AȘA A ÎNCEPUT...
(Istoria primilor 150 de ani, 1703-1854)

Antecendente: În 1688 Veterani eliberează Caransebeșul de sub dominația turcilor, care încep să părăsească Banatul Montan (deci cu aproximativ 28 de ani înainte de eliberarea Timișoarei și a Banatului Timișan)

1703.: O comisie condusă de Mathias Brunner sosește în Banat , mai precis în zona Oravița , ca să evalueze situația minelor și a altor obiective industriale abandonate de către turci

1718.: În zona Dognecea Johann Schubert descoperă importante zăcăminte de minereu de fier

1718.: La Ciclova se construiește primul cuptor de topit minereul de cupru, acesta este primul asemenea obiectiv industrial de pe teritoriul Banatului Montan

1718 toamna.: Sosesc la Oravița, venind din Tirol, primii 13 mineri
Din fericire numele lor s-a păstrat pentru posteritete, ei sînt: Cristoph Dardler, Josef Doll, Johann Doll, Johann Forverker,  Johann Hanitzel, Peter Jauf, Mathias Jauf, Andreas Knall, Joseph Paumgartner, Sebastian Pichler, Jakob Reitter, Mertin Soll, Ulrich Soll. Ei au fost urmați în scurt timp de alți mineri și maiștri topitori din Boemia, și anume: 10 mineri, doi maiștri topitor de fier, doi maiștri topitori de cupru, doi maiștri forjori și un maistru constructor de cuptoare înalte.

1719.: La Bocșa Montană se construiește primul furnal
Acest prim furnal a fost proiectat de inspectorul minier Frederich Freiberg și construit de meseriași aduși din Boemia. Acest furnal s-a aflat pe teritoriul numit "Alt Werk", unde s-au mai construit o instalație de topire/turnare și o forjă, care foloseau ca forță motrică apa râului Bârzava. În scurt timp însă, toate aceste obiective au trebuit mutate pe un nou amplasament, mai ferit de inundații.

1722.: Se construiește un nou furnal la Bocșa Montană, pe noul amplasament numit "Neu Werk"
Interesant este faptul că din această perioadă s-a păstrat până în zilele noastre o placa turnată în relief, prezentând scena biblică în care Sfânta Familie fuge în Egipt de teama lui Herodot.

1722.: Începe exploatarea primei mine de minereu de cupru la Dognecea

1727.: Se încearcă întroducerea legislației miniere austriece, a "Codului Maximilian"

22.01.1729.: Încep cursurile la prima școală profesională montanistică la Oravița
Trebuie menționat că această școală a fost prima de acest gen nu numai pe teritoriul României de azi, ci și în Sud-Estul Europei. De remarcat, că următoarele școli montanistice iau ființă în anul 1741, la Dognecea, Moldova Nouă și Sasca Montană.

1734.: La Bocșa Montană se construiesc trei noi furnale
Construirea noilor furnale a fost dictată de creșterea continuuă a producției de fier, însă, deja din această perioadă apar dificultăți privind aprovizionarea uzinelor cu mangal, datorată în primul rând defrișării masive a pădurilor de fag din zonă.

1737-1738.: Turcii pătrund în Banat, ocupă Orșova, Caransebeșul și Lugojul, periclitând chiar și Timișoara
O parte din armata turcească pătrunde pe valea Bârzavei, devastând instalașiile industriale de la Bocșa și Dognecea. În această perioadă deosebit de dificilă, când a bântuit și o epidemie de ciumă, majoritatea exploatărilor miniere și instalațiilor industriale au fost sau distruse, sau abandonate.

29.07.1740.: Curtea Imperială emite o ordonanță privind regimul juridic al minelor aflate în proprietate particulară
Conform acestei ordonanțe proprietarii pot folosi gratuit minele, hutele și clădirile existente, fiecare comună montană primește în folosință terenuri agricole, pășuni și păduri, care pot fi folosite/valorificate exclusiv în interesul exploatării miniere. Se stabilește și retribuția "robotei", în 12 creițari, minerii pot cumpăra la preț redus cereale, iar minelor li se asigură lemne de foc și de construcții, mangal și altele.

1740.: La Dognecea începe exploatarea minei de cupru Simon & Juda
Mina a dispus de rezerve importante de minereu de cupru, chiar și Gris(s)elini a apreciat, că aceste rezerve sînt de "importanță europeană". Unul dintre coproprietarii minei, timișoreanul David Hübner, a strâns în decursul anilor, numai din această mină, o avere importantă, evaluată la 2.548.000 de guldeni. Trebuie remarcat, că topitoria de metale neferoase din Dognecea a funcționat pâna spre sfârșitul secolului XIX.

31.07.1741.: Curtea Imperială emite o ordonanță, prin care extinde aplicarea "Codul Maximilian", emis în 1573, pe teritoriul Ungariei și a Banatului

01.11.1769.: Începe construcția primelor două furnale la Reșița
Construcția uzinelor a început cu deplasarea pe teren a unei comisii compuse din consilierii Delius și Woginger, inginerul Karl Alexander Steinlein, de la Oficiul cadastral din Timișoara, și maistrul minier Joseph Desiderius Redange. Raportul comisiei este prezentat Camerei imperiale care aprobă construcția și contele Karl Clary, guvernatorul provinciei, dispune începerea lucrărilor la Reșița.
Proiectele de construcție au fost întocmite de Franz Müller von Reichenstein, împreună cu Joseph Desiderius Redange.
Construcția propriu zisă a început în primăvara anului 1770, iar în 05.06.1770. guvernatorul Banatului, contele Clary, semnează actul de aprobare al terenurilor și pădurilor necesare Uzinelor Reșița
.

03.07.1771.: Momentul solemn al aprinderii focului celor două furnale
Furnalele au fost sfințite de către călugărul franciscan Mihail Gozdici, de la mânăstirea din Carașova, ele primind numele de "Franciscus" și "Josephus". La solemnitate au luat parte și Joseph Desiderius Redange, respectiv Franz Müller von Reichenstein , iar pe ambele furnale s-a montat câte o placă turnată cu următoarea inscripție:

Iussu
Augustae Theresiae currante
Millerio atque Redangio exsurexerat furnus iste

(La ordinul augustei Theresia sub îngrijirea lui
Muller și Redange s-a ridicat acest furnal)
 

Cu această ocazie s-a întocmit un proces verbal, semnat de Engelbert Scheuchestuel și Joseph Lammer, care consemnează evenimentul și cuprinde inventarul instalațiilor și clădirilor. Pe lângă cele două furnale, mai existau patru ateliere de forjă, precum și 21 de clădiri auxiliare, care figurează pe harta înaintată (detaliu), la 21.08.1771., de către Direcția Minelor din Oravița administrației centrale din Timișoara. În atelierele de forjă, înzestrate cu ciocane cu batiu de lemn și antrenate de roți hidraulice, producția a început pe data de 08.10.1771.
Trebuie remarcat că Uzinele Reșița au început să producă în anul 1771, deci ele devansează din acest punct de vedere renumitele uzine Krupp , care datează doar din 1811, Vitkovice (Cehia, 1828) , MAN (Germania, 1834) , Sulzer (Elveția, 1834) , Donawitz (Austria, 1836) , Burmeister & Wain (Danemarca, 1843) , Skoda (Cehia, 1859) . În această perioadă "Uzinele Reșița" și marca uzinelor, "Lupul și coroana" sînt deja  cunoscute și apreciate în țările vecine.
Observație: "Foc nestins la furnale" a fost unul dintre simbolurile Uzinelor Reșița (cu toate că între 1931-1933, în periada crizei economice mondiale furnalele au fost oprite), însă în 1991 furnalele au fost definitiv oprite, mai mult, pe data de 04.12.2004, la orele 18:33 furnalul Nr. 1. a fost aruncat în aer. Sic transit gloria mundi...

1776.: Uzinele din Reșița trec în subordinea Direcțiunii Montanistice de la Oravița
Primul director al uzinelor a fost Bernhardt Abt, urmat apoi de Ludwig Edelbluth. Din punct de evdere organizatoric, conducerea Oficiului Montanistic din Reșița, numit și "Verwesamt", se compunea dintr-un conducător al uzinelor și atelierelor (Verweser und Controler), totodată și șef silvic (Waldschaffer), un șef de uzină și formărie (Hütten und Formereyschaffer) cu personalul tehnic și de birou necesar.

1782.: Se construiește un nou furnal, în locul unuia dintre cele construite în 1771

1785.: Începuturile plutăritului pe Bârzava
Pentru a acoperi necesitățile uzinelor, la poalele Semenicului se producea mangal, în bocșe, care apoi era transportat cu carele la Reșița. Pentru a rezolva fabricarea la Reșița a mangalului, au fost construite "greble" pentru plutărit și s-a amenajat albia Bârzavei, ceea ce a soluționat și problema cronică a paludismului.

1787.: Turcii invadează din nou o parte a Banatului
La Moldova Nouă, Oravița și Sasca Montană distrug instalațiile industriale și miniere, însă, spre deosebire de invazia anterioară, nu reușesc să ajungă la Reșița, uzinele reșițene ne având de suferit de această dată.

1790.: Muncitorul forestier Mathias Nikolaus Hammer descoperă în pădurile de la Steierdorf, în zona numită "Valea Porcarului", o piatră negră, lucitoare, care arde și care s-a dovedit a fi o excelentă huilă antracitoasă

1792.: Deschiderea primei mine de cărbune la Steierdorf
Un întreprinzător german, Heinrich Hensch a fost primul care a obținut autorizațiile necesare pentru exploatarea cărbunelui în zona Anina-Steierdorf.
În prima perioadă, utilizarea cărbunelui de la Steierdorf a fost exclusiv locală, fiind folosit drept combustibil pentru încălzirea cuptoarelor de topit, iar "Camera Imperială" și-a rezervat pentru exploatare în regie proprie doar 8 câmpuri miniere, celelalte fiind concesionate particularilor. Inițial, extracția de cărbune a fost, din aceste motive, de doar 2.000 - 2.200 t/an.

1793.: Prima comandă identificată cu certitudine ca fiind destinată exportului
Este vorba de un lot de 20.000 proiectile din fontă ce a avut ca beneficiar artileria regatului Neapole.

1796.: Farmacistul Lederer deschide farmacia "Vulturul Negru", preluând vechea farmacie a Direcției Miniere, care a fost una dintre primele farmacii din Banat și care este astăzi muzeu

1802.: La Văliug se construiește un atelier de forjă cu două cuptoare de încălzire

14.10.1803.: Frații Hoffmann semnează contractul referitor la construirea unei uzine metalurgice la Rusca Montană
Inițial contractul a fost conceput pentru o perioadă nelimitată ("für immerhinige Zeiten"), însă "Curtea Imperială"  (prin intermediul consiliului militar - "Hofkriegsrat"), în documentul final, aprobat la 16.05.1804. limitează valabilitatea contractului la 28 de ani, cu observația că, dacă la finele perioadei contractul nu se prelungește, trezoreria este obligată să cumpere instalațiile și clădirile construite de proprietari.

1804.: La Reșița există în funcțiune două furnale, dintre care unul avea 22 picioare înălțime, două ateliere de forjă, o forjă de scule și una de cuie

1806.: Se deschide circulației șoseaua Reșița-Văliug
În perioada următoare se construiesc și se dau în circulație șoselele Reșița-Steierdorf, Reșița-Lupac, Ocna de Fier-Dognecea. Aceste șosele au fost printre primele care au necesitat reparații, modernizări după preluarea de către StEG a uzinelor și terenurilor din Banatul Montan.

1812.: La Ciclova Montană funcționează un atelier de bătut monede
La Ciclova Montană s-au bătut monede de cupru în valoare de 3, 1, 1/2 și 1/4 creițari, cu capul împăratului Franz I. (1792-1835), datate 1812 respectiv 1816. Deoarece bătutul monedelor cu un an de fabricație dat a continuat timp de mai mulți ani, este posibil ca atelierul de bătut monede de la Ciclova Montană să fii funcționat și după 1816.

1817.: Deschiderea oficială a teatrului din Oravița, primul teatru construit "din piatră" pe teritoriul României

1827.: Reușește cocsificarea cărbunelui din minele de la Anina/Steierdorf
Cărbunele cocsificat în bocșe relativ primitive a fost folosit cu succes în topitoriile de metale neferoase, drept urmare producția de cărbune a crescut vertiginos, ajungînd în 1830 la 7.000 t/an, iar în 1845 producția a crescut la 19.000 t/an. În acest context a devenit deosebit de actuală problema transportului cantităților tot mai mari de cărbune la topitoriile de metale neferoase de la Oravița și Sasca Montană.
Trebuie remarcat că în 1837 mostre din cărbunele extras la Steierdorf au fost trimise la Viena, la "Direcția căilor ferate din nordul Austriei" ("Kaiser Ferdinand-Nordbahn”) , unde, după încercările efectuate, au dat deplină satisfacție ca urmare a conținutului lor redus de cenușă, sulf și apă, ceea ce i-a determinat să fie cotți printre cei mai buni cărbuni din Europa.

1830.: Datorită dificultăților financiare "Camera Imperială" oferă Uzinele și Domeniile din Banat spre vînzare, fără a găsi însă cumpărători
Trebuie remarcat, că aceasta a fost o primă încercare de "privatizare" a Uzinelor și Domeniilor din Banatul Montan.

1833.: Primul an al producției de aur la Oravița
Pe toată periada exploatării s-a realizat o producție de 302 centneri vienezi (1 centner = 56,1 kg), cunoscând un vârf în 1847. Producția propriu zisă încetează în 1849, iar după 1852 mina se închide.

1845-1846.: Se pune problema unor investiții sistematice pentru dezvoltarea și modernizarea industriei în Banatul Montan
Din anul 1846 se trece la utilizarea industrială a cărbunilor de Doman și Secu, unde perimetrele miniere fuseseră închiriate unor particulari, și se trece la cea de a doua etapă în dezvoltarea uzinelor, reconstruindu-se practic din nou cele ami multe instalații industriale.
În cadrul lucrărilor de modernizare s-a construit și o mașină cu aburi de 100 CP, instalată la forjă, fiind prima mașină cu aburi fabricată "la Est de Viena".

1846.: Se constuiește prima cale ferată uzinală, între topitorie și laminoare
Este vorba de a cale ferată cu tracțiune animală, fiind prima de acest gen în Banatul Montan. Trebuie remarcat că la Uzinele din Reșița s-au fabricat pentru prima dată produse laminate pe teritoriul României.

1846.: Se deschid primele mine la Anina
Minele din zona Anina-Steierdorf: prima a fost mina Kolowrat, urmată în 1847 de minele Breuner și Kübek, apoi în 1851 de mina Thinfeld I și de galeria de transport Reitz, respectiv în 1852 se deschide și galeria de transport Eugen. În 1855 începe extracția de cărbune în minele Kübek și Breuner.
Deschiderea de noi puțuri de mină continuă și în anii următori, astfel în 1862 se deschide mina Kolonie, în 1868 mina Uterisch (ulterior Mina 5), în 1869 minele Hildegard și Friedrich (ulterior Mina III) iar în 1871 mina Ponor.
Trebuie remarcat, că mina cea mai adâncă avea 1107 metri adâncime, minele din Anina numărându-se deci printre cele mai adânci mine din România și din Europa.
În acest context trebuie amintit și faptul că prima catastrofă minieră documentată datează din anul 1853, așa cum rezultă dintr-un articol publicat în revista
"Oesterreichische Zeitschrift für Berg- und Hüttenwesen" (Jg. 1. (1853), Nr. 9, S. 70-71.), revistă care actualmente se găsește la Viena, la "Biblioteca Națională a Austriei".

1847.: Se deschide șoseaua Oravița-Anina și începe construcția liniei ferate între Oravița-Baziaș
Lungimea șoselei a fost de doar 16 km însă, datorită caracterului muntos al traseului organizarea și desfășurarea transportului cărbunelui pe acest traseu s-a dovedit a fi deosebit de dificil.
Din acest motiv, la inițiativa lui Gustav von Graenzenstein, s-a decis ca linia ferată cu ecartament normal Baziaș-Oravița (deservită de locomotive cu aburi) să fie prelungită până la Lișava, fiind continuată de o linie ferată provizorie cu tracțiune hipo pâna la Gârliște, de unde calea ferată ar fi urmat să continue în galerii subterane, până la Anina.Datorită cheltuielilor extrem de mari, ca și a dificultăților tehnice, mai ales pe tronsonul Oravița-Anina, lucrările pe acest tronson au fost (temporar) întrerupte, continuându-se însă construirea căii ferate dintre Oravița-Baziaș, ajungând în 1852 până la Milcoveni, iar în 1854 până la Baziaș.

1848-1849.: Uzinele Reșița în timpul revoluției de la 1848-1849
Guvernul ungar numește o nouă administrație a uzinelor din Reșița, condusă de József Slavy și Gustav von Graenzenstein, punând totodată capacitatea uzinelor  din Reșița și Bocșa în serviciul înarmării. Ruperea formală a relațiilor cu autoritatea Imperială a determinat ca trupele rămase loiale Împăratului, și în primul rând Regimentul de Graniță de la Caransebeș , să atace Reșița și Bocșa, care, după ce reușesc la data de 16 decembrie să respingă un prim atac, sânt ocupate pe data de 24.12.1848. În cursul luptelor au ars clădirea direcțiunii, biserica, un atelier al forjei, câteva magazii, multe case și toatp arhiva administrației, ceea ce axplică, în mare măsură, motivul pentru care informațiile anteriare anului 1848 sânt lacunare, provenind în principal din surse indirecte.

1849-1850.: Încep lucrările de reconstrucție și modernizare a Uzinelor Reșița
În anul 1849, după capitularea de la Șiria a revoluționarilor maghiari, s-a trecut la refacerea instalațiilor distruse, lucrțndu-se în regie proprie, astfel încât în 1850 s-a pus în funcțiune un nou furnal de 12 m înălțime, iar la celelalte au fost puse în funcțiune mașini cu aburi și suflante no. În cadrul turnătoriei s-au mai pus în funcțiune două cuptoare cu flacără, două cuptoare cu cupolă pentru retopire și afânare și un cuptor creuzet pentru piese mici. De asemenea au fost modernizate atelierul de prelucrări mecanice, forja de cazane și tâmplăria de modele, numărul cuptoarelor de încălzit, forjat și pudlat ajungând la 36. O atenție deosebită s-a acordat extinderii laminoarelor, planurile fiind inspirate după uzinele metalurgice  din Decazeville (Franța), o primă consecință fiind aceea, că șinele de cale ferată pentru linia Oravița-Baziaș a fost laminate la Reșița. Trebuie remarcat faptul că Uzinele din Reșița au fost singurele din România care au produs șine de cale ferată.

25.09.1851.: La Reșița începe să funcționeze un Oficiu Poștal independent
Până la această dată operațiile poștale erau efectuate de Oficiul Poștal Dognecea, efectele poștale fiind transportate de un curier călare de la Reșița la Dognecea, de două ori pe săptămână. Din anul 1811 a circulat și o diligență (poștală), pe traseul Reșița-Dognecea-Bocșa-Lugoj-Timișoara și retur.
Oficiul Poștal din Reșița a funcționat inițial în prăvălia comerciantului Franz Klemens, până la decretul din 16.03.1852. (apărut în Monitorul Oficial din 21.04.1852.), moment din care Oficiul Poștal funcționează într-o clădire separată, primul șef al Poștei fiind Franz Stadelmann (proprietar de case și terenuri din Reșița).
Trebuie remarcat că până în 1874 a circulat și o diligență poștală între Reșița și Deta, iar din 1884 a circulat un vagon poștal pe calea ferată a uzinelor, între Reșița-Bocșa.
La cererea Uzinelor Reșița, în 1884, la Poșta Reșița s-a montat un aparat telegrafic, care a asigurat legătura directă cu Direcțiune din Viena a Uzinelor.

1851.: La Uzinele Reșița se laminează primele șine de cale ferată
Șinele au fost destinate căii ferate Oravița-Baziaș, drept urmare doar o cantitate mică de șine a trebuit să fie adusă din alte provincii ale imperiului.

21.08.1854.: Se dă în exploatare linia ferată Oravița-Baziaș, în prima fază pentru traficul de mărfuri (în special cărbune), iar din 01.11.1856. și pentru traficul de călători
Lungimea liniei a fost de 62,561 km, fiind construită cu șine laminate la Uzinele Reșița, șine de tip Vignole, din oțel pudlat cu o gtreutate de 26,6 kg pe metrul liniar, având o lungime unitară de 5,69 m. Dintre lucrările de artă de pe linia Oravița-Baziaș este de remarcat viaductul de peste valea râului Oravița, cu o lungime de 86,7 m și o înălțime de 10,2 m, construit din zidărie portantă din cărămidă, rămas în funcțiune pînă astăzi.
Calea ferată a fost deservită inițial de către un număr de 13 locomotive cu abur, fabricate la "Maschinenfabrik der Wien Glöggnizer Bahn" a societății StEG. Dintre acestea amintim locomotivele "Baziasch", "Schässburg", "Hermannstadt".
20.08.2004.: Într-un cadru mai mult modest se comemorează 150 de ani de la înaugurarea căii ferate Oravița-Baziaș, cu această ocazie fiind oferită participanților a pungă de nylon (!) cu harta actuală a liniei (pe teritoriul României, între Oravița-Iam, respectiv cu schița celor două stații finale. Explicația oficială a acestei comemorări modeste a fost că starea deplorabilă a clădirilor și lucrărilor de artă de pe traseul liniei nu sînt demne de a comemorare mai faustuoasă.

1854.: Încep tratativele privind concesionarea lucrărilor de construcție și exploatare a căilor ferate, respectiv a vânzării exploatărilor miniere, uzinelor metalurgice și a terenurilor forestiere din Banatul Montan
La 14.09.1854. se emite o lege care permite concesionarea, respectiv vânzarea unor asemenea obiective industriale. Tratativele au fost purtate cu mai multe consorții financiare, fiind interesați parteneri din Franța, Anglia, Germania și Belgia. În cele din urmă ele s-au finalizat cu nou-înființata societate pe acțiuni StEG. Din acest momant începe, în istoria Uzinelor Reșița, respectiv a întregului Banat Montan, o nouă etapă, impusă de altfel de realitățile economice ale timpului, care se va dovedi deosebit de benefică în ceea ce privește realizările tehnice/industriale și în care Uzinele Reșița vor obține deplina recunoaștere internațională a activității lor.
 

 

EPOCA StEG
 (1854 - 1920)

 

01.01.1855.: Semnarea la Viena a contractului dintre Curtea Imperială şi societatea multinaţională StEG
La semnarea contractului societatea StEG a fost reprezentată de bacherul Isac P
érière ("Société génerale du crédit mobilier de Paris"), baronul George Sina (banca "George Sina") şi baronul Daniel Eskeles (banca "Arnstein & Eskeles").
Contractul a fost ratificat de către împăratul Franz Josef I la 03.01.1855, printre principalele clauze putem aminti:
1. Concesionarea terminării unor linii de cale ferată începute precum şi construirea şi exploatarea unora noi, în lungime totală de peste 4.000 km
;
2.
Cumpărarea fabricii de maşini şi locomotive din Viena, a minelor, uzinelor şi domeniilor de la Sobochleben, Brandeisl şi Kladno şi a minelor, pădurilor şi instalaţiilor metalurgice din Banat.
3. Transferul drepturilor feudale, rămase în vigoare după rescriptul imperial din 1853 , asupra celor opt districte miniere din Banat: Moldova Nouă, Sasca Montană, Gladna Montană, Oraviţa Montană, Steierdorf, Bocşa Montană, Reşiţa, precum şi a unui număr de 51 comune urbaniale de pe teritoriul Banatului.
În ceea ce priveşte exploatările şi domeniile propriu-zise, ele cuprindeau:
 - minele, topitoriile şi forjele de cupru de la Oraviţa şi Ciclova Montană,
 - minele de cupru, argint, zinc şi plumb, împreună cu topitoriile de metale neferoase de la Dognecea,
 - minele şi topitoriile de cupru de la Sasca Montană,
 - minele şi topitoriile de cupru de la Moldova Nouă,
 -minele de cărbuni de la Steierdorf,
 - uzinele de fier de la Reşiţa Montană,
 - forjele de la Văliug,
 - uzinele de fier şi forja de cupru de la Bocşa,
 - minele de fier de la Ocna de Fier,
 - forjele de la Gladna Montană,
 - precum şi domeniile în suprafaţă totală de 130.083 hectare, dintre care 42.578 hectare terenuri agricole şi 87.505 hectare pădure.
Valoarea contractului a fost unul dintre cele mai mari din epocă, fiind întrecut doar de cel care avea ca obiect construcţia Canalului de Suez, la o valoare de 200 milioane franci aur. Trebuie precizat că societatea StEG era mai mult interesată, în această perioadă, de construirea şi exploatarea căilor ferate, proprietăţile din Banat fiind estimate la doar 11 milioane florini, ceea ce reprezintă o evidentă subevaluare a potenţialului economic şi industrial al regiunii.
Imediat după semnarea contractului societatea a emis 550.000 acţiuni a câte 200 florini, urmată de o a doua emisiune de 300.000 acţiuni a câte 500 florini.

14.07.1855.: Începe predarea efectivă de către autorităţile Camerei imperiale a minelor, uzinelor şi terenurilor din Banat
Din partea guvernuklui austriac este mandatat Karl Johann Hacheder, secretar la Ministerul de Finanţe, ca preşedinte, directorul Oficiului Montanistic din Oraviţa, Frederich Reitz şi Nikolaus Berghofer ca grefier. Preluarea în numele societăţii StEG a fost efectuată de către primul director al societăţii pentru Banat, francezul Charles Dubocq.
La început deciziile s-au luat la Paris, unde exista un comitet compus din membrii francezi ai consiliului de administraţie, respectiv la Viena, unde era sediul direcţiei generale a societăţii. Din anul 1882, în urma unei înţelegeri cu guvernul Ungariei, societatea a deschis o dircţiune şi la Budapesta pentru administrarea proprietăţilor ce se aflau pe teritoriul de sub jurisdicţia guvernului Ungariei, ceea ce va transforma societatea StEG in cel mai important plătitor de impozite de pe teritoriul Ungariei. Cu această ocazie se modifică şi numele societăţii, devenind: K.u.k. privilegierte
Österreichisch-Ungarische Staats-Eisenbahngesellschaft.

1855.: StEG preia vechea "ladă frăţească"
Prin preluare aşa numitei "Bruderlade" (prima şi ultima pagină a protocolului de predare-primire) StEG şi-a asumat şi obligaţiile respective iar în anul 1860 a creat un "Institut pentru aprovizionare, ajutor şi asistenţă pentru muncitori şi servitori", din necesitatea de a unifica diferitele sisteme de asigurări sociale (boală, accidente, pensie, deces etc.).

1855.: Se reia fabricarea de armament care va continua practic neîntrerupt până la sfârşitul primului război mondial

1856.: Soseşte la Dognecea Antal Kerpely care, cu terminarea studiilor, este angajat pentru supravegherea minelor şi a furnalelor

1857.: Încep lucrările de modernizare a Uzinelor Reşiţa

1857.: La Oraviţa ia fiinţă primul laborator chimic
Dezvoltarea uzinelor din Reşiţa a determinat direcţiunea StEG ca din anul 1880 să mute acest laborator la Reşiţa, unde a preluat efectuarea tuturor probelor şi analizelor pentru materialele intrate şi ieşite din uzină. Ulterior acest laborator a fost extins până la un nivel de dotare care i-a permis să efectueze cele mai pretenţioase determinări cerute de către caietele de sarcini şi de către clienţi, în următorii ani fiind completat şi cu unul pentru probe fizice şi metalografice, ceea ce avea să situeze şi din acest punct de vedere uzinele din Reşiţa în fruntea nivelului tehnologic şi de calitate al timpului.

1858.: Începe construcţia atelierelor metalurgice la Anina
Luând în consideraţie şi recomandările comisiei Wissner, StEG a luat hotărârea de a construi o uzină siderurgică integrată, care să valorifice pe loc zăcămintele de cărbuni din perimetrul Anina-Steierdorf-Gârlişte, precum şi bogatul zăcământ de siderită, evaluat la 3,6 milioane tone.
Rapoartele de producţie atestă că după începuturi modeste (2.000 tone în 1862) s-a ajuns în ultimul deceniu al secolului XIX la producţii de peste 30.000 tone, cu un vârf de 34.000 tone în 1894, complexul siderurgic funcţionând până în 1927.
Uzinele din Anina au funcţionat ca unităţi independente, nefiind subordonate Uzinelor Reşiţa, primii doi directori fiind Bartholom
äus Feschamps şi Karl Hoffgartner.
Din puţinele date aflate la dispoziţie trebuie menţionat că între anii 1875-1879 a funcţionat un cuptor de topire sistem Pernot, o fabrică de cocs între anii 1913-1934 şi o turnătorie construită în 1864, dotată cu patru cubilouri şi cinci hale de turnare, a cărei producţie a atins un vârf de 7.700 tone în 1895, depăşind la acea dată producţia turnătoriei din Reşiţa. În sfârşit laminoarele, construite începând cu anul 1885, au avut o producţie maximă de 9.000 tone, compusă în ce mai mare parte din bare şi profile diverse.
Trebuie menţionat că cea mai veche clădire productivă, datând din 1872 şi până în prezent în forma iniţială, menţinându-şi chiar şi unele din dotările acelui moment, este "Secţia de şuruburi Anina".

1859.: Începe fabricaţia cărămizilor refractare
Primul atelier a fost situat în imediata vecinătate a secţiei de pudlaj şi laminoare. Ulterior, în 1888 atelierul a fost mutat (şi extins) la est de secţia laminoare, având atunci o capacitate de 1.000 tone/an. Actuala fabrică de cărămizi refractare, situată în apropierea depozitului de fier vechi, a fost construită în perioada 1905-1906 şi producea, pe lângă cărămizi refractare, creuzete de grafit, făină de cuarţ şi şamotă.

1859.: Prima inventariere sistematică al instalaţiilor industriale preluate de StEG
În inventar se amintesc cele şapte linii de laminare, care funcţionai cu o technologie relativ rudimentară.

1861.: La Uzinele Reşiţa funcţionează trei furnale cu mangal

15.12.1863.: Înaugurarea căii ferate montane Oraviţa – Anina
Lucrările au durat aproape 16 ani, fiind a cincea cale ferată de pe teritoriul României, respectiv prima cale ferată montană şi o realizare tehnică deosebită, fiind pe drept comparată cu linia ferată a Simmeringului. Detalii privind această cale ferată la "Istorii": "Calea ferată Oraviţa – Anina".

1863-1864.: Pe Bârzava se construieşte barajul "Klause"
Pentru rezolvarea problemei asigurării cu lemne în vederea fabricării mangalului s-a decis transportul pe apă (plutărit). De la "Klause" plutele erau aduse până în cartierul "Länd" pe un traseu de 38,8 km, cu o diferenţă de nivel de 458 m, drumul fiind parcurs în circa 6 ore. În "Länd" existau stavile pentru oprirea şi scoaterea lemnelor din apă şi instalaţii de uscare în stive. În mod normal funcţionau 20-30 de bocşe, care cuprindeau câte 100-160 m3 lemn. Sistemul a funcţionat până în anul 1907, după care a fost înlocuit cu o instalaţie de carbonizare în retorte iar mangalul a fost treptat înlocuit cu cocs.

1864.: Terminarea construcţiei tunelului „Franz Josef” între Doman şi Reşiţa
Tunelul a fost construit între 1853-1864 cu scopul de a uşura transportul cărbunelui de la Doman la Reşiţa. Tunelul cu o lungime de 2.772 m avea o cădere spre Reşiţa de 0,5‰ (max. 0,8‰), calea ferată având ecartamentul de 700 mm şi pe această cale ferată circulai garnituri de vagonete constând sau din 60 vagoneţi fără încărcătură, sau din 30 de vagoneţi încărcaţi cu câte 600 kg cărbune.
Iniţial garniturile erau trase de cai, începând din 1876 de locomotive miniere de 8 CP iar din 1896 de locomotive electrice.
Tunelul a fost folosit până în anul 1923 fiind închis definitiv abia în 1960.
Problema transportului cărbunelui fiind astfel rezolvată s-a putut pune în funcţiune şi cocseria, folosind la început cărbuni de Secu şi apoi de Doman.

1864.: Începe fabricarea de poduri, cazane şi structuri metalice
Atelierul destinat acestei fabricaţii a fost situat iniţial pe malul drept al Bârzavei, cu un profil de fabricaţie divers, executând cazane, rezervoare de apă, schimbătoare de cale, rampe şi platforme metalice, podeţe.
În 1870 s-a trecut la fabricarea primelor poduri de cale ferată, cele dintâi fiind pe linie Brno-Stadlau (Boemia), care sânt totodată primele poduri din oţel fabricate în România.

1865.: Calea ferată uzinală cu tracţiune animală se prelungeşte de la furnale până la instalaţiile de preparare a mangalului de la "Länd"
Între anii 1868-1870 s-a construit şi o cale ferată industrială cu tracţiune animală între Reşiţa şi Secu, cu o lungime de 12,3 km. Această cale ferată a fost transformată ulterior pentru tracţiune cu locomotive cu aburi, fiind dată în exploatare la 26.07.1871.

1866.: Uzinele Reşiţa obţin o linie telegrafică proprie
Linia telegrafică făcea legătura prin Caraşova-Anina-Oraviţa cu Viena, unde se găsea sediul direcţiunii generale a societăţii. Ulterior, în 1884 legătura telegrafică s-a extins şi la oficiul poştal al oraşului.

1868.: Se pun în funcţiune primele convertizoare Bessemer
Primele convertizoare au fost în imediata vecinătate a furnalelor, fiind extinse în 1875 cu încă două convertizoare de 8 tone. Demn de remarcat este faptul că Uzinele Reşiţa au aplicat procedeul Bessemer la doar 10 ani după ce se demonstrase eficacitatea lui tehnică şi au fost a patra uzină de pe continent care a aplicat în exclusivitate acest procedeu.

 1869.: Modernizarea furnalului de la Bocşa

1870.: Începe reconstrucţia şi modernizarea laminoarelor
Într-o clădire nou construită s-au instalat laminorul şi forja de bandaje, ciocanul de 17,5 tone al acesteia (sistem Tyres) devenind unul dintre simbolurile oraşului, respectiv cu o presă de 1.200 tone. Ca urmare Reşiţa a devenit cel dintâi cât şi cel mai mare furnizor de bandaje feroviare din estul Europei. Între 1875-1876 a fost construit şi un nou laminor de şine care era de tip trio cu 3 caje, acţionat de o maşină cu abur de 1300 CP.

03.07.1871.: Uzinele Reşiţa sărbătoresc 100 de ani de la înfiinţare
Această aniversare prilejuieşte a importantă festivitate, placa omagială turnată cu această ocazie păstrându-se până în prezent la muzeul din Reşiţa.

1871.: Începe construcţia liniei ferate industriale Reşiţa-Bocşa Română-Ocna de Fier
Linia cu o lungime totală de 31,3 km a fost inaugurată la 03.09.1873, asigurând legătura cu exploatările miniere din zona Bocşa. Este vorba de a linie cu ecartament îngust (948 mm), echipată cu şine de tip Vignole laminate la Reşiţa, având o greutate de 17,4 kg/m.

1871.: Prima locomotivă cu aburi este adusă la Reşiţa
Locomotiva a fost produsă la fabrica de locomotive din Viena a StEG şi a fost botezată "Szekul", având numărul de circulaţie 1. Locomotiva a fost casată în anul 1936.

1872.: Realizarea primei locomotive cu aburi la Reşiţa
Această locomotivă a fost realizată după proiectele inginerului John Haswell (un discipol al lui George Stephenson), directorul fabricii de locomotive StEG din Viena. Din acest tip denumit StEG52 au fost fabricate în total trei locomotive tender cu ecartament îngust (948 mm) purtând numele "Resicza" (se găseşte azi în "Muzeul de locomotive Reşiţa", şi s-au găsit şi placa de fabricaţie ca şi planurile de construcţie ale acestei locomotive), "Bogschan" şi "Hungaria".
La expoziţia mondială de la Viena din 1873 a fost prezentă şi una din aceste locomotive însă, deoarece în acea perioadă Reşiţa nu era racordată la reţeaua de cale ferată a Austro-Ungariei, această locomotivă a fost transportată la şi de la Oraviţa cu o platformă trasă de 36 perechi de boi, păstrându-se pentru posteritate şi o fotografie a acestui memorabil eveniment.
Până în anul 1878 s-au fabricat în total 7 locomotive, toate pentru căile ferate uzinale. Un tabel cu toate locomotivele cu aburi fabricate în perioada StEG este anexat.

29.07.1874.: Pe Dealul Crucii este ridicată şi sfinţită crucea comemorativă a evenimentelor din 1848-1849
Crucea a fost ridicată din iniţiativa familiei Herglotz, care a ridicat prima dată o cruce de lemn care însă, după câţiva ani, s-a dărâmat. În locul acestei cruci a fost ridicată crucea care se vede şi azi, fabricată în Uzinele Reşiţa, cheltuielile fiind acoperite din donaţii (lista donatorilor cuprinde aproximativ 400 de nume). Cu această ocazie a fost amplasată şi o placă comemorativă.

03.09.1874.: Se dă în funcţiune calea ferată cu ecartament normal între Bocşa şi Voiteni
Construcţia căii ferate de 47 km lungime a fost începută în ianuarie 1873, asigurând legătura cu calea ferată Timişoara-Voiteni-Buziaş şi, pe această cale, şi cu Oraviţa, respectiv Anina. Harta liniilor de cale ferată din Banat în anul 1875.
Trebuie precizat că până în anul 1908, când s-a realizat legătura directă dintre Oraviţa-Reşiţa prin Berzovia, pe linie cu ecartament normal, mărfurile erau transbordate în gara Bocşa Montană, de unde circulaţia se făcea mai departe spre Reşiţa pe linia cu ecartament îngust.
În 1892 guvernul ungar a răscumpărat de la StEG exploatarea căilor ferate de pe teritoriul Ungariei, a căror construcţie şi exploatare fusese concesionată pentru 90 de ani, drept urmare a putut fi deschis traficul public de mărfuri şi pasageri pe întregul tronson.

1876.: Se construiesc primele două cuptoare Siemens-Martin
Aceste cuptoare de 8 tone au fost urmate în 1881-1882 de alte două similare. Primele au fost în hală comună cu convertizoarele Bessemer, iar următoarele au avut o hală de turnare separată, cu macara pentru turnare şi ridicare.
Din 1886 s-a trecut la utilizarea vetrelor bazice ale cuptoarelor Siemens-Martin, ceea ce a avut ca efect reducerea duratei sarjelor şi a reparaţiilor de vetre, precum şi obţinereaunor oţeluri de calitate superioară.

1880.: Construcţia celui de al patrulea furnal la Reşiţa
Şi acest furnal a funcţionat cu mangal, având înălţimea de 20 metri şi o capacitate de 280 m3, ceea ce a permis ca în 1890 să se realizeze în medie 110 tone fontă pe zi.
Minereurile de fier utilizate se aduceau de la Ocna de Fier, cărbunele de lemn de la bocşele din „Länd” iar calcarul de la cariera din Dealul Crucii.

1882.: La Reşiţa începe construcţia de poduri rutiere
Primul pod rutier fabricat la Reşiţa a fost cel de peste Tisa la Seghedin, realizat după proiectele renumitului inginer francez Gustav Eiffel.

1883-1885.: Începuturile producţiei de energia electrică în Banatul Montan
În momentul preluării uzinelor de către StEG sursele de energie erau exclusiv asigurate de maşini cu aburi.În 1890, când se realizează cea mai mare parte a extinderii spaţiale din toată perioada StEG, erau în funcţiune 107 maşini cu aburi, cu o putere totală instalată de 9.556 CP, cea mai mare parte a acestei puteri instalate găsindu-se la sectorul laminoare.
Primele încercări cu acţionări electrice au fost cu caracter local, realizându-se acţionări electrice cu maşini cu aburi şi dinamuri. Pentru a crea posibilitatea generalizării acţionărilor electrice s-a construit pentru prima oară la Anina o termocentrală dotată cu patru cazane, funcţionând cu gaz de la cocserie şi cu o turbină cu abur tip Lang, ce antrena un generator trifazat de aceeaşi fabricaţie, de 750 kW şi 5,5 kV. Ulterior, în 1903 s-au mai montat patru cazane şi două generatoare, iar în 1907 încă 6 cazane şi un generator, toate de acelaşi tip.
Între anii 1909-1910 s-a instalat şi un grup turboalternator AEG, de 1.780 kW şi 5,5 kV la 220 V şi 1.250 rot/min., aburul fiind furnizat de patru cazane de tip Stirling.
În 1916 s-a trealizat interconectarea reţelelor energetice dintre Anina şi Reşiţa (vezi „Linia de înaltă tensiune Anina-Reşiţa”).
Tot în această perioadă (1903-1904) a fost construită centrala hidroelectrică Grebla, dotată cu trei turbine Ganz şi cu trei generatoare Siemens, de câte 1.000 kW, 500 V şi 312,5 rot/min.
După ce între anii 1907-1909 a fost construit, la Văliug, barajul Breazova cu o capacitate de 1,2 milioane m3, a fost instalat aici un grup hidroenergetic cu o turbină tip Francis şi un generator Ganz de 350 kW şi 416 rot/min.
Trebuie amintit că frecvenţa curentului industrial era de 20,8 Hz şi că aceasta a continuat încă foarte mult timp să fie menţinută.
La Reşiţa mai exista o centrală cu gaz (1050 kW, 5,5 kV, 20,8 Hz) şi o centrală cu aburi (2500 kW, 5,5 kV, 20,8 Hz).
În ultimul an de existenţă al societăţii StEG la Reşiţa (1919), producţia de energia electrică se situa la aproximativ 38 milioane kWh.

1886.: Începe construcţia unei noi secţii pentru poduri şi schimbătoare de cale
Construcţia era o hală triplă, proiectată de Joseph Späth, având o lungime de 200 metri, iar lăţimile de 8, 18,5 şi 8 m. Scurt timp mai târziu s-a executat o prelungire spre vest cu 32 m şi spre est cu 8 m. Stâlpii halei erau din fontă, calea de rulare a macaralei din fier pudlat, iar acoperişul di ţiglă aşezată pe forme de lemn. Când după 50 de ani s-a executat o revizie a construcţiei a fost o plăcută surpriză să se constate starea perfectă a întregii lucrări, inclusiv a construcţiei din lemn.
Clădire administrativă a fabricii de poduri, datând din 1898, este cea mai veche clădire existentă în prezent pe teritoriul U.C.M.R.

1888-1890.: Construcţia fabricii de maşini
Clădirea a fost ridicată pe malul stâng al Bârzavei, pe locul actual al secţiei de Mecanică Grea. Dimensiunile clădirii erau mari pentru acea epocă, având 140 m lungime şi 16,5 m lăţime. Cele 97 maşini unelte ale fabricii erau antrenate de o maşină cu abiri de 120 CP. Secţia a continuat să fie dotată şi cu alte maşini, inclusiv de performanţă: raboteze, strunguri plane, strunguri carusel, având deja în 1891 un efectiv de peste 700 muncitori.
Odată cu trecerea la fabricaţia de armament, în 1903-1904, secţia a fost extinsă la ambele capete prin anexe laterale etajate, destinate amplasării maşinilor mici şi strunjirii de proiectile. În anul 1910 s-a adăugat spre sudul secţiei primul atelier de tratamente termice secundare (călire, revenire, detensionare, recoacere).
La începutul primului război mondial s-au adăugat noi capacităţi, clădindu-se o anexă laterală pentru ajustarea şi montarea afetelor de tun. În cursul anilor 1916-1917 a fost construită pe o suprafaţă de 3.600 m2 fabrica de roţi montate pentru vagoane şi locomotive, cu 46 maşini unelte (dintre care 16 noi) având un efectiv de 120 muncitori.
Fabrica a fost demolată cu ocazia constucţiei secţiei de Mecanică Grea, o particularitate remarcabilă a acestei construcţii fiind acea că noua clădire a fost realizată fără încetarea activităţii în cea veche, clădirea nou㠄îmbrăcând” vechea construcţie, care nu a fost dezafectată decât după terminarea completă a lucrărilor acesteia.

1893.: Se demolează vechile furnale cu mangal, construindu-se două furnale noi
Noile furnale aveau 17 metri înălţime şi o producţie zilnică de 80-90 t fontă. Cu această ocazie s-au înlocuit şi aparatele de încălzire Whitwell cu altele, mai mari, şi s-a instalat o nouă suflantă, antrenată de o maşină cu aburi de 800 CP.

20.10.1894.: Grav accident minier la mina Ronna din Anina
Accidentul este prezentat în detaliu în articolul anexat, în care se precizeză, printre altele, că axplozia a avut loc în jurul orei 3:30, înainte de terminarea schimbului trei şi a avut numeroase victime: 39 de morţi şi 31 răniţi grav dintre care, mai târziu, au mai decedat 9 mineri. Cercetările au ajuns la concluzia că accidentul s-a datorat unei explozii pregătite necorespunzător. Trebuie amintit şi faptul că această catastrofă a fost, până în acel moment, cel mai grav accident minier din Ungaria.
În harta anexată articolului, pe lângă locul explozie şi galeriile afectate, s-au notat şi poziţiile victimelor (numerotând cu 1-25 şi 57-75 morţii, respectiv cu 26-56 răniţii grav).

18.12.1896.: Grav accident minier la mina de cărbuni din Reşiţa
Aşa cum rezultă din articolul anexat în accidentul cauzat de explozia prafului de cărbune şi-au pierdut viaţa în jur de 80 de mineri. Explozia s-a produs la gura de min㠄Szécheny”, în jurul orei 18:30, când în mină lucrau 128 de mineri din schimbul doi. Prima explozie a fost urmată la scurt timp de o a doua, mult mai puternică. În momentul scrierii articolului, la 27 decembrie, echipele de salvare mai căutau 35 de dispăruţi (probabil morţi).

1905.: Construcţia primei centrale termoelectrice la Reşiţa
Centrala funcţiona cu gaz de furnal, fiind dotată cu 4 maşini cu gaz sistem Sehmer (Ganz) de 1.800 CP, cuplate cu alternatoare de 1.050 kW, 5,5 kV şi 20,8 Hz.

1908.: Se construieşte şi se dă în folosinţă staţia de cale ferată a Uzinelor Reşiţa
Clădire staţiei a existat până în anul 1974.

28.11.1908.: Se dă în exploatare linia ferată Anina-Reşiţa
Conducerea StEG şi-a pus problema realizării unei legături directe între Reşiţa şi Anina, ieftinind considerabil transportul cărbunelui de la Anina spre Reşiţa, precum şi a minereurilor de fier de la Dognecea şi Ocna de Fier spre instalaţiile siderurgice de la Anina. Trebuie menţionet faptul că la acea dată lungimea căii ferate Anina-Reşiţa era de 224 km (
!).
În cele din urmă s-a recurs la o soluţie de compromis, prin concesionarea construirii şi exploatării de către StEG a liniei ferate secundare, cu ecartament normal, Oraviţa-Berzovia-Bocşa-Reşiţa pentru o perioadă de 90 de ani, ceea ce a permis reduceera distanţei până la Anina la 127 km. În 1917 căile ferate ungare au răscumpărat şi această concesie, menţinând însă facilităţile tarifare acordate StEG.

1909.: Ultima modernizare importantă a laminoarelor în perioada StEG

1909.: Începe să producă primul cuptor electric în oţelăria specială

18.11.1915.: Societatea Ganz Rt. începe construcţia liniei de înaltă tensiune Anina-Reşiţa
Contractul privind executarea liniei (harta traseului) s-a încheiat la data de 18 noiembrie 1915, lucrările au demarat imediat şi construcţia a fost finalizată în timp record, pe data de 20.09.1916. Pentru detalii vezi la capitolul „Documente” articolul „Linia de înaltă tensiune Anina-Reşiţa” (în limba germană).

13.02.1920.: Constituirea U.D.R. care preia uzinele, teritoriile şi domeniile StEG

 

 

EPOCA U.D.R.
   (1920-1948)

 

13.02.1920.: În „Jurnalul Consiliului de Miniștri” nr. 290 se aprobă inființarea noii societăți U.D.R.
Datorită unor schimbări de guvern abia la 8 iunie 1920, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri” nr. 14801 este publicat Decretul Regal Nr. 2455, prin care Ministerul Comerțului și Industrial a autorizat ca "împreună cu alte persoane sau societăți să constituie o societate românească pe acțiuni pentru exploatarea domeniilor, minelor și uzinelor din Reșița, proprietate a societății austro-ungare privelegiate, a căilor ferate ale statului precum și minelor și uzinelor statului de la Hunedoara și Cugir".
Înregistrarea noii societăți ca persoană juridică română s-a făcut la Registrul Comerțului din București sub nr. 338/1920, în prezența directorilor societății StEG de la acea dată: Arpad Hajts, Viktor Jungh, dr. Eugen Linksz, Nikolaus Balint, Anton Heindrich, Karl Kneipert, Geza Halasz și dr. Karl Revay, unii dintre aceștia urmând a fi regăsiți ulterior și ac directori în nou-înființata societate a U.D.R. (Uzinele și Domeniile Reșița).
Prin aportul în natură adus de către StEG, noua societate a devenit proprietara unui patrimoniu care se compunea numai în județul Caraș-Severin din următoarele fabrici, uzine, concesiuni și domenii:
- uzinele metalurgice și constructoare de mașini din Reșița și Anina
- fabrica de mașini agricole de la Bocșa
- minele de fier de la Ocna de Fier și Dognecea
- minele de cărbuni de la Steierdorf, Doman și Secu
- minele de cupru și aur de la Oravița, minele de cupru și atelierele de unelte agricole de la Ciclova, minele de cupru de la Sasca
- concesiunea minelor de fier și mangan de la Delinești, a minelor de fier de la Armeniș, a celor de lignit de la Caransebeș, Armeniș și Bozovici
- domenii cu o suprafață totală de 95.863 hectare, din care 88.248 hectare pădure
- febricile de cherestea de la Anina, Bocșa, Văliug și Zăvoi, fabrica de var de la Colțan, 134 km căi ferate proprii, 103 km canale de plutărit, trei vii (Moldova Nouă, Ramna, Tirol), două iazuri (Văliug și Anina), precum și participările la 16 societăți la acea dată, dintre care la multe deține pachetul de control.
Pentru realizarea ambițiosului program de investiții după o primă emisiune de acțiuni a urmat la scurt timp încă una, aceasta în valoare de 50 milioane lei.Se poate afirma că perioada imediat următoare înființării U.D.R. marchează un punct de discontinuitate în evoluția uzinelor, deoarece sectorul construcții de mașini încetează de a mai fi în primul rând un auxiliar al celui siderurgic care realiza produse cu o valorificare mai redusă a metalului. Prin utilajele pe care începe să le producă chiar din cel de al treilea deceniu al secolului XX (locomotive cu aburi, armament, mașini electrice, utilaj petrolifer) U.D.R. ajunge una din uzinele de primă importanță ale Europei.

1920-1921.: Fabrica de poduri și construcții metalice ia parte la refacerea podului de peste brațul Borcea
Lucrarea a fost efectuată în condiții de calitate și de preț deosebit de favorabile pentru statul român. Sursele de documentație amintesc executarea a peste 180 poduri feroviare și 100 rutiere.

1921.: Începutul fabricației motoarelor electrice
În decursul primului război mondial s-au executat doar reparații operative a unor utilaje cu profil electric, însă treptat s-au executat și mașini noi, mai întâi pentru uzul propriu al societății, iar din 1922 și pentru terți. Fabricația a fost gândită de la început cu un grad mare de integrare, cuprinzând proiectarea ca și executarea tuturor părților componente, montarea și încercarea ansamblelor. În 1921 s-au fabricat deja 96 motoare asincrone trifazate cu puteri de la 8 CP la 90 CP, pentru dotarea fabricii de locomotive, pe atunci în construcție. În anul 1924 s-au executat primele două transformatoare de 2500 kVA, 5500/50 V și 20,8 Hz pentru secția laminoare. Primul generator destinat unui alt client a fost cel pentru Uzina electrică Iași, de 800 kW, 6000 V și 187 rot/min. În 1926 s-a fabricat primul generator pentru export, pentru exploatarea minieră Smederevo (Iugoslavia), este vorba de un alternator de 500 kW.

1923.: La începutul anului începe să producă noua fabrică de locomotive
Fabricația de locomotive constituia încă de la început una dintre prioritățile U.D.R.-ului, pornind de la nevoile mari ale administrației de căi ferate. În perioada StEG fabricația și reparația locomotivelor s-a efectuat în diferite ateliere nespecializate iar înter 1919-1922 mai ales în Fabrica veche de mașini.
Noua fabrică de locomotive a fost amplasată pe malul stâng al Bârzavei, având o suprafață totală de 11.200 m2, dintre care 4320 m2 reveneau celor trei deschideri ale cazangeriei. Construcția metalică a noii fabrici, reprezentând 1800 tone, a fost executată la fabrica de poduri și montată sub conducerea ing. Ion Păsărică, zidăria sub conducerea ing. Neisinger, iar coordonarea montării utilajelor a asigurat-o ing. Mendlovici. La dotare, secția dispunea de un atelier de montaj de 7000 m2, 181 mașini unelte, 10 poduri rulante de până la 30 tone, sectoare de vopsire și țevărie, precum și un pod transbordor de 120 tone.
Din punct de vedere al capacității, estimările au arătat o producție posibilă de până la 100 locomotive/an.
Până în anul 1944 U.D.R. a executat un număr de 557 locomotive noi și a reparat alte 1402.
Datorită importanței temei istoria locomotivelor cu aburi fabricate la Reșița va fi prezentată într-un capitol separat.

1923.: Reconstrucția unui furnal
Furnalul a fost modernizat și mărit, renunțîndu-se definitiv la folosirea mangalului.

1923.: Se reia fabricația de armament
În prima perioadă se onorează comenzi de proiectile, iar din 1925 începe execuția țevilor amovabile de 75 mm, care avea să continue încă patru ani, precum și reșemizarea tunurilor existente. Tot în această perioadă începe și fabricația de utilaj petrolifer, pe baza licenței de fabricație cumpărate de la firma americană National Suply Corporation.

1927.: Se decide extinderea centralei termoelectrice de la Anina
Datorită creșterii necesarului de energia electrică la 60 milioana kWh în anul 1927, se decide punerea în funcțiune a unui nou turbogenerator (fabricație Vickers) de 7.500 kW și 5.500 V, funcționând cu ajutorul unei baterii de 8 cazane tip Stirling și Tischbein, care foloseau atât șisturile bituminoase, cât și gazul de cocserie.
S-a ajuns ca în anul 1928 sistemul energetic al U.D.R., compus din 6 centrale interconectate, să producă 61,6 milioane kWh, acoperind nevoile proprii.

1928.: C.F.R reziliează o parte din comenzi
U.D.R., care avea în curs un program ambițios de investiții a trebuit să contracteze un împrumut ipotecar de 2 milioane de dolari de la Banca Henry Schr
öder din Londra. Situația s-a agravat în anul 1929 când, de asemenea, nu au fost comenzi ale căilor ferate și s-au contarctat încă două împrumuturi ipotecare, dee 400.000 lire sterline. Totodată, pentru a menține gradul de ocupare al atelierelor, s-a lansat o comandă de 34 locomotive (deși nu exista un contract ferm cu C.F.R.). Societatea a întâmpinat mari dificultăți și în 1931, când producția a scăzut la 55% față de 1928 și a trebuit să înceteze pentru o perioadă producția furnalelor și a unor linii de laminare. Vârful crizei s-a atins în 1932, când producția a scăzut la doar 43%, în unele sectoare chiar mai puțin, iar salariile plătite reprezentau doar 34,4% față de 1928. Redresarea uzinelor a început după anul 1934, fiind susținută cu comenzi ale armatei, ale administrației de căi ferate, dar și prin diversificarea tipurilor de produse oferite.

1929.: Lucrări de modernizare la laminoare
Se reface complet atelierul de bandaje, fiind dotat cu o presă hidropneumatică de 2.000 tone, un ciocan de 4 tf cu dublă acțiune pentru forjarea șinelor, un laminor laminor orizontal de bandaje, o presă de ambutisat discuri de 1.000 tone, ca și noi cuptoare de încălzire și tratament termic, respectiv sisteme de acționare. Conform datelor statistice ale timpului, în 1935 această instalație avea cea mai mare capacitate din Europa la producția de bandaje, aceasta din urmă exportată, de altfel, în cantități mari în țările învecinate.

1929.: Se construiesc două cubilouri pentru turnătoria de fontă
Capacitatea cubilourilor era de 7,5 respectiv 3,5 tone. Cu această ocazie a fost refăcută și hala turnătoriei, fiind completată cu instalații de curățare și remaniere a defectelor, cu cuptoare de uscat forme și detensionare piese etc.

1929.: Se construiește primul pod rulant
Podul rulant de 5 tone în construcție sudată a fost destinat chiar pentru deschiderea mijlocie a fabricii de poduri, urmat în anul următor de un al doilea de 30 tone destinat fabricii vechi de mașini. Trebuie remarcat că ambele poduri rulante au funcționat fără nici un fel de probleme pțnă la dezafectarea clădirilor respective în 1958 și 1960.

1931.: Oprirea ambelor furnale
Oprirea a fost cauzată de grava criză economică mondială, care a afectat și uzinele din Banatul Montan.

1934.: Începe redresarea uzinelor
Producția începe să crească, mai ales datorită unor comenzi ale armatei și ale administrației de căi ferate, ajungând în 1935 până la 64% din producția anului 1928.

1934.: Începe să producă noua cocserie construită la Reșița
În același timp se dezafectează vechea cocserie de la Anina (construită în 1913). Noua secție avea o suprafață de 1.200 m2, fiind pusă în funcțiune în mod eșalonat în 1934-1935, folosind și o parte din utilajele de la Anina. Noua secție folosea drept materia primă cărbuni de la Doman, Secu și Anina, făcându-se experimentări și cu cărbuni de la Petroșani. Ca produse secundare se obțineu acelea care se distilau la fabrica de la Vasiova, precum și sulfat de amoniu, acid sulfuric și gaze de cocserie folosite la încălzirea cuptoarelor Siemens-Martin.

21.05.1934.: Încheierea acordului de colaborare și asistență technică cu firma britanică Vickers
În cadrul acordului s-a convenit asimilarea la Reșița a materialului de artilerie necesar armatei române (tunuri, afete etc.). Din această etapă cererile au devenit atât de mari, încât uzinele din Reșița au trebuit să cedeze o parte din comenzi, utilaje și specialiști fabricii de armament nou înființată Astra Brașov (la care deținea pachetul principal de acțiuni).

1935.: U.D.R. are un număr de 12.838 de angajați
Dintre aceștia 5.998 lucrau la Reșița, fiind angajați ai direcțiunilor exploatărilor și celei a atelierelor.

1936.: Reconstrucția și modernizarea celui de al doilea furnal
Mulțumită măririi capacității și modernizării furnalelor producția acestora s-a dublat, ajungând în 1942 la nivelul maxim de peste 100.000 tone.

21.05.1937.: Adunarea generală a acționarilor constată că societatea U.D.R. s-a redresat după criză
Datele bilanțului arătau un volum al vânzărilor de 1734 milioane lei, cu un beneficiu brut de 685 milioane, un volum al impozitelor de 186 milioane și dividente de 75 milioane lei.

1937.: Punerea în funcțiune a celui de al șaptelea cuptor Siemens-Martin
Concomitent cu mărire capacității celorlalte cuptoare producția a crescut la 230.000 tone/an oțel în perioada războiului.
La oțelăria specială, pe lângă vechiul cuptor electric existent din 1909 s-a mai adăugat un cuptor Martin de 4 tone încălzit cu păcură precum și un cuptor electric fabricație Brown-Bowery de 2 tone reușindu-se o majorare a producției de oțeluri speciale la peste 6.000 tone/an.

1937.: Modernizarea și extinderea forjei
Ca urmare a asimilării fabricației de armament, în special a celei de tunuri, a fost construit cuptorul tip Weidemann, pentru încălzirea lingourilor, două cuptoare cu păcură, cu aceeași destinație, precum și două cuptoare electrice pentru recoacere.
În anul 1942 au fost aduse de la arsenalul armatei din București și montate în hala de prese două cuptoare de încălzire, un cuptor de ogivare, două prese de 300 tone pentru fabricarea bombelor Brandt de 120 mm, împreună cu două prese de trefilare și instalațiile de pompe aferente.

1937.: Construcția primului pod sudat
Trebuie evidențiat că acesta a fost primul pod (rutier) sudat realizat în România, fiind considerat al treilea pod sudat din Europa. Podul avea o deschidere de 30 m și lega orașul Reșița cu cartierul Stavila. Ulterior uzinele au realizat, tot în Reșița, cel de-al doilea pod cu deschiderea de 32 m.

1939-1940.: Construcția primelor compresoare de aer
Proiectate de prof. dr. ing. Lazăr Stoicescu aceste compresoare au fost deosebit de robuste și fiabile, durata de funcționare situându-se între 30 și 40 de ani.

08.08.1941.: Concernul german Hermann Göring Werke asimilează practic U.D.R.
Prin instaurarea în 1939 a Protectoratului Boemiei și Moraviei, statul cehoslovac a dispărut de pe hartă, iar concernul german a reușit să obțină prin forță duplicate ale celor 177.600 acțiuni U.D.R. ale firmei Ceskoslovenska Zbrojovka reușind astfel să-și impună în calitate de acționar important membrii în consiliul de administrație cât și în comitetul de direcțiune al uzinelor, în acesta din urmă intrând: dr. Guido Schmidt, ing. Karl Kuchinke și dr. Ottmar Hecyko.
Începerea războiului conduce la militarizarea uzinelor, uzina primește un coordonator militar atașat direcției generale de la București – colonelul Constantin Levereanu – și un comandant militar la Reșița în persoana colonelului ing. Boitan, unul din cei mai importanți specialiști în domeniul fabricație de armament modern.
În 1944 au fost confruntări armate și pe teritoriul U.D.R., care au afectat exploatările silvice și miniere însă, din fericire, orașul Reșița nu a avut de suferit, după cum nici în timpul războiului nu a cunoscut oroarea bombardamentelor aeriene.

15.07.1946.: În Consiliul de Adminstrație al U.D.R. au fost cooptați și reprezantanții părții sovietice
Aceștia au fost cooptați în conformitate cu convenția de armistițiu și cu acordul de colaborare economică sovieto-român încheiat la 8 mai 1945, reprezentând singura alternativă de a salva în acel moment uzinele de la o preluare totală. Noii membri cooptați au fost ing. Constantin Matveevici Kriakin și ing. Ivan Grigorievici Grinenko.

1946.: Începe fabricația locomotivelor pentru Uniunea Sovietică
Aceste locomotive au fost fabricate în cadrul obligațiilor părții române, având ecartamentul de 1524 mm, ceea ce a impus și construirea unei linii speciale pentru încercarea acestora. Între 1946 și 1954 s-au produs în total 224 locomotice 050 de tip ЄR.

1946.: Se realizează prima turbină hidraulică
Este vorba de a microturbină de tip Francis, cu generatorul aferent de 100 kW și era destinată hidrocentralei Moldova Nouă. Și această realizare a constituit o premieră industrială pentru România, constituind începutul unei lungi tradiții ce continuă și în zilele noastre (
!).

1946.: Se întroduce în fabricație locomotiva seria 150.000
Această locomotivă a constituit tipul de bază și cel mai modern utilizat de căile ferate române pentru traficul greu de marfă, din acest tip fabricându-se în total 259 bucăți (doar din seria 50.000 s-au fabricat mai multe, 261 bucăți).

15.08.1947.: Personalul U.D.R. este de 22.892 angajați, din care 13.108 lucrează la Reșița
Aceasta reprezintă o creștere de 78,3% față de 1935.

11.06.1948.: Naționalizarea U.D.R.
Desființarea efectivă a unui organism atât de complex, cum a fost societatea U.D.R. din punct de vedere al mărimii, diversității profilului de fabricație sau a dispersiei spațiale, a creat probleme mari, patrimoniul său împărțindu-se în baza unor protocoale între mai multe ministere economice nou înființate și organe ale administrației locale, după ce până la sfțrșitul anului 1948 a funcționat sub denumirea Uzinele de Fier și Domeniile Reșița – întreprindere naționalizată (U.D.R.I.N.), acționarii principali fiind Statul Român (6.981.974 acțiuni) și U.R.S.S. (3.010.927 acțiuni).

 

 

DUPĂ NAȚIONALIZARE
(1948 - 2006)

 

11.06.1948.: Naționalizarea Uzinelor de Fier și Domeniilor Reșița
Desființarea efectivă a unui organism, cum a fost Societatea U.D.R. din punct de vedere al mărimii, diversității profilului de fabricație sau al dispersiei spațiale, a creat probleme mari, patrimoniul său împărțindu-se în baza unor protocoale între mai multe ministere economice nou înființate și organe ale administrației locale, după ce până la sfârșitul anului 1948 a funcționat sub denumirea "Uzinele de Fier și Domeniile Reșița - întreprindere naționalizată (U.D.R.I.N.)
Din punct de vedere juridic înmatricularea U.D.R.I.N. la "Registrul comerțului" s-a făcut la 19 februarie 1949, sub numărul de înregistrare 124.461/1949 iar partajarea capitalului social a fost făcută astfel:
- Statul Român.................................................6.981.974 acțiuni
- U.R.S.S..........................................................3.010.927 acțiuni

10.08.1949.: Uzinele din Reșița devin parte a așa-ziselor societăți mixte sovieto-române (SOVROM), înființate prin decretul 334
În cadrul uzinelor din Reșița întâlnim în această perioadă "SOVROM metal", încorporând în principal sectorul siderurgic, respectiv "SOVROM utilaj petrolifer", cuprinzând sectorul de construcții de mașini. Acesta este primul moment în care complexul industrial Reșița se desface în părți componente și, cu excepția perioadei de regrupare în C.M.R (Combinatul Metalurgic Reșița, între 01.10.1954-01.04.1962), această situație avea să se perpetueze, adâncindu-se chiar, deoarece drumurile pe care au mers de atunci cele două unități au fost în general divergente

11.06.1948 - 30.09.1954.: Epoca SOVROM
În această perioadă nu s-au făcut nici un fel de extinderi spațiale, lucrările de investiții, de altfel limitate, fiind orientate spre achiziționarea unor utilaje, având ca scop creșterea posibilităților de prelucrare, atât în ceea ce privește dimensiunile, cât și capacitățile, mai ales ca urmare a asimilării fabricației de utilaje termo- și hidroenergetice, precum și a noilor compresoare de aer. Trebuie amintit că în această perioadă, în vederea extinderii bazei energetice s-a realizat prima amenajare hidroenergetică sistematică din România, cea a Bârzavei superioare. Aceasta avea ca obiectiv captarea apelor râului Bârzava și completarea debitului acestuia cu apă din bazinele hidrografice ale Nerei și Timișului, precum și realizarea unui lac de acumulare în amonte de Văliug, barajul "Gozna" (capacitate 10.710.000 m3) și o centrală hidroelectrică ce folosea o soluție originală: pe de o parte două generatoare antrenate de turbine Francis de 1.100 kW, precum și două grupuri generatoare antrenate de două turbine Pelton, cu doi rotori inegali, corespunzând surselor de alimentare diferite ca debit și cădere.
În anul 1952 atelierele de la Bocșa Română devin unitate economică independentă, care avea să-și modifice peste câțiva ani profilul de fabricație prin preluarea de la Reșița a fabricației de poduri și construcții metalice.
Directorii sovietici care au condus în această perioadă uzinele din Reșița au fost: Nikolai Alexandrovici Olhov, Oleg Sergheevici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov și ultimul, Ivan Ivanovici Reuk.
Un eveniment deosebit în această perioadă a fost construirea, între 1949-1952, a noii școli profesionale, cea mai mare din țară la acea dată.

01.10.1954 - 01.04.1962.: Epoca C.M.R.
În urma desființării societăților mixte de tip SOVROM, a fost constituit C.M.R. (Combinatul Metalurgic Reșița), ce avea să grupeze din nou unitățile care alcătuiseră cu câțiva ani în urmă Societatea U.D.R. Trebuie amintit faptul că între 1955-1961 C.M.R. a fost condus, de altfel singura dată în îndelungata sa istorie, de către un om care nu dispunea de o pregătire de specialitate tehnică, juridică sau economica - Mihai Patriciu.
În conformitate cu noua noul sistem economic rigid, centralizat, fabricația unor produse a fost transferată de la Reșița la alte întreprinderi din țară:
- 1954-1955: transferarea fabricației de utilaj petrolifer, motivată de necesitatea apropierii acestei fabricații de beneficiarul produselor;
- 1957-1958: transferarea fabricației de poduri și schimbătoare de cale ferată la uzina din Bocșa Română; ulterior fabricația schimbțtoarelor de cale ferată a fost transferată la Buzău. Tot în această perioadă s-a transferat la Bocșa Română și fabricația de poduri rulante (care se realizau la Reșița încă din anul 1905);
- 1957-1959: transferarea la Uzinele Electroputere Craiova a fabricației de transformatoare, a unor tipuri de motoare electrice, iar la Uzinele Progresul Brăila a fabricației de roți montate pentru vagoane.
În aceeași perioadă începe asimilarea unor produse cu un grad ridicat de tehnicitate, care nu puteu fi realizate în altă parte în țară în momentul respectiv. Din acest punct de vedere, structura de fabricație din această perioadă a sectorului de construcții de mașini de la C.M.R. cuprindea:
- locomotive cu aburi, tipul de bază fiind cele din seria 150.000;
- turbine cu aburi cu puteri până la 10 MW;
- compresoare de aer cu piston;
- turbogeneratoare și alte tipuri de mașini electrice;
- utilaje metalurgice (destinate în special sectorului siderurgic);
- motoare electrice (de curent continuu, asincrone și sincrone);
- mecanisme pentru poduri rulante și macarale.
În septembrie 1955 se fabrică la Reșița cea de a 1.000-a locomotivă, fiind vorba de una din seria 150.000.
Un moment deosebit s-a înregistrat în anul 1957 când, în cadrul acțiunii de modernizare a C.F.R. s-a decis achiziționarea unei licențe de fabricație în România a unor locomotive Diesel-electrice. Documentația era furnizată de un consorțiu format din firmele elveșiene Sulzer (pentru motor), S.L.M. (pentru boghiuri și rest părți mecanice), respectiv Brown-Bovery (pentru ansamblul locomotivei și partea electrică). La Reșița urmau să fie executate cele mai impurtante subansamble ale locomotivelor și anume motoerale Diesel de tracțiune și boghiurile locomotivelor (furnizorul general al locomotivelor fiind Uzinele Electroputere Craiova).
Era vorba de motoare Diesel de 2.300 CP, cu injecție directă și supraalimentare, cu 12 cilindri dispuși pe două linii de arbori cotiți, cuplați printr-un angrenaj de sincronizare cu generatorul electric.
Construcția noii clădiri a secției de motoare Diesel a începu în anul 1958 și deja în decembria 1959 a fost realizată în noua secție prima pereche de boghiuri, iar la 13 decembrie 1960 a funcționat deja pe standul de probă primul motor Diesel de 2.300 CP produs de către C.M.R.
Tot în această perioadă s-a decis extinderea spațială a uzinelor prin construire unei noi platforme industriale în zona Mociur. Între lucrările preliminare trebuie amintite amenajările terenului, în primul rând asanarea bălților, coborârea nivelului apelor freatice ca și construirea unei întregi infrastructuri de utilități (căi de aces rutiere și feroviare, alimentarea cu energie electrică, apă, gaz metan etc.), urmată de construirea obiectivelor industriale propriu zise:
- între 1955-1956 se construiește noua turnătorie de oțel, dotată inițial cu un cuptor Siemens-Martin de 10 tone (completată ulterior cu cuptoare electrice de diferite capacități), instalații de preparare a amestecurilor de formare, o hală de formare, o curățătorie de piese precum și depozitele necesare. Cu oțelăria specială și extinderile ulterioare suprafața totală a turnătoriei a ajuns la 24.500 m2;
- între 1957-1959 se construiește turnătoria de fontă, dotată cu două cubilouri, spații de formare și turnare, cuptoare de uscat forme, instalații pentru preparat amestecuri de formare și, ulterior, cu un cuptor electric de 3,3 tone;
- între 1958-1960 se construiește noua turnătorie de metale neefroase, compusă dintr-un sector de topire, dotat cu cuptoare, creuzete de grafit, iar apoi și cu un cuptor electric de inducție de joasă frecvență, având de asemenea sectoare de formare, turnare și curățare. În clădirea turnătorie de metale neferoase a fost amplasată și turnătoria de precizie, suprafața totală a turnătoriei fiind de 5.470 m2;
- în anul 1960, odată cu construirea secției de modelărie cu o suprafață de 3.020 m2, se încheie această etapă de dezvoltare a platformei Mociur.
În anul 1961 se încheie practic fabricația locomotivelor cu aburi însă, în anul 1964 se mai fabrică două locomotive cu ecartament îngust (1.000 mm) pentru căile ferate ale Vietnamului. Trebuie menționat că la Reșița s-au fabricat în total 1.461 locomotive cu aburi!
Între anii 1960-1961 se construiește noua clădire a secției de Mecanică Grea, una dintre cele mai remarcabile particularități ale realizării fiind aceea că noua clădire a fost realizată fără încetarea activității în cea veche, clădirea nouă "îmbrăcând" efectiv vechea construcție, care nu a fost dezafectată decât după terminarea completă a lucrărilor acesteia. Noua secție, condusă de ing. Eugen Dăscălache, avea o suprafață totală de 10.000 m2, fiind echipată cu poduri rulante de 120 și 80 de tone, având să fie una dintre cele mai importante secții de prelucrare și montaj din țară, unde s-au realizat practic toate turbinele hidraulice și hidrogeneratoarele cuprinse în vastul program de amenajare hidroenergetică a Dunării și a râurilor interioare.
În această perioadă pe teritoriul secțiilor de siderurgie au avut loc următoarele construcții, extinderi spațiale:
- în anul 1958 se modernizează oțelăria Siemens-Martin, cuptoarele vechi de mică capacitate se înlocuiesc cu cuptoare noi, de 125 respectiv de 250 de tone, și se dotează și cu un nou melanjor.
- între 1961-1962 se construiesc două noi furnale de 700 m3 și se dă în funcțiune și noua linie de turnat fontă pe bandă. În anul 1962 se realizeză complexul de exploatare, prelucrare și transport al calcarului tehnologic și se pune în funcțiune fabrica de aglomerare a minereurilor. Tot în anul 1962 se termină și construcție celui de al treilea baraj de acumulare de pe râul Bârzava, și anume barajul "Secul" având o capacitate de 7.000.000 m3.

01.04.1962.: C.M.R se divide în C.S.R. (Combinatul Siderurgic Reșița) și U.C.M.R. (Uzina de Construcții de Mașini Reșița)
Deoarece din acest moment cele două unități industriale devin practic independente, și istoria lor poate fi tratată separat.
C.S.R.
- 1963: Punerea în funcțiune a celei de-a doua mașini de turnat fontă pe banda;
- 1964: Punerea în funcțiune a fabricii de var;
- 1966: Punerea în funcțiune la oțelăria Siemens-Martin a unui cuptor de 250 tone;
- 1967: Reconstrucția laminorului de de profile mijlocii și a celui de profile ușoare;
- 1968: Intră în funcțiune cel de al doilea cuptor de calcinare la fabrica de var;
- 1969: Punerea în funcțiune a noului laborator rapid de la oțelăria Siemens-Martin;
- 1971: Punerea în funcțiune la oțelăria Siemens-Martin a celui de-al treilea cuptor de 250 t;
- 1978: Punerea în funcțiune a laminorului degrosisor și de semifabricate. Dotarea și modernizarea sectoarelor de transporturi;
- 1980: Încheierea primei etape de extinderi hidro-termoenergetice;
- 1983: Demararea construcției unei noi uzine cocso-chimice. Începerea lucrărilor la amenajarea hidroelectrică "Nera Crăinicel";
- 1986: Întroducerea în exploatare a calculatoarelor de proces (furnale și oțelăria Siemens-Martin);
- 1991: Se trece la oprirea fabricii de aglomerat și a furnalelor;
- 1995: Demararea lucrărilor la oțelăria electrică;
- 1996: Sărbătorirea a 225 de ani de existență a Societății;
- 06.12.1998: Se tratează prima sarjă în cuptorul oală;
- 03.07.1999: Se elaborează prima sarjă în cuptorul electric;
- 16.08.2000: Privatizarea C.S.R. 94,4891% din acțiuni sunt cumpărate de Noble Ventures Inc. (SUA). Deoarece în perioada următoare au fost probleme, mai ales financiare, cu firma proprietară, statul Român a anulat privatizarea, excluzând firma Noble Ventures Inc. din rândurile proprietarilor C.S.R.;
- 2004: Privatizarea repetată a C.S.R. de data aceasta către firma TMK (Rusia), la prețul de vânzare de 1
€;
- 12.04.2004: Furnalul nr. 1 este aruncat în aer pentru a fi valorificat ca fier vechi.

U.C.M.R.
- 1962-1964: Se realizeză primele 24 de hidroagregate, pentru un număr de 11 hidrocentrale din amenajarea complexului Bistrița-aval. Remarcabil este faptul că și după peste 30 de ani de exploatare nu au necesitat reparații generale;
- 1964-1965: Demolarea forjei vechi și construirea noii clădiri a secției pe platforma Mociur. Noua secție are în final o suprafață de 11.000 m2, cu două deschideri, iar în imediata vecinătate o secție mecanică pentru eboșarea pieselor turnate și forjate. Din nefericire dotarea cu utilaje noi a secției a fost foarte limitată și astfel aceasta a fost obligată să mențină în funcțiune și să utilizeze unele utilaje de peste 100 de ani vechime;
- 1965-1971: Executarea hidroagregatelor și a altor subansamble ale "Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I". Hidroagregatul se compunea dintr-o turbină de tip Kaplan cu o putere de 178 MW, având o cădere de calcul de 27,2 m și turația nominală de 71,5 rot/min, respectiv hidrogeneratorul de tip HVS cu puterea de 190 MVA la tensiunea nominală de 15,75 kV. Dimensiunile erau impresionante, diametrul total fiind de 16 m, butucul rotorului turbinei cântărea 94 tone, iar cele șase palete rotorice cântăreau 18,5 tone fiecare, diametrul total al rotorului fiind de 9,3 m. Între subansamblele livrate sistemului de anvigație merită amintite servomotoarele hidraulice pentru acționarea ecluzelor (diametrul interior al cilindrului 600 mm, cursa tijei 20,3 m), ca și podul rulant de 400/80 tone destinat sălii mașinilor;
- 1966: Pe locul vechii forje se construiește noua secție de tratamente termice secundare. Noua secție s-a realizat într-o clădire cu două deschideri, cu o suprafață totală de aproape 5.000 m2, dispunând de o diversitate mare de cuptoare și procedee de lucru, una dintre deschideri fiind utilizată într-o construcție etajată și cu un sector de băi galvanice.
Tot în această perioadă a fost construită și noua clădire a secției sculărie, amplasată pe un versant de deal, într-o clădire cu două nivele, cu o suprafață totală de 7.000 m2;
- 1969-1973: Se procedează la reorganizări ale structurilor administrative în ideea unei descentralizări a responsabilităților. În acest sens s-a creat pe de o parte Centrala Siderurgică Reșița (cuprinzând C.S.R., Întreprinderea Oțelul Roșu și Întreprinderea "Ciocanul" Nădrag), iar pe de altă parte Grupul de Uzine Reșița (cuprinzând U.C.M.R., Uzina de Construcții Metalice și Mașini Agricole Bocșa, Uzina Mecanică Timișoara, Institutul de Proiectări Energetice Reșița și Uzina Mecanică din Caransebeș, înființată chiar în 1969). Această "experiență interesantă" a durat apropa trei ani și jumătate, fiind terminată cu funestul Decret 162/1973, care cuprindea "norme unitare de structură" pentru toate unitățile industriale, o încercare ce nu avea să fie de fapt decât un pas, din păcate important, într-un lung șir de decizii economice greșite (unele chiar catastrofale).
În perioada ce a urmat s-a continuat fabricația de utilaje hidro- și termoenergetice, și s-a achiziționat și licența de fabricație a unor motoare Diesel rapide, de la firma ALCO (SUA). În anul 1972 a fost achiziționată licența de fabricație a motoarelor Diesel navale, de la firma M.A.N. din Augsburg (Germania). Realizate într-o gamă de puteri cuprinse între 3.000-30.000 CP, aceste motoare au reprezentat o realizare deosebită pentru uzină, atât din punct de vedere al dimensiunilor și greutăților componentelor, cât și ceea ce privește fiabilitatea pe care o impunea specificul de exploatare al unei nave. Cele mai mari nave echipate cu motoare produse la Reșița au fost petrolierele de 150.000 tone (realizate în 1981, 1984 și 1987) și mineralierele de 165.000 tone (realizate în 1989 și 1990).
- 11.02.1991: Transformarea U.C.M.R în Societate pe Acțiuni și înregistrarea acestei la Registrul Comerțului Caraș Severin;
- 23.12.2003: Vânzarea de către APAPS (Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului) a întregului pachet de acțiuni deținute de stat (60,7908%) consorțiului format din societatea elvețiană INET AG și Asociației Salariaților U.C.M.R., uzinele trecând în perioada postprivatizare.