Autentificare utilizatori

Contor de materiale

  • 14 imagini
  • 366 articole
  • Viorel Boldureanu - Studiu introductiv*

    versiune gata de tipărire
    Scrierile lui Gabriel Ţepelea se încadrează în coordonatele unor preocupări mai ample privind raporturile dintre 1. limba literară (văzută ca proces continuu şi permanent de constituire şi expresie, de uz larg şi generalizat, la nivelul culturii naţionale), 2. regimul cotidian de folosinţă comună a limbii vorbite (de la aspectele idiomatice şi limbajul familial până la „stilurile administrativ-funcţionale ale limbii”) şi 3. uzul zonal al limbii (atât sub aspectul rostirii dialectale ca bază pentru „distilarea” unui dialect literar) – evident şi cu tradiţie în cazul Banatului – cât şi sub aspectul ridicării culturii săteşti din această provincie la nivelul susceptibil de a putea fi exprimată în limba literară de către sătenii înşişi prin publicistică şi gazetărie rurală.
    Aceste principale modalităţi – dimpreună cu variantele şi aspectele lor derivate – sunt văzute de Gabriel Ţepelea în lumina facultăţii generale a limbii de a îndeplini funcţia esenţială a comunicării atât în planul sincretic, de pragmatică, al raporturilor umane din sistemul macrosocial, dar şi prin îndeplinirea rolului constitutiv, în edificarea culturii şi civilizaţiei specifice, pe axa diacroniei, în cazul Banatului cu specială referire la „cultura etnografică”, literatura dialectală şi civilizaţia rurală.
    Iar cel care-şi făureşte o concepţie astfel articulată şi o viziune de asemenea cuprindere asupra societăţii, asupra limbii, asupra culturii şi civilizaţiei româneşti (în „amănunţimile” sincroniei şi diacroniei semnificative ale tuturor acestora) nu poate fi altfel decât o existenţă exemplară, cu o conştiinţă şi o acuitate a percepţiei socio-culturale şi spirituale care-i axializează deopotrivă opera şi viaţa. De aceea coordonatele de a căror schiţare ne-am ocupat mai sus pot servi drept criterii în clasificarea şi periodizarea operei lui Gabriel Ţepelea – în strânsă concordanţă cu biografia – adică întocmai aşa cum, în fuziune, coroborându-se, ele s-au alcătuit în destinul şi personalitatea sa creatoare.
    Acest criteriu poate fi aplicat – semn că autorul însuşi l-a intuit – nu doar asupra eşantionului de lucrări apărute în reviste între anii 1962 şi 1968 şi reunite de Gabriel Ţepelea în volumul intitulat Studii de istorie şi limbă literară (Editura Minerva, Bucureşti, 1970), ci şi asupra întregii opere a scriitorului; complementar aplicării acestuia, se cuvine operată coroborarea cu perspectiva cronologică ce rezultă din Bibliografia alcătuită de Virgil Petrescu – repere ale biografiei creative a lui Gabriel Ţepelea – la care cel din urmă face referire în scrisoarea către Cornel Ungureanu datată 14.04.2005 şi publicată în acest volum (În loc de postfaţă).
    Prin juxtapunerea dintre criteriul propus şi perspectiva crono-logică bio-bibliografică se pune în lumină un important efect de hologramă prin care fiecare zonă subsecventă a scrierilor lui Gabriel Ţepelea oferă imaginea deplin nuanţată şi caracteristică a întregului – semn, iarăşi, al consecvenţei autorului –, dimensiunea lui paradigmatică în funcţie de care, în ciuda cumplitelor drame ale perioadei comuniste, îndeosebi a celei dintre 1947 şi 1962 (respectiv hiatusul de la publicarea celor două studii apărute la „Vremea” – cel despre Problema omului în societatea românească şi cel intitulat Noi aspecte ale problemelor ţărăneşti – până la cele câteva studii din 1962 apărute în reviste, apoi în volume sub egida Ministerului Educaţiei şi Învăţământului), s-a constituit opera). Astfel, Gabriel Ţepelea a reuşit să publice doar de prin 1962-63 „precizări” şi „menţiuni” în reviste de „circuit închis” precum „Biserica Ortodoxă Română” sau de specialitate („Limba română”), desigur supuse unui şi mai riguros control ideologic. După „deturnarea” temei tezei de doctorat – la indicaţia salutară a lui G. Călinescu, conducătorul său – dinspre viaţa şi opera lui Liviu Rebreanu către Gheorghe Gârda şi literatura dialectală bănăţeană, teză susţinută în 1948 („Magna cum laudae”), dar recunoscută oficial după două decenii, în 1968, pe Gabriel Ţepelea l-au aşteptat asprele privaţiuni ale condamnării şi detenţiei politice.
    De aceea, înainte de prezentarea succintă prin panoramarea titlurilor în topografia operei, este important să subliniem inclu-derea în prezentul volum a textului scrisorii din 14 aprilie 2005 a lui Gabriel Ţepelea către Cornel Ungureanu nu doar pentru că respectiva epistolă e de directă şi nemediată actualitate, în sem-nificativă relaţie cu studiile şi textele (re)editate acum, ci şi pentru esenţialele şi originalele precizări de istorie literară şi culturală privitoare la contextul epocii care a generat, începând din 1940, interesul special al autorului faţă de aspectele Banatului istoric în calitatea lui de entitate cultural-spirituală cu o fizionomie proprie (fapt pe care îl semnalase în epocă – chiar în acel an, 1940 – I.D. Suciu în a sa Literatura bănăţeană de la început până la Unire); tocmai această „fizionomie proprie”, prin condiţiile istorice semnalate şi descifrate de I.D. Suciu, a generat fenomenul complex şi specific al Banatului istoric în epoca modernă prin cultura sa populară fundamentată dar şi încununând „barocul etnografiei româneşti” după expresia lui Lucian Blaga din articolul publicat în numărul din ianuarie 1926 al revistei „Banatul” ce apărea la Timişoara.
    Acum, însă, ştim cu precizie că impulsul iniţial al interesului lui Gabriel Ţepelea pentru acest tip de cultură sătească şi populară (în accepţia actuală a termenului) nu îşi are o origine cărturărească, adică mijlocită prin informaţie bibliografică precum cea existentă în revista „Banatul”, colecţia revistei „Luceafărul” ori biblioteca acestei publicaţii, ce apărea la Timişoara la sfârşitul deceniului al patrulea al veacului al XX-lea, şi nici în scrierile Corei Irineu publicate în revista bucureşteană „Ideea europeană” (cu câţiva ani mai înainte), ci în chip nemijlocit. Astfel, în scrisoarea adresată lui Cornel Ungureanu, Gabriel Ţepelea precizează: „Nu sunt bănăţean şi am făcut cunoştinţă cu scriitorii ţărani în împrejurări dramatice. Era în dureroasa toamnă a anului 1940. Părinţii mei rămăseseră în Transilvania de Nord, eram în refugiu, ţara era înlăcrimată prin trei teritorii cotropite, dictatorul îşi afişa victoria. Am ajuns la o soră a mea refugiată la Comorâşte. Aici l-am cunoscut pe Paul Tărbâţiu şi prin el pe «plugarii condeieri». M-am ataşat de aceşti robinsoni literari care, priviţi de sus de «domnii» cu diplome, neînţeleşi uneori de cei din familie, îşi urmau un crez, un ideal. Pentru mine exemplul lor a fost fortifiant (…).”
    Interesul nemijlocit, ca şi exemplul lor fortifiant l-au urmărit pe Gabriel Ţepelea în mod constant, acestea constituind, în diverse forme, o coordonată a operei sale literare şi lingvistice – această coordonată i-a jalonat, încă din tinereţe, crezul, orientarea şi acţiunea politică.
    Astfel, încercând o periodizare a operei în funcţie de anul apariţiei editoriale a scrierilor sale, o primă perioadă, de tinereţe, ar cuprinde deceniul 1937-1947. Văzute prin prisma experienţei acumulate, scrierile acestei perioade surprind prin varietatea tematică, ceea ce indică nu doar intensitatea intelectuală, ci şi un dinamism selectiv remarcabil al scriitorului.
    Dintre cele şase titluri reţinute ca apariţii, în respectivul dece-niu, „de acelaşi autor” în volumul Interpretări şi restituiri, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 214-215, două sunt explicit şi analitic dedicate „problemelor ţărăneşti”: Plugarii condeieri din Banat, Editura „Cercul bănăţenilor”, Bucureşti, 1943 şi Noi aspecte ale problemelor ţărăneşti, „Vremea”, Bucureşti, 1947.
    Acestora – cu privire specială la literatura dialectală bănăţeană – li se adaugă teza de doctorat, documentată şi elaborată în aceeaşi perioadă, intitulată Gheorghe Gârda şi literatura dialectală bănăţeană la a cărei susţinere (în 1948), Gabriel Ţepelea a obţinut „Magna cum laudae”. Acest „supercalificativ” avea să-i încu-nuneze preocupările – el este cu atât mai grăitor cu cât venea din partea unei comisii în care alături de G. Călinescu, figura ca membru referent şi Tudor Vianu ! – după ce cu câţiva ani înainte, însuşi preşedintele Academiei Române, Ion Simionescu, calificase elogios preocupările revelatorii în legătură cu plugarii condeieri [(Prof. Ion Simionescu, preşedintele Academiei Române, Minuni etnice (Plugarii condeieri), „Timpul”, an VI, nr. 2222/19 iulie 1943)]. Relaţia – la nivel tematic – dintre studiul acestui tip de cultură specifică Banatului şi creaţia literară propriu-zisă din perioada de tinereţe a lui Gabriel Ţepelea a fost pusă în evidenţă de Florin Nicolau (articolul intitulat Două cărţi ale d-lui Gabriel Ţepelea: Plugarii condeieri din Banat şi Nuvele şi publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, an XI, nr. 10/oct. 1944), la câţiva ani după ce G. Călinescu consemnase numele lui Gabriel Ţepelea în articolul „Alţi poeţi tineri” din numărul 892/1938 al revistei „Adevărul literar şi artistic”. Volumului de Nuvele din 1944 îi consacră Ion Apostol Popescu studiul Gabriel Ţepelea ca nuvelist în volumul Literatura ardeleană nouă (Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1945).
    Despre episodul alegerii temei, elaborării şi susţinerii tezei de doctorat, ca şi despre dramatica şi îndelungata „suspendare” a recunoaşterii titlului de către regimul comunist (în ciuda fap-tului că schimbarea de opţiune trebuia să fie, după opinia lui G. Călinescu, acceptabilă din punctul de vedere al „troglodiţilor”), în scrisoarea citată autorul îşi exprimă dorinţa ca la subsolul primei pagini să apară următoarele precizări:
    „M-am înscris la doctorat în 1946 cu lucrarea Viaţa şi opera lui Liviu Rebreanu, sub îndrumarea lui G. Călinescu.După un an de cercetări la Academia Română (bibliotecă) şi după un acces drămuit de familie la Jurnalul scriitorului, am fost anunţat de conducătorul tezei, G. Călinescu, pe un ton revoltat – Trebuie abandonat subiectul Rebreanu. Troglodiţii ăştia îl consideră filogerman şi îl acuză că a fost director al Teatrului Naţional în perioada războiului. (Se referea, desigur, la cei cu rosturi politice din conducerea Facultăţii de filologie…). Cum la orizont se profila o nouă lege a învăţământului, de inspiraţie sovietică, profesorul, dorind să mă ajute, mi-a propus un subiect apropiat de preocupările mele de atunci: Gheorghe Gârda şi literatura dialectală bănă-ţeană. Am susţinut teza în 1948 în faţa comisiei: Iorgu Iordan, preşedinte, G. Călinescu, Tudor Vianu şi Umberto Cianciollo, referenţi de specialitate şi am obţinut „Magna cum laudae”. Acest doctorat a fost recunoscut după exact 20 de ani, în 1968".
    A doua perioadă – după criteriul bibliografic al titlurilor publicate oficial – se întinde între 1962 şi 1968 (cf. Nota de la sfârşitul volumului Studii de istorie şi limbă literară publicat de Editura Minerva în 1970). Ca şi în cazul altor intelectuali români, supuşi represiunii apoi restricţiilor de către regimul comunist, permisiunea de a publica, acordarea dreptului de semnătură au fost drastic drămuite doar în progres lent şi în reviste de specialitate ori cu „circuit închis”.
    Aşa poate fi explicat faptul că, după anii de cruntă represiune, Gabriel Ţepelea a reuşit, în 1962, să publice un studiu de limbă în revista „Biserica ortodoxă română” (Sinonimele în Noul Testa-ment de la Bălgrad, nr. 7-8). În afară de revista menţionată mai sus, în care mai publică două articole (în nr. 7-8/1965 O simpli-ficare a ortografiei cu caractere chirilice şi Mineile de la Râmnic, în nr. 3-4/1966), alte două reviste de specialitate („Limba română” în nr. 2 şi 6/1964 şi „Limbă şi literatură”, vol. X/1965, vol.XIII/1967 şi vol. XVII/1968) îi găzduiesc studii de limbă, literatură, cultură românească premodernă; dintre revistele literare de mai largă circulaţie, doar două se arată receptive: „Argeş”, nr. 9 (16)/1967 şi „Orizont” (nr. 6/1964, nr. 6/1967 şi nr.8/1968), publi-cându-i articole şi studii despre cărţile populare (Alexandria), respectiv despre literatura dialectală bănăţeană şi despre începu-turile lui Eminescu.
    O a treia perioadă din biografia predecembristă a autorului s-ar cuprinde între 1969 şi 1989, când lui Gabriel Ţepelea i se permit apariţii editoriale, mai întâi „în colaborare” (de regulă sub egida Ministerului Învăţământului şi a Academiei Republicii Socialiste…), dar cu o tematică preponderent orientată către relaţia limbă-literatură, istoria şi evoluţia limbii literare, excepţie făcând studiul în limba franceză L’influence du latin médieval sur le roumain littéraire de Transylvanie (Ed. Academiei R.S. România, 1971), un curs de literatură franceză – Evul mediu, Renaşterea, Clasicismul (de asemenea în franceză) apărut sub egida Mini-sterului Educaţiei şi Învăţământului la Institutul Pedagogic din Piteşti în 1972, Pagini inedite ale lui S. Puşcariu despre Eminescu („Caietele Eminescu”, vol. II/1974), precum şi antologia de poezie dialectală bănăţeană Ano, Ano Logojano (Ed. Facla 1974), cu o amplă Introducere semnată de Gabriel Ţepelea.
    Trebuie menţionate, în această perioadă, cursurile de limbă, stilistică şi literatură franceză publicate sub egida Ministerului Educaţiei şi Învăţămâtului la Institutul Pedagogic din Piteşti, cartea Premise lingvistice şi literare în interpretarea vechilor texte româneşti (Editura Nagard, Roma, 1980), Opţiuni şi retrospective (Editura Eminescu, 1989) şi îndeosebi Anii nimănui (versuri create de Gabriel Ţepelea în închisorile din Jilava, Aiud, Oradea şi la Canal) Ed. „Gândirea românească”, Oradea (Ediţia a II-a în Editura „Cuget, gândire şi simţire românească”, 1992).
    Dacă aceste apariţii editoriale şi în reviste alcătuiesc „biografia exterioară” a scriitorului, cartea Însemnări de taină apărută la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997 stă mărtu-rie cu privire la cealaltă biografie, cea interioară, a lui Gabriel Ţepelea.
    Rareori se pot citi în paginile unei cărţi rânduri care să indice cu o asemenea claritate că avem de-a face cu un document al biografiei interioare, ba mai mult, cu redescoperirea de către autor a adevăratului traiect al tăriei morale, cu revelarea temeiului primordial de adevăr pe care i s-a configurat identitatea, i s-a cimentat, prin conştiinţă, caracterul. Mărturiseşte autorul dintru început: „Nu scriu pentru a arăta cu degetul, pentru a anatemiza pe cineva. Am 63 de ani şi scriu cu spatele la lume, de care mă leagă puţine fire. Mă întorc cu faţa spre mine, spre drumul parcurs în viaţă, într-o perioadă grea (o, cine nu crede că perioada în care am trăit a fost cea mai grea?) spre a înţelege care a fost partea mea de vină în avatarurile ivite şi care a fost partea destinului (momentul apariţiei, longitudinea şi latitudinea geo-grafică, configuraţia socială etc.). Vreau să ştiu dacă am avut de ales şi, deci, să-mi asum, acum, la sfârşit de spectacol, partea mea de răspundere în faţa Tribunalului suprem al conştiinţei” (subl. aut.).
    Cartea aceasta, plămădită – cu un deceniu înainte de prăbuşirea comunismului – în intimitatea creativă a autorului, din rezervele nesecate ale unei memorii şi ale unei conştiinţe ridicate deja deasupra traumelor produse de cumplitele vremuiri ale veacului şi păstrată „în taină”, ca reflex al unei biografii interne ce nu numai că nu putea fi uitată, dar trebuia consemnată cu speranţa unei biruinţe asupra timpului şi a viscolirilor lui, vorbeşte despre „liberul arbitru”, despre ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim despre noi înşine. Pretextul: un om în furtună, la mijlocul veacului al XX-lea. Modalitatea de prezentare: „secvenţe de viaţă” (ibid). Acele „secvenţe de viaţă” sunt populate de o lume de personaje – prieteni şi neprieteni ai autorului (iar cu acesta cititorul este invitat în tăcere şi în taină să se solidarizeze în conştiinţă) – de la mari personalităţi faste ori nefaste la cele stranii ori controversate, implicate în extremisme ori servicii secrete până la anonimul prizonier rus care îmbrăţişează bustul lui Iuliu Maniu crezând că este al lui Stalin. Secvenţele suprapun periodizării pe care am încercat-o în biografia externă a autorului (cea operată în funcţie de lucrările ce au fost tipărite până în 1989) o altă cronologizare – interioară, scrisă şi păstrată în taină – pe care Gabriel Ţepelea o dispune în carte astfel: Primii paşi după 23 August 1944 – oameni şi evenimente, Numărătoarea inversă (1976-1979) cărora li se adaugă Însemnări de taină (1986-1989).
    Această din urmă secţiune – în pofida unui hiatus formal (1980-1986) – intensifică la nivelul de adâncime al scriiturii (dar şi al memoriei şi al conştiinţei) patosul presimţit al „numărătorii inverse”. De aceea în respectiva secţiune – pe lângă faptul că, fatalmente parcă, sunt tot mai dese semnele „sfârşitului de spectacol”, „stingerile din viaţă”, „înmormântările”, „funeraliile” prietenilor şi cunoscuţilor, dar şi semnele premonitorii – de la evocări şi cuvântări la evenimente festive sau la pseudo-evenimente cu personajele de rigoare până la gesturile anonimilor – vezi Oameni înfulecând pâinea pe stradă şi pâinea de la puşcărie – până la faptele care, atunci, ne scufundau pe noi înşine în anonimatul diluţiei sociale ca victime ale birocraţiei, prin agresiuni la adresa memoriei – vezi Neputinţa de a scrie despre anii de detenţie – sau prin periclitarea şi subminarea existenţei cotidiene a oamenilor deveniţi sau mai bine-zis reduşi la condiţia de simpli „atomi sociali” – vezi Şi iată un bătrân, însă mai ales însemnarea din 22.XII.1988 intitulată Primesc un pachet cu alimente de la ţară. Dar din perspectiva volumului de faţă, este deosebit de important să subliniem că preocupările susţinute şi interesul pentru temele mari ale culturii, limbii şi literaturii române se menţin atât în planul biografiei externe, cât şi în proiecţia biografiei interne, astfel încât în cartea la care ne referim în acest moment, trimiterile la cultura tradiţională şi populară, la limba veche şi la rostirea dialectală, la condeierii-plugari sunt prezente: Recenzia lui Perpessicius la vol. Plugarii condeieri (rememorare pricinuită de apariţia în volumul Opere, 10, din „menţiunile critice” ale lui Perpesscius, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, a recenziei semnată de ilustrul istoric literar şi editor în gazeta „Acţiunea” din 1943), apoi însemnarea din 3.XII. 1986, Cu poeţii ţărani la Arad, despre a „VI-a întâlnire pe ţară a scriitorilor ţărani” din 15-17 noiembrie 1986. „Contextualizate” în condiţiile mai mult decât precare (lipsa căldurii, a motorinei pentru deplasarea cu auto-buzele, dezordinea, improvizaţia festivistă etc.), cele câteva sumare însemnări propriu-zise despre „scriitorii ţărani” pun în lumină caracterul strict formal şi aproape exclusiv propagandistic pe care aceasta a şasea întâlnire – foarte probabil ca şi precedentele cinci – îl avea : „(...) condeierii plugari, ca şi scriitorii invitaţi de la Bucureşti şi Cluj (nici o menţiune despre scriitorii de la Timişoara – în ciuda faptului că fenomenul îşi are, tradiţional, obârşia în Banat – n.n., I.V.B.)” şi a doua, „Duminică, 16 noiem-brie, la ora prevăzută pentru începerea comunicărilor, adică la 9 dimineaţa, sunt primul. Dormeau poeţii sau se ospătau cu gazdele lor ? Mai sigură, a doua ipoteză.” (p. 252).
    Trimiterea la fenomenul autentic este vie – deşi prudent şi indirect afirmată – doar în conştiinţa lui Gabriel Ţepelea prin utilizarea sintagmei din 1943, „condeierii plugari”; dar pentru a desemna, tot indirect, fractura şi alienarea fenomenului în condiţiile impuse de ceauşista „Cântare a României”, autorul nu dă nici un indiciu nici despre „calitatea”, nici despre identitatea vreunuia dintre oarecarii rapsozi meniţi să dea strălucire înălţătorului sentiment patriotic de mândrie naţională…
     
    *   *   *
     
    Într-o carte apărută nu demult (Cultura populară bănăţeană, Ed. Mirton, Timişoara, 2004) am situat „fenomenul literar local bănăţean” în domeniul culturii populare în accepţia actuală a termenului (cf. Achim Mihu, Antropologia culturală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p.86) şi am arătat cele trei componente ale acestuia – gazetăria rurală, condeierii-plugari şi literatura dialectală – încercând definirea şi descrierea lor succintă (p. 95-111).
    În această interpretare, m-am bazat pe cercetările îndelungate ale lui Gabriel Ţepelea sintetizate în studiile despre componentele menţionate, îndeosebi despre condeierii-ţărani şi literatura dialec-tală bănăţeană: Literatura în grai bănăţean. George Gârda şi alţi continuatori ai lui Victor Vlad Delamarina publicat în volumul Studii de istorie şi limbă literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 217-319; Introducere la antologia Ano, Ano Logojano, Versuri în grai bănăţean. Selecţie, prezentări şi introducere de Gabriel Ţepelea, Editura Facla, Timişoara, 1974; o actualizare şi o sinteză scrisă însă în anii marcaţi de restricţiile cenzurii comu-niste ne-o oferă succintul studiu Întâlniri şi discuţii despre scriitorii ţărani, publicat în volumul Interpretări şi restituiri, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996 (p. 168-173). În mod explicit şi tranşat, din studiile şi cercetările lui Gabriel Ţepelea nu rezultă nici hotărnicirea (ce se impune categoric după opinia mea) între gazetăria rurală şi condeierii plugari, pe de o parte, şi literatura dialectală bănăţeană pe de alta şi nici legătura dintre aceste două părţi relevabilă prin aplicarea criteriului apartenenţei celor trei entităţi distincte ale fenomenului literar local bănăţean la domeniul culturii populare. De aceea, luând ca reper final studiul Întâlniri şi discuţii despre scriitorii ţărani din volumul din 1996, vom readuce în atenţie actualitatea (rarele limitări şi umbre datorân-du-se în esenţă restricţiilor ideologice impuse de cenzura comu-nistă) scrierilor lui Gabriel Ţepelea începând de la „entuziasmul exagerat” al primelor articole publicate despre Ion Frumosu în „Luceafărul” (1941) ori despre Paul Târbăţiu, Petre Petrica şi alţii în „Universul literar” (1943), la teza de doctorat despre George Gârda şi poezia dialectală (1948) doctorat recunoscut în 1968 şi textul tipărit abia în volumul din 1970 – şi până la sinteza cuprinsă în succintul studiu publicat în volumul din 1996.
    Din perspectiva „reperului final”, fenomenul literar local bănăţean ce a stat în atenţia lui Gabriel Ţepelea mai bine de jumătate de veac, poate fi determinat şi se defineşte prin dezba-terile, analiza „raporturilor scrisului ţărănesc cu folclorul, cu literatura naţională şi literatura universală”, prin cercetarea aspec-telor tematico-stilistice, prin ierarhizarea valorilor şi, în primul rând, prin denumirile însele ce s-au dat scriitorilor ţărani: plu-gari condeieri, scriitori populari, scriitori autodidacţi de la ţară (cf. articolul din 1996), iar mai nou scriitori/creatori în grai bănăţean, (cf. Ştefan Pătruţ, Creatori în grai bănăţean, condeierii plugari din Banat, personalităţi care scriu despre graiul bănăţean – dicţionar, Colecţia grai bănăţean, 19, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003; „Asociaţia scriitorilor în grai bănăţean”, certificată prin înscrierea la Judecătoria Făget, Timiş în data de 11 iulie 2003; de asemenea, seria „Literatura dialectală”, iniţiată de Editura Marineasa, Timişoara în anul 2003). Altfel spus, se confirmă, prin recurenţă, actualitatea denumirii fenomenului prin principalele sale componente şi actanţi: „condeierii plugari din Banat” şi „literatura dialectală bănăţeană”
     
    *   *   *
     
    În cartea despre cultura populară bănăţeană, în subcapitolul 5.3.1. – Literatura populară bănăţeană – subliniam că una dintre cele mai specifice modalităţi de manifestare a culturii populare bănăţene, care o individualizează, nemaiîntâlnindu-se în forme atât de răspândite, atât de bine articulate şi de complexe ca în Banat în nici o provincie istorică românească, este literatura populară; aceasta trebuie net disociată atât de înţelesul termenului identic folosit până târziu în folcloristica românească (iar în limbajul comun şi chiar în manualele şcolare şi în prezent) pentru a desemna folclorul literar, cât şi faţă de literatura cultă (pentru a cărei mimare „condeierii plugari”, „scriitorii ţărani”, „creatorii în grai” fac eforturi invers proporţionale cu talentul, dotarea nativă şi cunoştin-ţele specifice de literatură pe care le posedă!). Aceasta rămâne „problema numărul 1” aşa cum este ea desemnată în studiul lui Gabriel Ţepelea din 1996: „formula utilizată de noi în 1940 – spunea autorul – «plugari condeieri» pentru desemnarea scriito-rilor ţărani pare astăzi neîncăpătoare. D.R. Popescu, indirect, şi Gh. Tomozei, explicit, se întreabă dacă nu «avem de-a face cu poeţi care trăiesc la ţară» (…)”, ceea ce arată cât de în afara intuirii fenomenului se aflau cei doi importanţi scriitori ai literaturii culte. Cu delicateţea-i caracteristică, Gabriel Ţepelea le lămureşte insufi-cienţa apelând nu atât la pedante argumentări filologice, ci la elemente ale istoriei noastre culturale şi literare şi la exemplele din literatura universală (Scoţia, Franţa). Ţinând seama de desluşi-rile aduse de autor, putem înţelege acum prin „literatură populară” formele şi modalităţile de întruchipare ale literarului (literaturii) în cadrul, limitele şi factura culturii populare (în accepţia actuală a acestui termen – vezi supra) şi care apare, există şi se dezvoltă în afara tradiţionalităţii folclorice (în afara culturii tradiţionale orale), cât şi în afara instituţiei moderne a literaturii culte.
    Se menţin ca actuale şi se verifică precizările şi determinările făcute de Gabriel Ţepelea cu privire la formele, structura şi conţi-nutul literaturii populare bănăţene ca fenomen: caracterul esenţial sistematic şi complet. Sunt prezente cele trei genuri literare: liric, epic/narativ şi dramaturgic, acestea dezvoltându-se încă de la început prin impulsul talentului nativ al amatorilor fără vreo iniţiativă sau sprijin oficial, fără ca „autorii-amatori” să aibă vreo pregătire de specialitate. Împreună cu aceste creaţii se dezvoltă o activitate publicistică (gazetărească şi chiar editorială) precum şi modalităţi teatral-spectaculare (teatrul sătesc) ori ale rostirii dialectale (monoloage, declamaţii, recitări) la sărbătorile săteşti şi cu alte ocazii.
    Fenomenul literar bănăţean – local şi popular – cuprinde ca atare, precum am arătat mai sus, condeierii-plugari, gazetăria rurală şi literatura dialectală (componente ce nu trebuie con-fundate, deşi ele coexistă). Cronologic, fenomenul îşi are punctul de plecare în ziarul „Dreptatea”, apărut în decembrie 1893 la Timişoara, şi al cărui îndrumător a fost Valeriu Branişte, ardelean de origine (ca şi Ion Vidu). Importanţa publicaţiei timişorene este în primul rând aceea de a fi (după dispariţia „Tribunei” memorandiste) cel mai mare ziar românesc din întregul imperiu austro-ungar, iar din punctul de vedere al studiului de faţă, ziarul face legătura între fenomenul literar şi vorbirea dialectală: în paginile ziarului „Dreptatea”, încă de la începutul anului 1894, prin mai multe dezbateri şi articole, puncte de vedere (pornind de la câteva poezii dialectale ale lui Victor Vlad Delamarina şi o încercare de proză umoristică scrisă în bună parte în grai local), se aduce „adevărata justificare a întrebuinţării dialectului”, precum spune Gabriel Ţepelea în Introducere la antologia de poezie dialectală din 1974 (p. 14) şi reţine următorul citat dintr-un mani-fest nesemnat dar scris foarte probabil de Valeriu Branişte, care, axat pe ideea că graiul viu, confirmat prin uz este suveran, rămâne şi astăzi actual: „De aceea nici nu mă sustrag de la răspundere, şi contrariu teoriei multor limbişti şi la vedere chiar contrariu inte-resului de unitate şi puritate a limbei, m-am sufulcat să clintesc puţintel din loc stavila înţepenită ce izolează limba ce o vorbeşte zilnic poporul nostru de cea literară studiată prin şcoli şi cărţi”.
    Trebuie să arătăm că în 1974 – în ciuda faptului că alcătuieşte şi prefaţează antologia de poezie dialectică Ano, Ano, Logojano, Gabriel Ţepelea apreciază că dintre cele trei componente ale fenomenului literar local bănăţeană evidenţiate mai sus, nu literatura dialectală este cea mai importantă, ci, pentru „specificul bănăţean”, mai însemnat ar fi „faptul că ţărănimea din Banat a avut o gazetă proprie scrisă de ţărani şi condusă de ţărani din 1926: „Cuvântul satelor” şi o revistă literară condusă de ţărani, „Zorile Banatului” din Comorâşte, 1928. De aceste publicaţii în special se leagă mişcarea culturală a ţărănimii bănăţene care a scos la iveală ţărani autori de sonete, romane, piese de teatru, articleri etc ca Ion Frumosu, Paul Târbăţiu, Ion Ciucurel, Petre Petrica, N.Vucu-Secăşanu, Maria Dogaru, Ghiţă Bălan-Şerban, Gh. Giurgea, Efta Ciulan etc.” (p. 30). Precum avem prilejul să constatăm din exemplele la care Gabriel Ţepelea face trimitere şi din care citează, ceea ce am numit gazetărie rurală (sătească), prin articlerii ţărani (un exemplu elocvent îl constituie ţăranul Gheorghe Bălan-Şerban), în articolele şi „manifestările” lor scrise în limba literară şi împănate cu cele mai surprinzătoare neologisme, arată o remarcabilă receptivitate şi aderenţă la ideea binelui obştesc prin cultură, civilizaţie, moralitate, modernizare pe care o promovau în lumea satelor bănăţene prin practicarea şi răspândirea „în mii şi mii de exemplare – după cum nota în revista „Banatul” prin 1928 Camil Petrescu – de gazete rurale; totuşi, gazetăria sătească indică, cel puţin la nivelul limbajului – un simptom evident de epatare şi, chiar dacă mai puţin evident, de mimetism.
    Dacă în cazul ţăranilor-gazetari – articleri, cum înşişi se numeau – acest simptom poate fi relativ uşor trecut cu vederea, epatarea, dar mai ales doza de mimetism devin cel puţin supărătoare când este vorba de condeierii-plugari, de „poeţii ţărani”, mai ales aceia, nu puţini, care „compun” „literatură” în limbă literară foarte aproximativă, în prezenţa unei câtimi, adesea precare, de talent, dar în absenţa oricărei idei de literatură.
    Totuşi, cu generozitatea adevăratului om de cultură, Gabriel Ţepelea încurajează fenomenul condeierilor plugari, al poeţilor ţărani, astfel încât în studiul Întâlniri şi discuţii despre scriitorii ţărani din volumul Interpretări şi restituiri (1996) trece în re-vistă starea de fapt a poeţilor-ţărani dinspre sfârşitul veacului al XX-lea: „dacă tematica e axată în general pe dragostea de natură, de viaţă, de patrie, de muncă etc., nu lipsesc interogaţii asupra destinului, ecouri din mitologia naţională şi universală şi, în unele cazuri, originalitate şi umor în viziunea morţii. Căutările formale merg de la tiparul cântecului popular până la versul alb – carac-teristic mai ales pentru generaţiile mai noi” (p. 172). Autorul exemplifică, în continuare, cu nume de condeieri care s-au desprins „de versificaţia tradiţională”: Vasile Dâncu, Ioan V. Bârcă, Ioan Bran, Iosif Chirilă, Georgeta Dragomir, Constantin Mihai, Ion Gh. Udrea etc., după cum, în „tipare clasice”, „nealambicate” rămân versurile lui Ion Frumosu, Ştefan Tănase, Ion Pătraşcu-Stan, Valer Roman, Gh. Baciu, Mihai Dobre, Ion Imbri, Elena Fecioru, Gh. Luca, Gh. Pleş, Aurel Pop şi alţii. Cel care, în anii 40, a alcătuit cea dintâi antologie a condeierilor plugari din Banat, afirmă spre sfârşitul perioadei comuniste că literatura acestora este o literatură mereu deschisă; o antologie „oricât de judicios ar fi ea întocmită, nu poate da seama de dimensiunile integrale ale scrisului ţărănesc”. La finalul acestor însemnări, Gabriel Ţepelea – spre deosebire de Introducerea din 1974 – se arată optimist, parcă trecând cu vederea puseul de orgoliu (pe care-l ia drept „conştiinţă artistică a unei individualităţi puternice”) al lui Vasile Dâncu, cel care cerea plin de mândrie să nu mai fie priviţi scriitorii ţărani ca o „rezervaţie de zimbri”. „Fiindcă ori suntem scriitori, ori nimic!” (p. 173).
    În acest context, trebuie să subliniem încrederea şi înţelegerea cu totul excepţionale, deosebita consecvenţă cu care Gabriel Ţepelea a urmărit, a studiat şi a promovat vreme de mai bine de cinci decenii literatura condeierilor plugari ca fenomen complex de cultură populară sătească.
     
    *   *   *
     
    Tot în contextul culturii populare de sorginte rurală (subliniem încă o dată: nu cultura tradiţională orală, de tip folcloric, evident tot rurală şi aceasta, potrivit originii şi mediului său propriu!), trebuie situată şi literatura dialectală bănăţeană, căreia Gabriel Ţepelea i-a consacrat efortul unei elaborări doctorale apreciate cu supercalificativul „Magna cum laudae”. Voi spune din capul locului că literatura dialectală – pe care, în momentul de faţă, dar şi în perspectiva istoriei literaturii române, n-o are şi n-o afirmă decât Banatul – nu este creată de condeierii plugari amatori, de ţăranii înşişi, ci de intelectuali (unii dintre ei de marcă precum G. Gârda, Cassian Munteanu, Ioan Curea, Nichifor Mihuţa, Constantin Miu-Lerca, Marius Munteanu).
    Literatura dialectală bănăţeană, fenomen insolit, fără precedent şi fără echivalent în istoria literaturii române, al cărei „certificat de naştere şi de identitate” îl reprezintă articolul comemorativ al lui Titu Maiorescu În memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina) din 1898, începe, de fapt, cu „momentul” Dimitrie V. Păcăţianu, autor dialectal în proză, menţionat de Atanasie Marienescu în Dialectul român bănăţean (Lugoj, 1902) şi are drept manifest articolul-program Turvin lingvistic publicat în ziarul „Dreptatea” de la începutul anului 1894 (nr. 71) din care am citat deja. Se confirmă astfel faptul că în acea perioadă şi-n „acea conjunctură, bănăţenii sunt complet pregătiţi pentru a îmbrăţişa literatura dialectală”, precum apreciază Gabriel Ţepelea în Introducere la antologia din 1974 Ano, Ano, Logojano (p. 15).
    Având în vedere amploarea extinderii şi proliferarea actuală a fenomenului „creaţiei literare în grai bănăţean”, dar mai ales valoarea artistică şi expresivă a celor mai reuşite creaţii de acest fel, ca şi capacitatea literaturii dialectale bănăţeane de a prinde fiinţă în genurile, speciile şi modalităţile de bază ale literaturii, se infirmă în mare parte profeţia pesimistă pe care Gabriel Ţepelea a făcut-o (de bună seamă constrâns de circumstanţe) în 1974: „O literatură dialectală după exemplul italian, care să creeze prin intermediul dialectului valori estetice ca orice literatură, nu poate fi aşteptată la noi” (subl. a.).
    Că un asemenea pesimism este determinat conjunctural stă mărturie şi scrisoarea trimisă lui Cornel Ungureanu în care Gabriel Ţepelea propune ca, la o eventuală reeditare a studiului din 1974, să se elimine „inserţia politică a redacţiei editurii Facla” în formularea următoare „…«când întreaga naţiune construieşte societatea socialistă multilateral dezvoltată» (...) (p. 34). Începutul şi finalul frazei îmi aparţin”.
    Desigur, la acea vreme autorul nu putea să prevadă prăbuşirea, după un deceniu şi jumătate, a naţional-comunismului ceauşist (a cărui ideologie politică dorea şi impunea cu înverşunare unifor-mizarea în toate privinţele, pentru a face loc „unităţii de nezdrun-cinat, de monolit, a poporului în jurul partidului…”).
    Studiile cuprinse în acest volum îl indică pe Gabriel Ţepelea drept cel mai apropiat, cel mai consecvent prieten, iubitor şi cel mai bun cercetător al fenomenului literar local bănăţean. De aceea în recentul proiect privind relansarea literaturii dialectale bănăţene ca realitate peremptorie deopotrivă în cultura provinciei noastre şi în determinarea temeiurilor şi fizionomiei literaturii în spiritul locului – proiect iniţiat şi coordonat de Cornel Ungureanu şi de mine – studiile, cercetările, (ca şi antologările) întreprinse de Gabriel Ţepelea sunt de covârşitoare însemnătate.
     
    Timşoara, dec. 2005
     
    Ioan Viorel Boldureanu
     
    ______________________
     
    *Ţepelea, Gabriel - Plugarii condeieri din Banat. Literatura în grai bănăţean
    Editura Marineasa
    2005, Timişoara

    Promo

    Imagini aleatoare

    Ionel Stoiț

    Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 33 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 8101156
    • Unique Visitors: 20822
    • Since: Dum, 27/12/2015 - 21:50

    Un site realizat și administrat de
    Dușan Baiski

    Vizitatori Banaterra

    Display Pagerank