Alături de nenumăraţi compatrioţi a trudit 5 ani în lagărele din stepa Doneţkului
La început, se auzea doar că „Vin ruşii”, apoi veneau puhoaie de refugiaţi din estul ţării, doar cu ce aveau pe ei, hainele şi o pereche de ghete. Fugeau din calea trupelor „eliberatoare”, sovietice. Este prima mărturie a doamnei Aurelia Condruţ, lugojeancă din naştere şi timişoreancă prin adopţie, acum în vârstă de 77 de ani, care a trăit acele vremuri şi chiar ceva mai mult... „Era în 1944”, îşi aminteşte ea, „soseau cu coloane nesfârşite de tancuri, camioane Studebaker americane, primite în ultima clipă a războiului, piese de artilerie, coloane de pedestraşi, epuizaţi, transpiraţi, răniţi, cei mai mulţi foarte tineri, cu pistolul mitralieră, balalaica strânsă la piept şi steluţa roşie pe boneta militară, trasă peste bandajul însângerat... Panică. Apoi, vodcă, «davai ceas» şi «idi siuda barişnia», vino-ncoa domnişoară“... Vorbe, fraze, gesturi, o mentalitate însuşită într-un război cumplit, cu toate necazurile şi durerile sale, pe care cel ce le-a trăit, fie el rus sau de altă seminţie, cu greu le mai uită, egalate mai pe urmă doar de clipele deportării în pierzania stepei aride din „împărăţia tătucului” Stalin. „Eliberatorii” se răzbunau pe toţi şi pe... toate, bătrâni, femei şi copii, care, aşa le spuseseră „politrucii”, le invadaseră ţara. Doamna Aurelia Condruţ s-a aflat între primele „victime” ale celor care veniseră să ne aplice sancţiunea cerută de Stalin la Ialta, pentru nefericita alianţă.
„Totul a început în 1945, cu un ordin semnat de comunişti zeloşi în faşă şi cu caş la gură. Au venit într-o noapte cu lista, să ne ridice pe mine şi pe sora mea, mai mare ca mine. Puhoiul pe care-l aştepta deportarea a fost numărat de ruşi, oamenii trecuţi pe o listă, iar dacă lipsea cineva la apel, locul i-l lua de obicei un nefericit aflat prin preajmă. Nu conta cine era şi de unde venea. Lista ofiţerului sovietic trebuia completată cu orice preţ. „Şi lui îi erau rezervate sancţiuni severe, dacă nu sosea cu efectivul stabilit”, spune doamna Condruţ. „Împinsă de la spate, am căzut în genunchi, apoi m-am izbit de podeaua vagonului. Era întuneric. Lângă mine o auzeam pe sora mea. Plângea încet cu sughiţuri. Bagajul ni l-au aruncat în vagon, după ce ne-au suit pe noi”.
De aici a început drumul deznădejdii, care avea să dureze 5 ani bătuţi pe muchie. Era anul în care doamna Aurelia Condruţ lăsa în urma ei viaţa dintr-o familie de oameni înstăriţi din muncă cinstită, o viaţă pe care era obligată s-o uite apoi pentru următoarele 4 decenii...
„Totul a început în 1945, cu un ordin semnat de comunişti zeloşi în faşă şi cu caş la gură. Au venit într-o noapte cu lista, să ne ridice pe mine şi pe sora mea, mai mare ca mine. Puhoiul pe care-l aştepta deportarea a fost numărat de ruşi, oamenii trecuţi pe o listă, iar dacă lipsea cineva la apel, locul i-l lua de obicei un nefericit aflat prin preajmă. Nu conta cine era şi de unde venea. Lista ofiţerului sovietic trebuia completată cu orice preţ. „Şi lui îi erau rezervate sancţiuni severe, dacă nu sosea cu efectivul stabilit”, spune doamna Condruţ. „Împinsă de la spate, am căzut în genunchi, apoi m-am izbit de podeaua vagonului. Era întuneric. Lângă mine o auzeam pe sora mea. Plângea încet cu sughiţuri. Bagajul ni l-au aruncat în vagon, după ce ne-au suit pe noi”.
De aici a început drumul deznădejdii, care avea să dureze 5 ani bătuţi pe muchie. Era anul în care doamna Aurelia Condruţ lăsa în urma ei viaţa dintr-o familie de oameni înstăriţi din muncă cinstită, o viaţă pe care era obligată s-o uite apoi pentru următoarele 4 decenii...
În stepă
După un drum care părea că nu se mai termină ajunseseră în stepa Doneţkului. Nici o casă, nici un bordei, doar troiene şi coloanele de deportaţi într-un peisaj ostil. Gerul de afară se înteţise şi se mutase parcă în halele mari de fabrică, dezafectate, care serveau drept dormitoare. Nu le mai rămânea decât să-şi amenajeze locurile de dormit. Se pregăteau rafturi pe care urmau să-şi aşeze lucruşoarele aduse de acasă: fotografiile de familie, ceasurile, fularele, mănuşile. „A doua zi, când ne-am trezit dintr-un somn ca de morţi, mănuşile, fularele şi... ceasurile nu mai erau acolo unde le lăsaserăm”, spune doamna Condruţ. Apoi urmau să-şi sape latrinele în pământul tare ca piatra. „Erau minus 25 de grade. Pământul era îngheţat bocnă, cu greu îl puteam săpa. Una dintre fete a alunecat pe poleiul din jurul gropii. A căzut la o adâncime de 7 metri. Şi-a fracturat ambele picioare şi un braţ. Era prima victimă din rândurile noastre”... „În turnul de control veghea un tânăr rus blond, pistruiat, cu balalaica în bandulieră. Ne zâmbea de fiecare dată când foloseam groapa”, îşi aminteşte doamna Condruţ. „Îl porecliserăm Peppi, râdea în hohote şi ne spunea doar: Davai, davai, daţi-i mai repede !”...
Într-una din zile cineva alerga bezmetic prin curtea lagărului. Omul urla îngrozit, iar în câteva clipe cei din barăci se adunară să vadă ce se întâmplase. În gardul de sârmă ghimpată, un om înţepenise cu mâinile larg desfăcute. „De parcă voia să îmbrăţişeze libertatea de dincolo de gardul de sârmă”, îmi spune Aurelia Condruţ. „De epuizat ce era, nu s-a mai putut desprinde din gardul de sârmă ghimpată şi a îngheţat în noaptea geroasă a stepei. Peppi ar fi vrut să-l scoată de acolo, dar comandantul lagărului a urlat la el: Nilzia, nilzia !, interzis, interzis. L-au lăsat aşa înţepenit câteva zile la rând, să-i înveţe minte pe amatorii de evadare. Să se ştie: de aici nu se pleacă decât cu picioarele înainte. Mi-a rămas în memorie multă vreme acea imagine îngrozitoare”, rememorează doamna Aurelia.
După un drum care părea că nu se mai termină ajunseseră în stepa Doneţkului. Nici o casă, nici un bordei, doar troiene şi coloanele de deportaţi într-un peisaj ostil. Gerul de afară se înteţise şi se mutase parcă în halele mari de fabrică, dezafectate, care serveau drept dormitoare. Nu le mai rămânea decât să-şi amenajeze locurile de dormit. Se pregăteau rafturi pe care urmau să-şi aşeze lucruşoarele aduse de acasă: fotografiile de familie, ceasurile, fularele, mănuşile. „A doua zi, când ne-am trezit dintr-un somn ca de morţi, mănuşile, fularele şi... ceasurile nu mai erau acolo unde le lăsaserăm”, spune doamna Condruţ. Apoi urmau să-şi sape latrinele în pământul tare ca piatra. „Erau minus 25 de grade. Pământul era îngheţat bocnă, cu greu îl puteam săpa. Una dintre fete a alunecat pe poleiul din jurul gropii. A căzut la o adâncime de 7 metri. Şi-a fracturat ambele picioare şi un braţ. Era prima victimă din rândurile noastre”... „În turnul de control veghea un tânăr rus blond, pistruiat, cu balalaica în bandulieră. Ne zâmbea de fiecare dată când foloseam groapa”, îşi aminteşte doamna Condruţ. „Îl porecliserăm Peppi, râdea în hohote şi ne spunea doar: Davai, davai, daţi-i mai repede !”...
Într-una din zile cineva alerga bezmetic prin curtea lagărului. Omul urla îngrozit, iar în câteva clipe cei din barăci se adunară să vadă ce se întâmplase. În gardul de sârmă ghimpată, un om înţepenise cu mâinile larg desfăcute. „De parcă voia să îmbrăţişeze libertatea de dincolo de gardul de sârmă”, îmi spune Aurelia Condruţ. „De epuizat ce era, nu s-a mai putut desprinde din gardul de sârmă ghimpată şi a îngheţat în noaptea geroasă a stepei. Peppi ar fi vrut să-l scoată de acolo, dar comandantul lagărului a urlat la el: Nilzia, nilzia !, interzis, interzis. L-au lăsat aşa înţepenit câteva zile la rând, să-i înveţe minte pe amatorii de evadare. Să se ştie: de aici nu se pleacă decât cu picioarele înainte. Mi-a rămas în memorie multă vreme acea imagine îngrozitoare”, rememorează doamna Aurelia.
Dizenterie, tifos şi ploşniţe
Una dintre fete, „frumuşică, de fapt, era dintr-un sat bănăţean”, spune doamna Aurelia, „se dovedi a fi o translatoare pricepută şi nu numai... apoi dispăru din lagăr. Se zvoni că s-ar afla într-o companie „selectă” de ofiţeri ruşi cu grad mare, undeva într-o staţiune a nomenclaturii sovietice, prestând felurite «servicii de-alea», spuneau câteva dintre fete“. „Erau şi ele invidioase”, le găseşte o scuză doamna Condruţ. „Un pod pe care trebuia să?l reclădim devenise un coşmar. Bârnele erau urcate în spinare, până sus pe malul abrupt, ca Hristos pe drumul crucii. Parcă nu se mai termina truda inimaginabilă pentru noi, fetele, care deveniserăm distrofice. Mâncam aproape zilnic doar varză murată, iar pentru o ceaşcă de lapte acrit sau o mână de seminţe de floarea-soarelui, le dădeam şi hainele de pe noi. Apa «potabilă» o scoteam dintr-un puţ din apropierea latrinelor. Era tulbure şi mirosea urât”, îşi aminteşte ea. Primii bolnavi de dizenterie şi tuberculoză îşi dădură curând duhul. Alţii se îmbolnăveau de tifos. Ploşniţele se adunaseră ciorchine în crăpăturile paturilor. Carele care-i transportau pe cei plecaţi într-o lume mai bună nu mai făceau faţă la solicitări... Morţii erau dezbrăcaţi, iar hainele le luau supravieţuitorii. „Într-una din zile”, îmi povesteşte, „vagonul pe care-l încărcam cu cărbune, începu să se învârtească cu mine. Apoi am leşinat. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că aveam temperatură şi mă durea tot corpul. Dizenterie. Un medic rus, care o rupea pe româneşte, mi-a dat o linguriţă cu un praf negru şi amar: coajă de pâine arsă şi pisată. Era tot ce-mi putea da în acele condiţii. Apoi m-a ţinut câteva zile într-un dispensar improvizat“.
Una dintre fete, „frumuşică, de fapt, era dintr-un sat bănăţean”, spune doamna Aurelia, „se dovedi a fi o translatoare pricepută şi nu numai... apoi dispăru din lagăr. Se zvoni că s-ar afla într-o companie „selectă” de ofiţeri ruşi cu grad mare, undeva într-o staţiune a nomenclaturii sovietice, prestând felurite «servicii de-alea», spuneau câteva dintre fete“. „Erau şi ele invidioase”, le găseşte o scuză doamna Condruţ. „Un pod pe care trebuia să?l reclădim devenise un coşmar. Bârnele erau urcate în spinare, până sus pe malul abrupt, ca Hristos pe drumul crucii. Parcă nu se mai termina truda inimaginabilă pentru noi, fetele, care deveniserăm distrofice. Mâncam aproape zilnic doar varză murată, iar pentru o ceaşcă de lapte acrit sau o mână de seminţe de floarea-soarelui, le dădeam şi hainele de pe noi. Apa «potabilă» o scoteam dintr-un puţ din apropierea latrinelor. Era tulbure şi mirosea urât”, îşi aminteşte ea. Primii bolnavi de dizenterie şi tuberculoză îşi dădură curând duhul. Alţii se îmbolnăveau de tifos. Ploşniţele se adunaseră ciorchine în crăpăturile paturilor. Carele care-i transportau pe cei plecaţi într-o lume mai bună nu mai făceau faţă la solicitări... Morţii erau dezbrăcaţi, iar hainele le luau supravieţuitorii. „Într-una din zile”, îmi povesteşte, „vagonul pe care-l încărcam cu cărbune, începu să se învârtească cu mine. Apoi am leşinat. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că aveam temperatură şi mă durea tot corpul. Dizenterie. Un medic rus, care o rupea pe româneşte, mi-a dat o linguriţă cu un praf negru şi amar: coajă de pâine arsă şi pisată. Era tot ce-mi putea da în acele condiţii. Apoi m-a ţinut câteva zile într-un dispensar improvizat“.
Jenia şi NKVD-ul
După norma la descărcat de cărbune, deportaţii erau trimişi la încărcat buşteni. 10 fete dintre cele aflate în brigada Aureliei Condruţ urmau să preia o muncă de Sisif. Nici chiar nacialnicilor nu le venea să creadă. Apoi au început să înjure şi să ameninţe. Brigadiera, rusoaică, Jenia, le-a cerut să aducă o macara, dintre acelea care erau destule în lagăr. Dar reacţia lor a fost violentă: răzmeriţă şi refuz de sarcină. Degrabă au înştiinţat comandanţii. Într-un târziu au venit doi ofiţeri NKVD-işti. „Cine sunt instigatorii ?” Jenia, rusoaica, făcu un pas înainte: „Asta nu-i muncă pentru femei!” Rosti clar şi răspicat: „Împuşcaţi?mă!” „Noi deportaţii urmăream muţi de spaimă ce putea urma după cutezanţa rusoaicei Jenia”, spune doamna Condruţ. În cele din urmă NKVD-ul şi-a spus cuvântul. „Politrucii” o condamnară la carceră în curtea lagărului. „Ne?am strâns cu toţii seara, într-o baracă”, îmi povesteşte doamna... „şi am urmărit-o din priviri pe Jenia, cum o escortau doi soldaţi înarmaţi, până la carcera care de fapt nu era decât o groapă adâncă săpată în pământ. N-avea scară, decât un acoperiş sprijinit de patru bârne şi fără nici un perete. Au îmbrâncit-o de sus. Unul dintre soldaţi i-a luat pufoai-ca, după care «condamnata» dispăru în groapă. A doua zi au eliberat-o pe Jenia din carce-
ră, dar n-a mai văzut-o nimeni după aceea. N-am s-o uit niciodată pe rusoaica aceea cura-joasă”, spune doamna Aurelia...
Calvarul luă sfârşit în 1949. Mulţi dintre cei care cu 5 ani în urmă luaseră drumul spre meleagurile pierzaniei nu s-au mai întors la cei dragi. Aurelia Condruţ a rezistat avatarurilor, ispitei de a schimba „fronturile”, pentru un trai mai călduţ şi un blid de linte. „Mi-au rămas totuşi în memorie ruşii cu sufletul curat, cântecele lor duioase, unele din ele pline de optimism şi veselie: Katiuşa şi Kazaciok”... spune ea.
După norma la descărcat de cărbune, deportaţii erau trimişi la încărcat buşteni. 10 fete dintre cele aflate în brigada Aureliei Condruţ urmau să preia o muncă de Sisif. Nici chiar nacialnicilor nu le venea să creadă. Apoi au început să înjure şi să ameninţe. Brigadiera, rusoaică, Jenia, le-a cerut să aducă o macara, dintre acelea care erau destule în lagăr. Dar reacţia lor a fost violentă: răzmeriţă şi refuz de sarcină. Degrabă au înştiinţat comandanţii. Într-un târziu au venit doi ofiţeri NKVD-işti. „Cine sunt instigatorii ?” Jenia, rusoaica, făcu un pas înainte: „Asta nu-i muncă pentru femei!” Rosti clar şi răspicat: „Împuşcaţi?mă!” „Noi deportaţii urmăream muţi de spaimă ce putea urma după cutezanţa rusoaicei Jenia”, spune doamna Condruţ. În cele din urmă NKVD-ul şi-a spus cuvântul. „Politrucii” o condamnară la carceră în curtea lagărului. „Ne?am strâns cu toţii seara, într-o baracă”, îmi povesteşte doamna... „şi am urmărit-o din priviri pe Jenia, cum o escortau doi soldaţi înarmaţi, până la carcera care de fapt nu era decât o groapă adâncă săpată în pământ. N-avea scară, decât un acoperiş sprijinit de patru bârne şi fără nici un perete. Au îmbrâncit-o de sus. Unul dintre soldaţi i-a luat pufoai-ca, după care «condamnata» dispăru în groapă. A doua zi au eliberat-o pe Jenia din carce-
ră, dar n-a mai văzut-o nimeni după aceea. N-am s-o uit niciodată pe rusoaica aceea cura-joasă”, spune doamna Aurelia...
Calvarul luă sfârşit în 1949. Mulţi dintre cei care cu 5 ani în urmă luaseră drumul spre meleagurile pierzaniei nu s-au mai întors la cei dragi. Aurelia Condruţ a rezistat avatarurilor, ispitei de a schimba „fronturile”, pentru un trai mai călduţ şi un blid de linte. „Mi-au rămas totuşi în memorie ruşii cu sufletul curat, cântecele lor duioase, unele din ele pline de optimism şi veselie: Katiuşa şi Kazaciok”... spune ea.
Gânduri după mai bine de cinci decenii
Doamna Aurelia Condruţ a scris o carte intitulată „Între cerul înstelat şi ciulinii stepei. Evenimente şi destine autentice”, apărută la Editura Eurobit din Timişoara. În prefaţa cărţii, autoarea se confesează: „Scriu despre momente pe care le-am trăit şi care mi-au prilejuit multe suferinţe. Vreau să contribui, cu tot ce am scris şi am gândit, la eradicarea forţei oarbe şi a samavolniciei din această lume. Mă gândesc acum la milioanele de oameni care au fost şi sunt terorizaţi, umiliţi şi înfometaţi fără a avea vreo vină. Cele îndurate de oameni în lagărele morţii, de orice natură ar fi ele, trebuie să devină un strigăt de revoltă şi să ne îndemne la apărarea valorilor umane. Convieţuirea cu alte popoare şi culturi trebuie să se transforme într-o realitate pe un continent al păcii şi toleranţei. În acest spirit am scris cartea, care mă întoarce cu gândul la ceea ce s-a întâmplat într-un secol nefericit şi ceea ce nu trebuie să se repete niciodată“.
Doamna Aurelia Condruţ a scris o carte intitulată „Între cerul înstelat şi ciulinii stepei. Evenimente şi destine autentice”, apărută la Editura Eurobit din Timişoara. În prefaţa cărţii, autoarea se confesează: „Scriu despre momente pe care le-am trăit şi care mi-au prilejuit multe suferinţe. Vreau să contribui, cu tot ce am scris şi am gândit, la eradicarea forţei oarbe şi a samavolniciei din această lume. Mă gândesc acum la milioanele de oameni care au fost şi sunt terorizaţi, umiliţi şi înfometaţi fără a avea vreo vină. Cele îndurate de oameni în lagărele morţii, de orice natură ar fi ele, trebuie să devină un strigăt de revoltă şi să ne îndemne la apărarea valorilor umane. Convieţuirea cu alte popoare şi culturi trebuie să se transforme într-o realitate pe un continent al păcii şi toleranţei. În acest spirit am scris cartea, care mă întoarce cu gândul la ceea ce s-a întâmplat într-un secol nefericit şi ceea ce nu trebuie să se repete niciodată“.
Hotărâre guvernamentală
În cadrul şedinţei de lucru a ambelor Camere ale Parlamentului României, din 6 noiembrie 1990, a fost aprobată propunerea de revizuire a Legii-decret nr. 118 din luna martie a aceluiaşi an, privind drepturile foştilor deportaţi şi prigoniţi de regimul comunist din ţara noastră. În document sunt consfinţite drepturile de care se bucură foştii deţinuţi politici, inclusiv cei deportaţi şi prigoniţi de către regimul de dictatură comunistă din România. În consecinţă, sunt incluşi în această lege cetăţenii români care între anii 1945 şi 1949 au fost deportaţi în mod samavolnic în fosta Uniune Sovietică, precum şi în Bărăgan. Problema foştilor deportaţi în condiţiile amintite a mai fost ridicată şi la sfârşitul anilor 1960 din secolul trecut. Autorităţile din acea vreme au recunoscut că deportările au constituit „greşeli regretabile”, dar măsurile de reabilitare a persoanelor supuse deportărilor în Rusia şi Bărăgan au fost date uitării. Primele măsuri de reabilitare s-au luat, aşadar, abia după evenimentele din 1989.
În cadrul şedinţei de lucru a ambelor Camere ale Parlamentului României, din 6 noiembrie 1990, a fost aprobată propunerea de revizuire a Legii-decret nr. 118 din luna martie a aceluiaşi an, privind drepturile foştilor deportaţi şi prigoniţi de regimul comunist din ţara noastră. În document sunt consfinţite drepturile de care se bucură foştii deţinuţi politici, inclusiv cei deportaţi şi prigoniţi de către regimul de dictatură comunistă din România. În consecinţă, sunt incluşi în această lege cetăţenii români care între anii 1945 şi 1949 au fost deportaţi în mod samavolnic în fosta Uniune Sovietică, precum şi în Bărăgan. Problema foştilor deportaţi în condiţiile amintite a mai fost ridicată şi la sfârşitul anilor 1960 din secolul trecut. Autorităţile din acea vreme au recunoscut că deportările au constituit „greşeli regretabile”, dar măsurile de reabilitare a persoanelor supuse deportărilor în Rusia şi Bărăgan au fost date uitării. Primele măsuri de reabilitare s-au luat, aşadar, abia după evenimentele din 1989.
Gerhard Binder
Agenda nr. 25/18 iunie 2005
Versiune pentru tipărire
