuns şi-n gară: când în vagoane, sau în sala de aşteptare, când în birtul gării. Noaptea l-au găsit poliţiştii, l-au gonit şi l au şi luat la ochi... Cam cât s-a ţinut el cu băutura, îl întreb, şi-mi răspunde ca mai toţi din categoria „greilor” cu o interjecţie semnificativă: „Ohoho!” Ionel Popovici, de 30 de ani, şi-a amanetat locuinţa; nu şi-a putut plăti datoriile. A ajuns şi el pe stradă, apoi în gară şi în cele din urmă a ajuns să doarmă într-un cimitir unde-şi găsise de lucru ocazional, ca pietrar. A urmat trena de vicii care macină sănătatea şi viaţa: alcoolul, izolarea morală şi în final un loc vremelnic la azil. Acum zice că e bolnav de ciroză şi stă mai mult prin spitale. Tratamentele sunt scumpe, bani n-are, regimul alimentar nu-l poate respecta. „Cercul vicios e de-a dreptul simptomatic”, îmi spune psihologul Radu Mărunţelu. „Totul începe undeva într-o familie, într-o casă care le fuge multora printre degete, copii nerecunoscători, o lume ingrată care-i trage pe sfoară, urmează nopţi în gară şi în cele din urmă, la azil”, conchide psihologul. O parte din efectivul „titularizat” aici vine din zone defavorizate. Sunt oameni care tranzitează prin casa făgăduinţelor din cartierul timişorean Elisabetin, în căutare de lucru, într-un oraş de la graniţa de vest a ţării, un prezumtiv Eldorado românesc. Mulţi dintre ei n-au în buzunar nici măcar suma infimă care reprezintă taxa de intrare la azil: de la 1 iulie, 10 bani..., „grei”, dacă n-ai de unde să i dai. Unul, de undeva din judeţul Timiş, îmi şopteşte că Europa, de fapt, se termină la curbura Carpaţilor, iar când e să intrăm acolo, tot noi o să fim „în faţă”. „Atunci să vezi trai pe vătrai, moşule!” Zvonuri, speranţe poate deşarte într-un judeţ unde unii vor să găsească câini cu covrigi în coadă... Mai realistă e Monalisa, de 30 de ani, femeie cu trei copii, una din fete are 11 ani; stă şi ea cu mama la azil şi e premiantă la şcoală. Monalisa e cazul aproape tipic al neşansei în viaţă. Mă roagă să nu-i spun numele de familie. A fost pe rând ospătară, barmaniţă, apoi soţul a decedat şi a rămas să crească singură prima fetiţă, a urmat un concubinaj, alt copil, din nou un bărbat şi încă un copil. Cel mai mic, Robert, e în braţele mamei şi încă îl alăptează. Împărtăşeşte soarta altor cinci mame cu copii mici aflate în azilul de noapte. Îşi găsise şi o locuinţă. Dar erau copiii, gălăgia şi dintr-o dată s-a trezit în stradă. Stă de aproape cinci ani la azil, dar şi-a păstrat cumpătul şi nu mai vrea să ajungă niciodată pe drumuri. Ca ea este şi Viorica Gavrea de 25 de ani. Din 2000 stă şi ea în casa-adăpost de pe Brâncoveanu, cu soţul, fratele şi copilul de trei ani. A mai plecat de acolo, iar a revenit, din nou strada şi iarăşi azilul... Ce-şi doreşte din tot sufletul e măcar o cămăruţă undeva, fie şi într-un pod sau o pivniţă, dar să fie a ei, a familiei pe care o iubeşte şi pentru care suferă.

Locatari între trei luni şi 80 de ani 
Asistentul Cristian Rusu îmi înfăţişează tabloul social al locatarilor din azil. În urma unui studiu efectuat anul trecut, s-a constatat că principalele cauze pentru care mulţi ajung aici le reprezintă, în ordine, pe lângă abuzul de băuturi alcoolice, o delăsare morală mai mult sau mai puţin evidentă şi refuzul de a presta o muncă organizată. De aici, sărăcia şi imposibilitatea de a achita obligaţiile ce-i revin deţinătorului unei locuinţe. Alt motiv îl constituie divorţurile, apoi părăsirea centrelor de plasament la 18 ani, cel pentru care, mai ales tinerii ajung în stradă, iar următorul, ieşirea din detenţie. Şi unii şi alţii se regăsesc într-un mediu în care nu se mai pot orienta din punct de vedere moral. Astfel îi „înghite” strada, unde cei mai mulţi urmează să-şi facă veacul. 
La Azilul de noapte „Pater Jordan” ajung zilnic, în medie, 100 de persoane; la ora documentării se aflau de la copii de trei luni şi până la o bătrână de 80 de ani, de care ai ei pur şi simplu nu mai vor să ştie. Majoritatea locatarilor o reprezintă, însă, copiii străzii. Pentru ei sunt rezervate 12 locuri. E drept că se caută o modalitate de rezolvare a problemei. După opinia coordonatorului şi psihologului Radu Mărunţelu, limita între voinţa de a ieşi din impas şi recăderea în degringoladă e foarte fragilă. Cei mai vulnerabili sunt intelectualii...

Trivialitate şi Kierkegaard 
Unul dintre oamenii cu „carte”, cum îi numesc locatarii casei pe cei cu pregătire universitară, era cândva şi B.V. Îşi luase licenţa în 1994 la Facultatea de Litere şi Filozofie. După conflicte interminabile cu familia, a lucrat ca brutar, apoi a pus gresie şi faianţă în apartamente şi în final a vândut calculatoare. A divorţat de soţie, a rămas în stradă, iar la urmă a fost hărţuit de gardienii publici în gară. Îmi vorbea despre „Azilul de noapte” al lui Gorki, iar ca o nefericită coincidenţă, despre „Casa” lui Abramov şi „Casa blestemată” a lui Blasco Ibanez, despre teatrul absurd, Luigi Pirandello şi filozofia lui Kierkegaard. Detestă trivialitatea: „Daţi-mi voie să mă păstrez nealterat”. Când am plecat, mi-a vorbit despre libertatea pe care o înţelegea în felul lui... Nu l-a mai văzut nimeni de atunci. Luase probabil drumul libertăţii ştiute doar de el şi alţii, din nesfârşitul şir al nefericiţilor. A mai fost şi medicul ginecolog, eliminat din breaslă pentru malpraxis, ajuns din stradă la azil, apoi cine mai ştie pe unde... Sunt doar câţiva din cei 3 500 de obidiţi care de la înfiinţare au trecut prin casa de pe strada Brâncoveanu nr. 50... O părăsesc, la ora la care oameni cu feţe supte şi amar în priviri bat la poarta refugiului pentru o noapte... La nici trei străzi, un cerşetor întinde mâna după un bănuţ; până să ajung în centru, mai întâlnesc copii ai străzii, suiţi din canale la lumina zilei, bătrâni purtându-şi paşii spre nicăieri, fete care pentru o cină şi un culcuş pentru noaptea care vine, fac aproape orice. Sunt cei care poate n-au mai găsit un locşor la azilul din Elisabetin, unde un pat e mai ieftin ca pâinea: 10 bani... Este ora 19. Acum, speranţele şi privirile norocoşilor se îndreaptă spre asistenţii sociali, care după puterile lor le întind o mână de ajutor: să-şi refacă documentele sau să şi găsească un loc de muncă. 
Poate că într-o zi va răsări un zâmbet şi o rază de speranţă şi pe chipul lor... 

          
                                        
Asistenţii sociali 
Radu Mărunţelu are 26 de ani, este absolvent al Facultăţii de Psihologie şi Asistenţă Socială a Universităţii de Vest din Timişoara, licenţiat al Universităţii din Bucureşti, în prezent coordonator al proiectului Azilul de noapte „Pater Jordan”. Lucrează aici de cinci ani şi urmează un curs de prevenire şi consiliere antidrog, psihoterapie şi interviu motivaţional. Este autorul unei lucrări publicate intitulată „Perspectivele bio-psiho-sociale ale celei de-a treia vârste” şi iniţiatorul unor proiecte legate de înfiinţarea căminelor de vârstnici, după un model experimentat de sociologi francezi: fiecare bătrân cu camera şi baia proprie, dar bucătăria şi sala de mese comune. Cristian Rusu a absolvit anul trecut aceeaşi facultate şi lucrează la azilul de noapte din anul 2001. A activat tot aici ca voluntar, iar în prezent răspunde de aspectele sociale din cadrul casei. Consideră că există foarte puţini specialişti în domeniu care să se încumete să lucreze cu o cazuistică specifică foarte complexă, susceptibilă de eşecuri. Cel mai frumos rezultat al asistenţilor sociali este recuperarea unui fost azilant, care astăzi este coleg cu ei.                         
 
 

Casa 
Casa „Pater Jordan” este un proiect al Federaţiei Caritas a Diecezei Romano-Catolice din Timişoara şi a fost iniţiat în anul 1998 de Berno Rupp, călugăr al Ordinului Salvatorian, al cărui  fondator a fost părintele Jordan. Iniţial, proiectul a vizat copiii străzii, dar casa-azil de pe strada Brâncoveanu nr. 50 adăposteşte şi alţi oameni care caută ocrotire şi se află în baza ei de date. 
Azilul de noapte oferă un loc de dormit, cina, prânzul şi micul dejun. Este prevăzut cu 4 dormitoare, un club cu televizor, o bucătărie complet utilată, un vestiar, un cabinet medical unde serviciile sunt oferite de un medic de familie şi o capelă cu asistenţă duhovnicească. De la ora 19,45 sunt primiţi oamenii fără adăpost, dar care nu sunt înregistraţi în baza de date a azilului. Lor li se oferă o masă, pot face o baie, dar nu pot rămâne peste noapte. 
Taxa de intrare în azil este, de la 1 iulie, 0,10 lei de persoană.