Constantin-Tufan Stan

  Recent am avut prilejul să-l cunosc pe violoncelistul Mihai Ioan Racolţa (licenţiat al Conservatorului de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, fost membru în Orchestra Operei Române din Timişoara), fiul tenorului şi poetului Alexandru Racolţa, care mi-a pus la dispoziţie o parte din arhiva tatălui său.

    Alexandru Racolţa s-a născut în 1926 la Tăşnad, judeţul Sălaj. A urmat clasele gimnaziale la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, unde, în paralel, a frecventat şi cursurile Conservatorului de Muzică. Perioada refugiului (1940-1945), după semnarea Dictatului de la Viena, a petrecut-o la Lugoj, unde a absolvit Liceul „Coriolan Brediceanu” şi Conservatorul de Muzică, secţiile pian, canto şi vioară.

    Încă din anii de liceu a fost un asiduu colaborator la „Primăvara Banatului”, revista şcolilor secundare din Lugoj, aflată sub direcţia lui Aurel E. Peteanu, cu poeme, cronici, recenzii etc. Până în anul 1942 l-a avut ca dascăl de limba şi literatura română pe Felician Brînzeu, o personalitate charismatică a învăţământului local, cu contribuţii în etnologia şi folcloristica românească (din 1942, lector la catedra de limba şi literatura română a Universităţii din Istanbul), care i-a remarcat şi încurajat harul poetic. Începând cu anul 1945 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj (finalizate prin obţinerea licenţei), unde l-a avut ca profesor şi mentor pe Lucian Blaga, timp de trei ani, până în 1948, anul în care autorul Poemelor luminii a fost îndepărtat de la catedră. Experienţa acumulată prin frecventarea cenaclului literar patronat de Blaga s-a dovedit decisivă în conturarea vocaţiei sale poetice. A studiat canto, în particular, cu Rita Mărcuş, activând ca tenor liric al Operei Române din Cluj (cu remarcabile disponibilităţi pentru lirico-spint, dar şi spinto-dramatic) între 1948 şi 1970, cucerind, la doar câţiva ani de la debut (1953), laurii unor prestigioase premii şi distincţii: Laureat al Premiului de Stat şi Diploma de Laureat al celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Bucureşti. S-a stins din viaţă în 1978, la doar 52 de ani, după o prodigioasă carieră artistică în care a fost protagonist în 43 de roluri din repertoriul liric românesc şi universal, interpretate în aproximativ 4.000 de spectacole.

            Aproape întreaga sa creaţie poetică a rămas, inexplicabil, inedită (era, se pare, de o uimitoare modestie), la fel ca şi numeroasele sale cronici şi portrete muzicale elaborate de-a lungul vremii. Într-o vibrantă evocare publicată în revista clujeană „Steaua”, XXXI, 6 (397), iunie 1980 (Cuvântul învins de inefabil), poetul şi eseistul lugojean Gheorghe Alexandru Iancovici, fostul său coleg de liceu, după ce subliniază dimensiunea artistică a rolurilor muzicale create de talentatul tenor, ne relevă şi câteva aspecte definitorii pentru evidentul său har poetic: „A-l considera însă doar prin prisma carierei de tenor de operă şi a-l nesocoti pe poet înseamnă a nu-l cunoaşte decât fragmentar, a-i ignora faţa nevăzută (precum a Lunii: tulburătoare şi tutelată de mister). Clocotul său lăuntric – arderea era starea sa permanentă –, crizele sale sufleteşti, de care n-a fost cruţat, se revărsau în versuri convulsionate, în versuri-vâlvătăi. […] Dar ciclul cel mai straniu şi sever în lirica lui Alexandru Racolţa este acela pe care l-am numi al cuvântului învins de inefabil. Aci ne întâmpină, plăsmuit din «fildeş şi scrum», un alter-ego cu ochi de sfinx... «cu căutătura scormonitoare». Proiecţie a incoerenţelor şi freneziilor siderate, din adânc, încuibat în abis, el are doar câţiva închinători, aleşi: «vagabonzii din noi, nenorocuri», cei mai pioşi dovedindu-se «uitările, fericirile şi cenuşa». […] Urmând acest drum, descoperit după rătăciri prin hăţişuri cu spini otrăviţi, poetul, necunoscut mulţimilor, ştiut doar de câţiva prieteni, ar fi răzbit, pe căi abrupte, pe un platou al marilor linişti, al marilor împăcări cu negrăitele galaxii şi cu sine. Există însă un destin al poeţilor de vocaţie ce nu şi-au rostit decât începutul, restul nemaifiind decât un semn de adio trimis de pe alt tărâm. Al celor topiţi în neîntoarcere. Alexandru Racolţa e din ceata lor”.

    Majoritatea poemelor lui Alexandru Racolţa au fost reunite într-un volum dactilografiat, cuprinzând 103 titluri, de fratele său geamăn, medicul Ioan Racolţa, fără a include însă poeziile de şcoală publicate în „Primăvara Banatului”. Nu avem indicii care să ne ofere certitudini privind criteriile care au stat la baza întocmirii culegerii (decelarea unor motive sau teme care să justifice o structurare antologică sau dramaturgică), doar unele poeme având menţionate data şi locul zămislirii.   

 

    ACESTA-I TIMPUL

 

      Dacă eşti floare vie, ştii prea bine

      Că  grădinarul este unul: hărnicia!

      Că truda sevelor, tot ea ţi le adună;

      Ea toate-ntunecimile pământului le-mbună

      Cu brumă şi cu rouă; cu ploi, cu raze care-nlătură vipia

      Atâtor lunecuşuri şi surpări ce te pândesc din umbră şi pe tine... 

      Dacă  eşti floare, nu eşti numai frumuseţe

      Ce trece-nvăluită-n rotogol de farmec şi căldură...

      Nu eşti şi tu un obelisc de năzuinţă şi de vrere?

      Căci poţi şi tu să-ţi păsui paşii spre-ndrăzneţe

      Şi cu putinţă, împlinite, sigure poveţe. 

      Dacă eşti floare şi podoabă,

      Atuncea luptă-te cu umbrele cu ură pură,

      Împotrivindu-ţi gândul spre a nu-l pleca în ploconirile de roabă!

      De-ai fi, ce n-ai să fii, ce-ai fost de mult: o sclavă inegală,

      O jucărie zâmbitoare, o mână inelată ce se-nşală,

      Ţi-ai plânge iar, în fiecare dimineaţă, strânsura-nlăcrămărilor peline. 

      Acesta-i timpul, inundat de pajişti care-s pline

      De nemaiîntâlnite înălţări: de sârg, de oameni şi minune!

      Dacă eşti floarea gingaşă din stratul ţării,

      Columnă  să te-nalţi, de năzuinţi, de foc, în centrul zării:

      Atâta de frumoasă, cum nu-i nici soarele-n incendii când răsare!

      Dacă eşti floarea înţeleaptă, harnică şi vie,

      Atunci IUBIRE numele să-ţi fie!   

 CĂSĂTORIA SECRETĂ 

    Mai apoi, noaptea – calmă – ne-a drumeţit spre stele

      Şi-n muta neclintire a ‘naltei nopţi plenare

      Fior de-urzire sfântă s-a hărăzit din ele,

      Şi-n noi clipeau, trăinde, tangibiluri stelare. 

      Acolo, sus, luceşte în fiecare noapte

      O stea, coborâtoare din neajunsul cer;

      Acolo curg cleştare – din cerurile toate –

 Şi-s risipiri de colburi, arzânde, ce nu pier... 

 Din legănarea nopţii, din tihna tinereţii,

 Sporeau în tine ramuri şi muguri, şi dogoare.

 Din câmpul greu de rouă – în faptul dimineţii –

 Sclipeau roind puzderii de faguri, flori şi soare... 

 Apoi, lângă mesteacăn – cel alb şi subţiratic –

 Din adâncimi de ierburi te-ai înălţat – plăpândă –;

 Meleaguri de blândeţe-ţi dormeau în ochi – văratic –

 Şi toată seva verii-ţi zvâcnea, sub tălpi, flămândă. 

 Ne-nfăşurau ştergare, de raze, la tot pasul,

 Pluteau răşini prin aer şi ne-mbăta pământul;

 Nerăbdătoare ceruri ne ocroteau popasul,

 Necercetate crânguri îşi desfoşneau tot cântul... 

 Am fost atât de-aproape de inima pădurii,

 Că  brazii-mi spuneau taine, iar ţie, mari legende,

 Se deschideau cupole-n desimile naturii,

 Şi am uitat chiar ziua ştiutelor calende. 

 Cluj, 5 II 1971    

 

 METEOROLOGIE

 

      De ANUL NOU,

      Nici eu nu ştiu

 Ce am să mai fiu,

      Cântec, aer, omăt sau ecou...

      Ori plumb cu rugină în lemn ferecate,

      Şoaptă ori mladă îngheţată în creangă,

      Ori sloiuri articulate din creştet şi până-n falangă.

      Oh! Stâncile mele sfinte şi neîncercate

      Ar naşte iar flori neadunate,

      Din piscuri pleşuve şi detunate...

      Florile albe!

      Florile dalbe!!

      Florile salbe!?

      Muguri, câţi muguri de nalbe

      Ar izbucni către soare,

      Chemări de dogoare!

      Şi câte hermine s-ar face în pâraie

      Gureşe, slobode, calde, văpaie!

      Poate din norii Altailor ori din Pamir

      S-ar desface umbrele intacte din scame de vară

      Şi va fi primăvară

      La o singură uşă orizontală

      Ori hibernală!

      Tot cerul senin, redeschis, va sticli a caşmir...

      De ANUL NOU,

      Ochii mei vor dormi, ca la puii rămaşi în găoace de ou...   

 DIN FILDEŞ  ŞI SCRUM (AUTOPORTRET) 

      Ochiul lui e de sfinx.

      Tăcerea lui, neoprită vorbire; 

      Cu miez, cu tâlcuri, cu-ndemn şi cu ştire…

      Cântarea ce-i place-i din glas de sirinx. 

      De-aceea, porumbeilor veşnic îndrăgostiţi

Le-a dat streşini şi veghe, şi temple, şi ceruri să fie păziţi… 

      Vederea lui

      E uitătură şi căutătură scormonitoare până-n rărunchii oricui! 

      El şade blajin şi îngăduitor,

      Cu ochii de veghe, în viitor. 

      Toţi cerşetorii bolnavi se reazămă-n umbra surâsului

      Său, ca luminile ostenite în umbra abisului… 

Vagabonzii din noi sunt singurii lui credincioşi.

Nenorocuri, uitările, fericirile şi cenuşa sunt cei mai pioşi. 

N-a fost nicicând statuetă,

Ci modelul gol, al luminii, în formă secretă.