La Timişoara au existat în secolul trecut două închisori: cea din clădirea de peste drum de Hotelul Continental, pe strada Proclamaţia de la Timişoara, iar din 1907, când a fost terminată construcţia, penitenciarul de pe strada Popa Şapcă nr. 7. Iniţial clădirea a servit drept închisoare militară, apoi, din 1950,  ca loc de detenţie pentru potrivnicii orânduirii de stat din România de după 1946. Prima închisoare menţionată mai sus a fost desfiinţată în anul 1952, iar cea de pe strada Popa Şapcă este astăzi penitenciar general. Aici a fost refăcută în urmă cu doi ani, din iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, celula condamnaţilor la moarte, în care au fost  întemniţaţi 18 luptători din rezistenţa anticomunistă. Unul dintre ei a fost medicul Nicolae Maximenco. O inscripţie omagială aminteşte de acele vremuri.
Sumbrul edificiu din plin centrul oraşului, care a dobândit vrând nevrând o tristă faimă   dintr-o seamă de motive, inspiră şi astăzi, chiar şi trecătorului, o uşoară teamă. La prima vedere, lucrurile din incintă par să decurgă normal, într-un spaţiu unde normalitatea este determinată de o stare de absolută anormalitate: deţinuţi, oameni certaţi cu legea. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, acolo, în dosul zidurilor groase, pe care mulţi le cunosc doar din teribilele scene reţinute de peliculele cinematografice turnate în temniţele Alcatraz sau St. Quentin, s-a derulat una din cele mai terifiante istorii din viaţa acestui ţinut. Aici, într-o celulă a condamnaţilor la moarte, o bună parte a celor mai buni fii ai Banatului şi-au aşteptat sfârşitul pe care li l au pregătit autorităţile comuniste…
De istoria acelui loc de detenţie se leagă numele a doi oameni, reprezentanţi ai tot atâtor generaţii, pe care-i despart ani măsuraţi în decenii: doctorul Nicolae Maximenco, astăzi om la vârsta amintirilor, şi jovialul şi inimosul colonel Ioan Băla, comandantul penitenciarului timişorean de pe strada Popa Şapcă. Primul a cunoscut pe viu avatarurile detenţiei în celula condamnaţilor la moarte, cel de-al doilea, din ceea ce a consemnat istoria întru memoria  acelor vremuri. Ca orice român de bună credinţă, şi-a plecat fruntea cu pioşenie în faţa jertfelor aduse de compatrioţii de odinioară şi a facilitat, cu aprobarea Ministerului Justiţiei şi a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, redeschiderea pentru neuitare a celulei morţii. De acolo, cei osândiţi plecau pe ultimul drum. Pe frontispiciul celulei sunt înscrise, între altele, următoarele cuvinte: „Aici s-au strâns pumni, s-au vărsat lacrimi amare de neputinţă şi în urma unor sentinţe definitive, s-a pornit chiar pe ultimul drum. Pios omagiu adus tuturor luptătorilor prinşi în rezistenţa anticomunistă din Banat”. Doctorul Nicolae Maximenco, un supravieţuitor al acelor zile, retrăieşte după aproape şase decenii clipele petrecute în celula condamnaţilor la moarte.

Conspiraţia mediciniştilor 
„Rememorarea acelui timp o consider ca fiind obligaţie morală ce-mi revine fără nici o reticenţă”, spune doctorul Maximenco, copleşit de tristeţea care nu mai vrea să-l ocolească şi în aceeaşi măsură, de povara anilor care-l apasă greu pe umeri. Nu fusese condamnat  la moarte prin sentinţă judecătorească, ci „doar” la trei ani şi jumătate de închisoare corecţională pentru participarea sa, student fiind, la o conspiraţie a colegilor de la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara. A fost introdus în celula condamnaţilor la moarte cu scopul de a-l determina sub presiune psihologică să devină informator. Grupul format din 12 studenţi - Pantelimon Dulea, Dumitru Nicolcioiu, Marius Nicolcioiu, Ioan Nicolcioiu, Cristian Olteanu, Gheorghe Damian, Ioan Toma, Tiberiu Olaru, Ioan Firoiu, Ilie Pârjol, Cornel Moise şi Nicolae Maximenco - a fost arestat începând din 29 martie şi până în 13 septembrie 1952, alcătuind lotul din dosarul 676/1952. Se constituiseră într-un grup care răspândea manifeste, în care, conform actului de acuzare al Tribunalului Teritorial Timişoara, „defăimaseră conducătorii statului sovietic (!), confecţionaseră matriţe de cauciuc cu înscrisurile ilegale, chemând la înlăturarea „balaurului roşu”. Basarabean fiind, asupra lui Maximenco plana pericolul de a fi expediat în Republica Sovietică Moldovenească şi de acolo, cu siguranţă, în Siberia. Sub această ameninţare se încercau presiuni psihice asupra tânărului medicinist, fireşte fără rezultatul scontat. Prin celula condamnaţilor la moarte au mai trecut şi patrioţii conduşi de avocatul Spiru Blănaru şi grupul format din Ioan Beg, Gheorghe Balica, Iancu Baderca şi Victor Curescu.

Aşteptându-l pe călău
Pentru a oferi o imagine cât mai fidelă a celulei, doctorul Maximenco a alcătuit o schiţă a acestui spaţiu, a felului cum era amenajat. „Camera nr. 1”, povesteşte domnia sa, „a fost prima în care am fost introdus. În acel moment, acolo erau patru persoane, «spionul sârb» (titoist, n.n.), şi trei bănăţeni de prin părţile Caransebeşului”. Din relatările medicului mai aflăm că în celula de 12 m pătraţi , în care la un moment dat erau introduşi 18 condamnaţi la moarte pe motive politice, toaleta şi restul instalaţiilor sanitare erau improvizate şi asamblate din câteva doage de butoi. Împreună cu el se mai afla acolo şi un şvab, de aceeaşi vârstă cu el, condamnat pentru înaltă trădare. În toamna lui 1944 plecase cu nemţii în Ungaria, de unde revenise imediat după ce trecuse frontul. „Deoarece nu încăpeam în acea cameră, în ziua următoare am fost mutaţi în celula nr. 2 . Ambele erau sinistre”, îşi aminteşte doctorul Maximenco. „Ne culcam unul înghesuit în celălalt, ca sardelele, pe o rogojină zdrenţuită, iar noaptea ne întorceam la comanda celui din capăt”. Celula avea fereastra la podea. Condamnaţii la moarte purtau lanţuri la picioare şi zornăitul lor în timpul plimbărilor prin celulă îl înfioară şi astăzi. Între gardieni se aflau şi câţiva mai milostivi. Ştiau că deţinuţii aveau zilele numărate şi le umpleau gamelele, ceea ce de fapt nu era decât o jumătate de porţie în plus. „Nu cred că era o dispoziţie a conducerii penitenciarului, ci mai degrabă o concesie făcută celor care nu mai aveu mult de trăit”. Îşi aminteşte de un incident simptomatic în acele înfiorătoare zile, când erau faţă-n faţă cu moartea. Într-una din zile, când se distribuia mizerabila hrană, după care se întindeau braţe descărnate de foame şi suferinţă, cu suflarea rece a morţii în ceafă, a venit un inspector „cu grad mare”, care s-a scandalizat din cauza „suplimentelor”. Atunci a oprit pentru multă vreme distribuirea hranei suplimentate atât de sărăcăcios. Nicolae Maximenco îşi deapănă în continuare firul amintirilor care i-au răscolit tinereţea şi de fapt toată viaţa, până acum, la anii celei de-a treia vârste. „Din regimul condamnaţilor la moarte făcea parte şi scoaterea lor din camera de detenţie. Era precedată de măsuri stricte de prevenţie: înceta orice activitate pe coridoare, plantonul trebuia să stea întors cu faţa la perete. Tabloul era sinistru şi  parcă se reedita, ca în Evul mediu, scena macabră când treceau ciumaţii”.

Plimbarea cea din urmă
Despre „plimbări”, care şi ele constituiau un fel de concesie făcută celor condamnaţi, medicul relatează că se admiteau mai des decât celorlalţi întemniţaţi. Vlăguiţi şi bolnavi, deţinuţii care urmau să fie trimişi la moarte erau scoşi la plimbare, cam la două zile, timp de 10-15 minute, la răsăritul soarelui, într-o curte pe care acum, după atâţia ani, Maximenco nu o mai poate localiza. „Apariţia soarelui pe cer îţi crea o stare de depresie”, mai spune el. „Fiecare dintre noi rămânea îngândurat aproape toată ziua, deveneam taciturni, unii se gândeau la cei dragi de acasă şi-şi ascundeau faţa în palme, să nu fie văzuţi lăcrimând. Răsăritul soarelui ne copleşea pe toţi şi dorul de libertate era mai mare ca oricând”, relatează bătrânul medic. Zi de zi, ceas de ceas îi mistuia nesiguranţa şi totodată convingerea că va veni clipa când începe ultimul drum. Aproape zilnic, îi spunea câte un gardian rânjind cu cinism: „Şi pe tine te vor omorî, banditule, ca pe toţi ceilalţi”. Singurul care era cu psihicul cel mai puternic era „spionul” sârb. Îi încuraja pe toţi şi încerca să le trezească speranţe. În clipele lui mai bune le cânta ceva în limba lui. „Nu pricepeam mai nimic, dar din cântecul lui răzbătea dragostea de viaţă şi ceva ce te făcea să-ţi porţi mai uşor povara sufletului şi a lanţurilor de la picioare”, îmi povesteşte Maximenco. Cei trei bănăţeni erau încăpăţânaţi, interiorizaţi, dar hotărâţi. Nu regretau nici o clipă ceea ce  făcuseră, faptul că se răsculaseră împotriva orânduirii străine poporului român. Cu toţii erau condamnaţi la moarte şi aşteptau cu înfrigurare recursul. „Spionul” sârb, de numele căruia Maximenco îşi aminteşte doar vag, „Radici sau Radulovici, ceva în genul acesta”, a fost judecat în martie 1953, iar ceilalţi ceva mai devreme, rememorează el. După aceea, a aflat mai târziu, au fost transferaţi la penitenciarul din Caransebeş, care însemna moarte sigură. Maximenco nu i-a mai văzut niciodată. 

Penitenciarele
Este cunoscut faptul că din 1947, penitenciarele bănăţene erau înţesate de de-ţinuţi politici. Cele mai crâncene erau cele din Caransebeş, Lugoj şi Timişoara. Dintre acestea, cel din Caransebeş era de fapt în acei ani o închisoare de exterminare. Cine ajungea acolo, dacă mai vedea vreodată lumina zilei, rămânea doar umbra celui ce fusese... Gheorghe Balica, Iancu Baderca şi Victor Curescu au fost executaţi la penitenciarul din Caransebeş, Ioan Beg, la cel din Arad. 
„Curajul şi indiferenţa faţă de moarte sunt greu de înţeles, chiar ireale”, se confesează medicul. „Frica de moarte, instinctul de conservare, sunt prezente la fiecare om, chiar la animal”, spune el. Resemnarea vine abia în ceasul din urmă, când moartea e inevitabilă, atunci când viaţa rămâne undeva în urmă, spun psihologii. Toate aceste senzaţii, Nicolae Maximenco le-a trăit aievea, iar când a fost eliberat, cu „sarcina” de informator neîndeplinită, şi a revăzut soarele, oamenii, viaţa, a spus doar atât: „E un cadou venit din ceruri”...