Autentificare utilizatori

Contor de materiale

  • 14 imagini
  • 366 articole
  • Ungureanu, Cornel - Despre literatura dialectală, aproape bicentenar

    versiune gata de tipărire

    Despre literatura dialectală e greu să scrii azi în România fiindcă există blocaje dintre cele mai ciudate. Şi dintre cele mai semnificative. Primul dintre ele ar fi legat chiar de tradiţia ei: dacă la 1 Decembrie 1918 am realizat Româ­nia Mare, orice încercare de a pune în valoare statutul Provinciei ar ameninţa unitatea statului român. Unirea nu ne-a salvat de ameninţările dure ale ţărilor care au pierdut războiul.

    Sau care au considerat unirea românilor o imensă nedreptate făcută patriei lor. Ca atare, vor exista agresiuni directe sau indirecte, evidente sau subterane, care ar putea pune sub semnul întrebării existenţa statu­lui român. Orice pagină scrisă reclamă şi o lectură specializată, şi cine putea fi pus în alertă mai repede decât serviciul special al statului, pus să vegheze? După 1 Decembrie 1918 problema unităţii naţionale se reclama (şi) de la unitatea limbii române. Ne uimim azi că un număr de imbecili sau de funcţionari k.g.b. au elaborat un dicţionar moldoveano-român, că au decretat „limba moldovenească” limbă de stat, diferită de română, dar ei şi-au sprijinit demersul pe valenţele unui dialect care putea fi izolat în interiorul limbii române. Unitatea limbii, valorile expresive înalte ale literaturii române ţineau de politica statului, gata să-şi apere întregul. Pe de altă parte, literatura română şi-a trăit, cu intensitate, exclusivismul. Toate s-au împlinit urgent. Opţiunile decisive pentru „limba corectă”, limba română „adevărată” au avut loc sub semnul luptelor împotriva latinismului, italienismului, ciunismului ş.a.m.d. Cei mari ai culturii române, de la Maiorescu la Eminescu şi de la aceştia la Caragiale, Creangă, Slavici, au fost luptători energici pentru dreapta scriere. Au fost, nu doar la modul figurat, Învăţători. Anatema aruncată asupra unor cărturari de seamă ca Laurian, Massim, Aron Pumnul înseamnă operaţiunea de purificare a limbii de latinisme, ciunisme ş.a.m.d. Nu e nevoie de corpuri străine în limbă. Este greu să lămurim serviciile de securitate că dialectul bănăţean, în cazul nostru, poate salva un şir de cuvinte care vin din istorie, de demult, pe care limba literară le-a abandonat, le-a pierdut. Literatura dialectală păstrează, conservă, revitalizează „limba veche şi-nţeleaptă”. Recuperează ima­gini ale comunităţilor rurale. Ale enclavelor. Dar într-un timp în care cultura a devenit a elitelor, într-un timp în care ritmul transformărilor culturale devine asasin, e greu să înţelegem că mai există o literatură care păstrează cuvinte şi imagini din spaţiile insulare - din enclavele conservatoare.

    Există însă şi reversul acestui „dictat”: orgoliul regiunilor, al marginii care se descoperă anulată de Centru funcţionează cu o intensitate neobişnuită. Capitala dictează, uneori cu neobişnuită energie, dispariţia diferenţelor - a identităţii regionale. Pornind de aici, apar şi falsele valori care vor să se afirme prin „litera­tură dialectală”. Inşii excluşi ca nonvalori din competiţiile literare descoperă această rampă de lansare. De aceea sunt necesare câteva repere.

    Operaţiunea recuperatorie pe care o propunem se sprijină pe o tradiţie culturală bine definită chiar de către cei mari ai literaturii române. Elogiile cu care Maiorescu a însoţit literatura lui Victor Vlad Delamarina pot fi un reper. „Realismul popular” numit de criticul care cunoştea bine tradiţiile literaturii ţărăneşti germane sau austriece e un concept bine slujit de comparatişti. Rosegger sau Anzengruber pot fi repere. Prin 1948 Gabriel Ţepelea şi-a dat o teză de doctorat coordonată de G. Călinescu (reeditată de Ioan Viorel Boldureanu cu câţiva ani în urmă) care se sprijinea pe buna înţelegere a scriitorilor ţărani, dar şi a literaturii dialectale din Banat. Faptul că după moartea timpurie a lui Victor Vlad Delamarina au apărut încă autori ca George Gârda sau Tata Oancea care au devenit foarte populari în Banat, celebri prin texte-cheie, recitate ani în şir, ni se pare semnificativ. Ele aparţin unui stil de a înţelege evenimentul - de a-l comenta. E recuperarea carnavalului, a timpului sărbătoresc: a barocului etno­grafic bănăţean evocat de Blaga, pus sub semnul întrebării după Unire. Unul din lucrurile cele mai importante, demne de semnalat şi aici, este faptul că un şir de cărturari „ai vechimilor” precum Dimitrie V. Păcăţian sau Coriolan Brediceanu au încercat să se exprime şi în „grai”. Textele lor, rarisime azi, trebuie recuperate. Sunt documente importante de limbă, de proiect cultural şi politic. Antologia de faţă încearcă să recupereze o parte dintre ele - să le aşeze corect în istoria culturii române.

    La fel de important ni se pare şi faptul că principalul animator al literaturii dialectale este un profesor, autor a numeroase volume teoretice, al unor cursuri importante de antropologie, de „folclor” elaborate în aceiaşi ani în care profesorul avea la televiziunile locale şi la radio emisiuni ce reabilitau rostirea dialectală din Banat. În acelaşi timp în care elabora romane ale satului bănăţean, domnul Ioan Viorel Boldureanu scria şi literatură „dialectală”. Nu a fost singur, a fost însoţit, cel puţin la radio, de creatori pe care această antologie îi aşază la loc de cinste.

    Şi, în fine, un argument pentru susţinerea acestei literaturi a fost apariţia şi prezenţa, în ultimele decenii, a lui Marius Munteanu. Este autorul unor poezii care „s-au întors în folclor”. A fost un excepţional animator prin prezenţă: avea harismă, era un actor, recitator, creator de spectacol. Punea în valoare „comedia”, sărbătorescul, dinamica literaturii „în grai”. Ştia să aşeze lângă el creatori, versificatori, prezenţe definitorii pentru geografia literaturii. Localismul creator îşi descoperea, prin Marius Munteanu, un reper. Cu el putea începe o aşezare în actualitate a literaturii dialectale. Şi dacă a fost (este) el, de ce să nu încercăm să ne amintim de şansele ei, pornind (şi) de la alte nume, implicate în conser­varea acestei idei?

    Ceea ce vrem să aducem în plus este dialogul privind proza şi drama­turgia dialectală. Insistenţa cu care Blaga, de pildă, a definit barocul bănăţean, atrăgea atenţia asupra creativităţii rurale. Corurile bănăţeneşti ilustrau un tipar al socializării, dar şi o ambiţie a diferenţierii: ţăranii români voiau să se dife­renţieze („să se apere de deznaţionalizare”, zice Călinescu) prin coruri. Corurile grupau o elită a satelor, dar şi a publicaţiilor rurale - importante, după Unire. Costumele ţărăneşti sunt impresionante prin abundenţa broderiei, a intenţiei artiste. Scriitori ţărani nu scriau în dialect, ci voiau să fie scriitori ai limbii române. Îşi trăiau şi aşa orgoliul unicităţii. Dialogau cu presa de peste munţi, cu editurile, uneori chiar cu scriitorii care îi emancipaseră. Colaborau la reviste importante, schimbau epistole cu Iorga, de pildă. Şi cu ziare, reviste, publicaţii din Muntenia, Moldova, Ardeal. Este evident că ei optau pentru limba literară; aparţineau ţării întregi, marii culturi româneşti şi nu regiunii care îşi avea „limba” ei. Erau ai culturii majore şi doar în răstimpuri se întorceau către rostirea dialectală. Dacă revenim la Gabriel Ţepelea, o facem fiindcă el este un reper deosebit de preţios: studiind literatura dialectală a Banatului, cu „clasicii” ei, cei mai importanţi din secolul al XlX-lea, s-a putut ocupa în cunoştinţă de cauză de scriitorii ţărani ai Banalului - de personalitatea lor. Dacă poeţii dialectali devin credibili, dacă accentele lor par fireşti, mai complicată e situaţia cu prozatorii, cu dramaturgii, cu scenariştii. Rolul lor este legat (şi) de validarea unei expresivităţi necesare. Paginile pe care antologia le propune fac parte dintr-un spectacol necesar. Poate, în ceea ne priveşte, obligatoriu.

    Importantă este, pentru orice antologie de literatură a Banatului, selecţia autorilor din Serbia. Sunt mulţi, unii fundamentali, cu o energie neobişnuită. Ei păstrează limba, tradiţia, stilul de viaţă, validează vechimea; nu putem înţelege lumea/literatura care a fost fără apelul la modelele instaurate de ei. Iată de ce antologiile din ultima vreme (o semnalez cu prioritate pe cea realizată de Aurel Turcuş) păstrează, cu onoare, „documentele” lor.

    1895 - Spre jumătatea ultimului deceniu al secolului al XlX-lea, prin

    „încercările” lui Victor Vlad Delamarina de a localiza în „dialect lugojan” anumite comedioare străine (dintre care - precum se scrie într-o corespondenţă din Lugoj publicată în „Dreptatea” nr. 51/1895, p. 4 - comedia Pacienta, localizată şi transpusă într-un „jargon curat bănăţean” a fost jucată cu deosebit succes în data de 11/23 februarie [1895] la hotelul „Concordia” din localitate (Ţepelea, 2005, p. 140).

    Aşadar, chiar din primii ani ai săi, fenomenul pe care îl numim literatură dialectală bănăţeană începe nu doar şi nu exclusiv prin „poezie în grai”, ci prin scrierile lui Dimitrie V. Păcăţianu şi ale lui Florinel (pseudonim îndărătul căruia nu a putut fi identificat numele autorului) - puţin înainte, cu proză în dialect literar (D. Păcăţianu datează ultima „nuveletă” Tergul din volumul De pe la noi, Bucuresci, Ianuarie 1891), iar prin „încercările”, de fapt reuşite, încununate de succes şi frenetice aplauze la „scenă deschisă”, teatrul în dialect literar îşi situează începutul tot prin Victor Vlad Delamarina (Boldureanu, 2011, p. 16). Gabriel Ţepelea afirmase încă în 1948 (în teza de doctorat) în mod explicit: „Concomitent cu versurile în dialect bănăţean, Delamarina scrie, deci, şi teatru în dialect [s.n. I.V.B.] (...). Este cert că Delamarina avea planuri mai vaste în privinţa literaturii dialectale, că era o personalitate artistică complexă, care intenţiona să se realizeze în mai multe domenii” (Ţepelea, 2005, p. 140-141).

    1896 - Se stinge, la numai 26 de ani Victor Vlad Delamarina (1870­-1896).

    1902 - Dr. Athanasie Marienescu (1830-1915) tipăreşte la Lugoj (Imprimeria Carol Traunfellner) cartea cu titlul Dialectul român-bă- năţean. „Studiu scris pe basa poesiilor dialectale ale lui Victor Vlad Delamarina”, unde eruditul „diletant” bănăţean remarcă (cu mult timp înaintea lui G. Călinescu [1941] şi încă şi mai mult înaintea lingvistului Gheorghe Ivănescu [1980]) existenţa acestei realităţi atât în planul istoriei literare, cât şi în „geografia lingvistică” românească şi-i determină două arii de vorbire în grai, ceea ce constituie baza dialectală a dialectului literar bnăţean: „graiul lugojan şi din prejur” (pentru poeziile - şi, adăugăm noi, pentru „încercările” în dramaturgie - ale lui V.V. Delamarina) şi aria de rostire cărăşană (pentru textele în proză dialectală publicate de Florinel în „Dreptatea”/1895 şi în „Poporul român”/Budapesta, 1902). Marienescu nu menţionează şi cea de-a treia arie de rostire bănăţeană, cea din nord-estul provinciei noastre istorice, pentru că - presupunem noi - el nu avea suficientă încredere în cartea de proză dialectală a lui Păcăţianu publicată în 1899 la Bucuresci (Boldureanu, 2011, p. 18).

    1923 - În primul deceniu de după Unire, o altă manifestare a culturii rurale bănăţene, literatura plugarilor condeieri (şi, în strânsă legătură cu aceasta, gazetăria sătească) se bucură de o largă extindere în Banat. Astfel, Nicolae Vucu-Secăşeanu (1885-1953) şi Petre Petrica (1902-1982), plugari condeieri din Secăşeni respectiv Cârnecea (judeţul Caraş Severin) se afirmă ca dramaturgi; primul scrie Nărodu- n cale şi Nunta fără voie (dramă de moravuri) iar Petre Petrica Păcate, piesă de teatru cu aceeaşi tentă moralizatoare, destinată interpretării în mediul sătesc în ciuda faptului că, asemenea celorlalte creaţii ale plugarilor condeieri este scrisă în limba literară.

    În perioada interbelică sărbătorile ofereau prilejul unor mici spectacole ale rostirii: monoloage, multe dintre ele recitate „în grai”, fiind aşadar poezii ale lui V. Vlad Delamarina, G. Gârda, Tata Oancea, ori secvenţe din Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu reintegrate „oralităţii populare” - cum ar fi Numărătoarea ţîganilor, Căzania ţîganilor, Di se n-au ţîganii besărică.

    1926 - Se semnalează în zona nord-estică a Ardealului încercări de monoloage şi comedii în grai (din păcate de nivel mediocru) precum comedia Primăriţa scrisă de Simeon Rusu în „dialect câmpinean” şi cu grafie maghiară publicată la Cluj, Casa de Editură Alexandru Anca, 1926.

    Nereuşite ca „experiment lingvistic” şi mediocre ca expresivitate şi valoare artistică au fost şi încercările lui V. Copilu-Cheatră în „grai moţesc” prin volumele Cartea Moţului (poeme, 1937) şi mai ales prin Viaţa lângă cer (1943), ori placheta cu vădită (dar nereuşită) tentă polemică dată după 40 de ani de Traian Rusu-Şirianu prin placheta Noi ni-s capu (Editura „Poporul român”, Timişoara, 1943) scrisă în „grai arădan-crişan (...) specific Crişurilor” (s.a.), unde „poezia” Ana din Crişana se vrea o replică foarte târzie dată cunoscutei poezii a lui George Gârda Că tăt Bănatu-i fruncea (Ţepelea, 2005, p. 213).

    Socotim că sunt necesare aceste date ce ţin de istoria fenomenului numit literatura dialectală bănăţeană pentru a arăta că el n-a fost singurul, că a fost constatat (prin urmare atestat) chiar dacă prin „atacuri” contestatoare ori replici polemice, acestea din urmă (din păcate ori din fericire - însă nu din întâmplare) au rămas simple contingenţe în istoria fenomenului; credem, însă, că menţionarea acestor fapte de context şi luarea lor în considerare în analizele şi exegezele viitoare ale literaturii dialectale bănăţene sunt de natură să ducă la explicarea complexă a respectivului fenomen, care, chiar potrivit acestor contingenţe contextuale, a fost şi a rămas unic în istoria literaturii şi culturii naţionale.

    După Căminele culturale (fostele case naţionale, dar şi altele amenajate

    1948 - ori nou construite) promovează prin „activiştii culturali” un gen nou, adecvat „noilor realităţi ale satului” - aşa-zisele „brigăzi artistice de agitaţie”. La sărbătorile mari însă (Crăciunul, Paştile, Rusaliile), când se ţineau baluri săteşti, trupele de actori săteni jucau scenete (devenite „populare”) după Creangă sau Alecsandri şi chiar comedii clasice (cum ar fi O noapte furtunoasă). În deceniile următoare s-au constatat încercări ale unor intelectuali ai satelor bănăţene (precum învăţătorul Ion Biriescu din Sacoşu Mare) de a crea şi pune în scenă piese comic-moralizatoare în care abundă replicile doar recomandate „regiei” să fie exprimate „în grai”, iar personajele, ca şi „pretextele” sunt adesea convenţionale (vezi Ion Biriescu, Teatru, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Gheorghe Lungu, Timişoara, Editura Eurobit, 2010.

    Cartea aceasta este - din păcate - un exemplu despre cum poate fi „ratată” literatura dialectală bănăţeană, dar din fericire confirmă - chiar fără să vrea şi să urmărească acest lucru - atât necesitatea ca literatura această să fie publicată în chip profesionist, cât mai ales să fie scrisă de oameni talentaţi, conştienţi de capacitatea şi arta lor, aşadar cunoscători ai acestui tip de literatură).

    1972 - La Buziaş, echipa de teatru de la Casa de cultură din oraş pune în scenă comedia în grai bănăţean Uina Sida are goşci datorată regizorului profesionist Dan Radu Ionescu (1922-1996) de la Teatrul Naţional din Timişoara, comedie rămasă inedită până în 2011 (Boldureanu, 2011, p. 329-361). Comedia a mai fost jucată de trupa de teatru sătesc de la Căminul cultural din Topolovăţu Mare (judeţul Timiş) în 1973 şi reluată la Casa de cultură Buziaş în 1978.

    2003 - Ioan Viorel Boldureanu publică la Editura Marineasa din Timişoara în seria „Literatură dialectală” piesa de teatru Niepoţî lu Moş Costa, comedie în grai bănăţean în două tablouri, prolog, intermezzo şi epilog (cu Dedicaţie, Precizări şi Glosar). Prima variantă a fost terminată în 1979, dar, pusă în scenă în anii ’80 de trupa din Topolovăţ, spectacolul a căzut la „vizionare” (cenzura obligatorie a fiecărei puneri în scenă). Varianta tipărită a fost finalizată în 2002 şi propusă de autor (fără succes însă) caselor de cultură din Buziaş şi Lugoj, precum şi în proiect de teatru radiofonic pentru Gura Satului la Radio Timişoara, iniţiativă neagreată de „conducerea centrală” de la Bucureşti (2008).

    2011 - Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă şi Cornel Ungureanu realizează Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, pe care o oferă spre publicare Editurii Universităţii de Vest din Timişoara.

     

    __________________

     

    Teatru în grai bănățean (antologie)

    Editura Marineasa

    Timișoara, 2011

    Promo

    Imagini aleatoare

    Sergiu Boian

    Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 22 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 9513121
    • Unique Visitors: 46437
    • Since: Dum, 27/12/2015 - 21:50

    Un site realizat și administrat de
    Dușan Baiski

    Vizitatori Banaterra

    Display Pagerank