Markov Iorgovan, Iavorka - Pâinea noastră cea de toate zilele

versiune gata de tipărirePDF version

 
Pâinea noastră cea de toate zilele
(grâul şi pâinea rituala la sârbii mureşeni)

Tradiţia spune că de Sânpetru (11 iulie) vara, obosită deja, încet se retrage facând loc nerăbdării următorului anotimp.
Vara acestui an a fost deosebită, foarte uscată, fierbinte... Ploile ne ocoleau, iar mănosul pământ bănăţean era crăpat cerşind de la cer binefăcătorii stropi de ploaie.
Vara aceasta câmpia ne-a dăruit din belşug doar grâu din care un an întreg ne vom asigua „pâinea noastră cea de toate zilele...”
Câmpia mănoasă – grâul – făina şi pâinea...iar deasupra tuturor munca grea a ţăranului şi nevoia de a hrăni omenirea.
Din copilărie încă, bătrânii ne învăţau să respectăm fiecare bob de grâu, deoarece poartă cioplit chipul omului, pentru că această bobiţă e inseşi viaţa noastră, e „pâinea cea de toate zilele”.
Nu ne miră că, cultul grâului este unul dintre atotcuprinzătoarele culturi în întreaga istorie a civilizaţiilor.
Pâinea ca hrană de bază deseori a fost una din cauzele dispariţiei civilizaţiilor întregi sau chiar a provocării marilor revolte dar şi revoluţii.
Sunt puţine poveşti atât de fantastice şi cuprinzătore cum este cea despre grâu şi pâine.Pentru că aceasta nu este doar o poveste despre hrana de bază, ci povestea despre omul însuşi prin tot acest timp al existenţei sale.
Din perioada când grâul a fost adus în Europa din câmpiile babiloniene şi asire, pâinea capătă importanţa hranei de bază şi devine metafora vieţii.
În Noul Testament pâinea se identifică cu trupul lui Cristos, pâinea e simbolul hranei spirituale.
La sârbi, pâinea îl urmăreşte pe om în întreaga viaţă, iar prezenţa pâinii în cele mai diferite ritualuri, în magie şi în credinţe populare, pur şi simplu – fascinează.
De fapt, viaţa noastră întreagă se scurge între două pâini – o turtă (pogace) dulce pentru nounascut şi altă turtă, tot dulce pentru sufletul mortului...iar între cele două: („postupovniţa”) care se rupe deasupra capului copilului când copilul face primii paşi, colacul pentru patronul (sfântul) casei, colacul de Crăciun, colăceii, „sănătatea”, „soarele”, „luna”, „cesniţa” precum şi colacii de Paşte, prescurii pentru Ziua morţilor, turta miresei, colacul pentru nănaş, colăceii pentru parastas, apoi când se caută înecatul pe apă se lasă un colac, o bucata de pâine moale se lasă până la şase săptămâni pe pervazul ferestrei pentru a ademeni sufletul mortului ş.a.
Iată, cum se leagă pâinea de conceptul vieţii oamenilor şi este atât de vizibil şi în proverbele şi zicalele noastre:
“Bun ca pâinea (bună)”.
“Amara coajă de pâine”.
“Eu după el arunc cu pâine, iar el după mine cu toiagul”.
“Pâinea moale ca sufletul”.
“Să stea că nu cere pâine”.
“A frământa cuiva colac”.
“Caută peste pâine turte”.
“Nu este pâine fără sapă”.
“Nu m-am aşteptat la acest colac”.
“Necesar ca pâinea zilnică”.
“Vrea (cere) pită fără muncă”.
“O să-i frământe el turta! etc etc.
În mijlocul lanurilor de grâu, a celui „Triticum aestivum”, în nesfârşita câmpie bănaţeană, se înalţă, precum un uriaş, omul, ŢĂRANUL şi creşte deodată cu nodurile tulpinii.În ochiul său se oglindeşte pâinea viitoare, în timp ce bătăile inimii sale se identifică cu zornăitul boabelor în palma lui bătătorită şi binecuvântată.
Ţăranul e robul şi stăpânul câmpiei şi grâului, în mâinile lui pâinea are strălucirea soarelui, moliciunea mănosului pământ şi valoarea copiilor urmaşi.
Chemarea pământului nimeni n-o aude, n-o respectă şi n-o înţelege mai bine ca ţăranul, adevăratul truditor al pământului, care pune pâinea în faţa tuturor.
Iar când se hrăneşte cu pâine, ţăranul n-o mănâncă precum ceilalţi.
Pâinea (pita) o “începe” gospodarul casei, care luând-o în mâini, îi face semnul crucii cu cuţitul pe coaja de pe vatră, apoi o taie în bucăţi oferind-o familiei.Bucata primită se rupe cu atenţie, cu respect, se adună şi se mănâncă chiar şi firimiturile.
Nici pâinea, dar nici firimiturile nu se aruncă jos, pe pamânt pentru că din pământ cu trudă a fost smulsă.
De mici am ştiut că “pâinea nu se batjocoreşte” (nu se aruncă, nu se calcă, nu se înjură) penru că este păcat, pentru că astfel, de la gură ţi se va lua pâinea.
Pita era respectată cu sfinţenie...pentru ca se cunoştea sensul şi valoarea acestei hrane necesare, pentru că se povestea tinerilor despre pâinea care are “nouă coji” şi că „Nu există pâine fără muncă”...
În prezent, pâinea se foloseşte mai mult, dar, din păcate se apreciază şi respectă mai puţin.
Deseori vezi pâine strivită, călcată, aruncată în şi pe lângă tomberoane, copiii aruncă cu dumicaţi de pâine,...dar nu prea demult am ştiut să folosim fiecare bucată, fiecare coajă, fiecare fărâmă.
Nu am cerut doar pâine prospătă şi moale (pentru că în familiile noastre se frământa o dată pe săptămână), ci am ştiut ca din pâine întărită să pregătim: pâine cu ou sau pâine uscată pe plită, să fierbem păpară, să fărămiţăm pesmet, să preparăm crutoane pentru lapte, ceai sau supe, am ştiut ca din coaja neagră (pălăria pâinii) să obţinem înlocuitor pentru cicoare, dar nu am runcat, pâinea nu s-a „batjocorit”.
(“Mănâncă coaja neagră ca să ai ochi negri frumoşi” – era îndemnul de a nu se arunca nimic).
Am ştiut...însă încet totul a căzut într-o uitare dureroasă.
E sigur că am uitat deja că nu demult am aşteptat în rânduri pentru pâine, poate că nu observăm partea foarte săracă a planetei, unde de foame se moare încă, poate...
Noi, oamenii câmpiei iubim lanurile noastre de grâu, ca şi cum ar fi unicele în lume (dar nu sunt!!) penru că pâinea noastră nu este doar hrană, ci şi un simbol al avuţiei, dar şi ritual nu numai al spiritualităţii noastre ci şi un mod de a reflecta cultura noastră.
Pregătirea pâinii se urmăreşte de-a lungul a multe mii de ani şi anume începând cu egipteni, greci, romani şi până în zilele noastre.
Ţăranul sârb din Banat îşi pregătea pâinea din făina albă de grâu cu apă şi drojdie.
Pâinea se frământa în casă (de obicei de către femei), coaptă, putea fi intrebuinţată o săptămână întreagă.
Mărimea şi numărul pâinilor era în funcţie de numărul membrilor familiei, de obicei se frământau 2 – 3 pâini, fiecare de 3 – 5 kg.
În afară de pâini mari, se cocea şi o pâine mai mică („ţipovka”) de 1,5 – 2,5 kg, care se mânca prima (de obicei la un papricaş de pui); se lăsa încă o bucată (aprox.0,5 kg) de cocă de pâine pentru o lipie sau gogoşi din pâine.
Cuptoarele în care se cocea pâinea, serveau şi pentru încălzirea camerelor, dar au existat şi cuptoare speciale construite din cărămizi în curte.În aceste cuptoare se ardeau cocenii de porumb, paie şi mai rar, lemne.În prezent rareori se mai văd asemenea cuptoare.
Dacă făina se frământă doar cu apă, pâinea va avea forma unei turte aplatizate.
O descoperire fantastică în istoria preparării pâinii a fost folosirea drojdiei.
Drojdia conţine microfloră vie, care în contact cu lichide călduţe creşte şi eliberează CO2.Datorită acestui gaz, pereţii elastici ai glutenului, când aluatul se frământă, se dilată şi prin urmare aluatul creşte.
Ca să fie pâinea bună, aromată şi să se menţină timp mai mult se pregătea şi o plămădeală („komlov”).
Komlăul se pregătea astfel:
Într-o oală se pune un pumn de păsat şi un pumn de hamei, 2 ardei roşii (fără seminţe), coji galbene de la 4 cepe, un spic de trestie, puţin alăun.Deasupra se toarnă 2l apă şi se fierbe (câteva clocote).
Într-un vas se amestecă 4 kg de tărâţe cu 1 kg de cocă proaspătă de pâine (ruptă mărunt), se adaugă prima parte fierbinte, se amestecă, se adună într-o grămadă şi se lasă la răcit.Se frământă, se modelează bile (cu diam.5 – 6 cm) care se aşează pe un măsai de cânepă, care se aşează într-un coş special dinnuiele împletite (diametru 1m şi 10cm adâncime).
Aceste bile se usucă vara la soare şi iarna pe cuptor.
Uscatul se termină dupa 2 – 3 zile, apoi aceste bile se rup în bucăţele şi se păstrează în traiste de cânepă (bumbac) într-un loc uscat (de obicei se atârnă într-un cui în cămară).
Să ne întoarcem la casa ţărănească şi de după cuptor să observăm cum se frământă pâinea (nu, vineri, nu, duminică).
Prima dată gospodina pune la înmuiat plămădeala (komlăul) în apă călduţă într-o oală, pe urmă cerne făina în copaie (de obicei dupa masă), ca seara să pună la crescut maiaua.
La un capăt al copaiei cu făină pregateşte aluatul şi-l acoperă cu un măsai alb şi cu o pătură (ca să nu „răcească” aluatul).
Dimineaţa pe la orele 4 – 5, gospodina se scoală, se piaptănă şi se spală pe faţă, apoi frământă pâinea.Amestecă apă de la plămădeală, o adaugă aluatului, se adaugă drojdia, un pumn de sare, apă şi făină şi apoi frământă până ce aluatul devine vârtos şi elastic.
Pâinea se frământă mult până ce aluatul face băşici şi se aud discret pocnituri, până „nu se asudă grinda” (cum zic gospodinele), or aceasta înseamnă că de trudă, cea care frământă, a obosit.
Atunci, aluatul se acoperă şi se aşteaptă o oră, două ca să dospească.
Între timp (şi gospodina ştie când e timpul) aprinde focul în cuptor.În câmpia noastră cel mai adesea focul se făcea cu coceni de porumb.
Dintr-un kilogram de aluat (aproximativ) se întindea lipia („lepinia”), care se cocea prima, fiind un aluat (aprox.2 cm grosime) întins într-o tipsie dreptunghiulară bine unsă cu untură.Acest aluat se unge uşor şi deasupra cu untură topită şi se înţeapă cu furculiţa, însă poate avea o umplutură de brânză sărată de oi sau brânză şi smântână de vaci, ouă şi sare.Această umplutură se poate pune şi deasupra, cănd e aluatul întins mai subţire.
Oricum, cea mai bună e cea fără umplutură, care încă fierbinte se rupe transversal şi se unge gros cu jumări de porc măcinate sau cu untură de gâscă.Lângă o felie de lipie astfel pregătite stă de minune şi o olcuţă de lapte covăsit.
Acesta a fost o dată pe săptămână un mic dejun consistent al familiei întregi.
Să revenim la tăblia mesei unde ne-a rămas restul de aluat şi la cuptorul în care s-au ars cocenii.
Jarul din cuptor se scormoneşte bine cu vătraiul, apoi se aşează uniform cu o lopată specială lasându-se ceva timp ca să se potolească (jarul din cuptor).
În acest timp pâinile se rotunjesc aşezându-se în forme speciale (tigăi).
Uşa cuptorului se închide şi pâinea se coace aproximativ 2 ore.
Tigăile cu pâine se scot cu acea lopată specială de lemn, iar mirosul de pâine proaspătă se simte până în uliţă.
Înainte de a fi dusă pe poliţa din cămară, pita se “spală”, adică cu apă gospodina spală „pălăria” rumenă (maronie) a pâini, pe când apa de la spălat se dă copiilor s-o beie pentru a nu le fi teamă de tunete şi fulgere.
Am vorbit până acum despre “pâinea cea de toate zilele” prin care ne asigurăm existenţa fizică şi nu căutăm „Peste pâine şi colaci”, însă, în tradiţia noastră, grâul, făina şi pâinea au un loc ritual important deoarece urmăresc viaţa individului (familiei) nu doar de la naştere şi până la moarte, ci şi după moarte.
Din amintirile mele precum şi a celor mai vârstnici, dar şi din (încă!) practica noastră actuală aş vrea să amintesc acea pâine rituală a noastră, care deţine şi rol de jertfă, rol în magie şi un rol apotropaic.
Destinaţia pâinii o hotărăşte nu doar forma, ci şi apa cu care este frământată (apă obişnuită, sfinţită, neîncepută), dar şi alte ingrediente.
În etnologia noastră, pâinea este unul din cele mai prezente simboluri.Pâinea (colacul, pogacea) este centrul tuturor evenimentelor importante, pâinea se împleteşte cu viaţa şi se include în viaţa bănăţeanului nostru.
În biserică, cele 5 pâinişoare care se folosesc în liturghie (prosfore) au imprimate deasupra pecetea ИСХС (Isus Cristos Învingătorul) şi care la sfârşitul slujbei se împart credincioşilor sub formă de anafură.
Pentru hramul bisericii sau patronul casei, naşul, respectiv gospodarul pregăteşte un colac şi o colivă drept jertfă lui D-zeu, patronului casei (sfântului) şi strămoşilor morţi.
Acest colac pentru hram şi sărbătoarea casei se frământă din făină albă cu lapte sau apă (dacă e zi de post) şi drojdie, unde se adaugă ouă, ulei, zahăr, stafide, mirodenii.
Colacul se împleteşte din câteva viţe (2 – 3 – 4 – 5) care se rotunjesc, apoi se înconjoară cu alte răsuciri din aluat.Se împodobeşte cu „ruje” şi o cruce împletită în două viţe, se unge cu ou bătut cu lapte.După ce s-a copt se „spală” cu apă îndulcită pentru că acest colac trebuie să fie cel mai frumos, dar şi cel mai gustos.
Acest colac se binecuvântează şi se taie doar în ziua sărbătorii.
Tot pentru această ocazie se pregăteşte din cel mai bun grâu, coliva.
Coliva se pregăteşte şi pentru zilele de pomenire a morţilor.
Coliva este grâul fiert ritualic, care se fierbe cu o zi înaintea zilei menite şi apoi se lasă o noapte (ca să rămână aburii în casă) până ce se va pregăti (grâul se macină, se îndulceşte, se adaugă nuci măcinate şi stafide, vanile) şi se aşează pe tavă.
De Sf.Varvara (17 dec.)fiecare gospodărie fierbe grâu (şi acum).Acest grâu se îndulceşte cu zahăr şi miere, se tămâiază şi se duce o parte la cimitir, o parte la vecini pentru pomana morţilor şi ceea ce rămâne foloseşte familia până în 19 decembrie (Sf.Nicolae).Iată şi aici dăm de cultul morţilor.
- Trei boabe de grâu se leagă cu o aţă roşie în cămăşuţa copiilor mici ca să nu se sperie sau să viseze urât.Iată un mod de ocrotire apotropeică.
O rană mai uşoară (zgârietură) se presară cu făină albă ca să se prindă mai uşor crusta.
Tot din făină albă, miere, gălbenuş şi ţuica de prune se face un unguent cu care se vindecă „copturile” pe corp.
Iată, acum făina are funcţie medicală.
Când “pălăria” pâinii în cuptor crapă se crede că va muri cineva din acea casă.Aici întîlnim un mijloc de magie.
De Rusalii şi Sf.Gheorghe, după cum şi în perioada de mare secetă când alaiul bisericesc porneşte în holde spre a se ruga şi binecuvânta grânele, la întoarcere în sat deasupra credincioşilor se aruncă boabe de grâu.
Când iasă din biserică dupa cununie şi asupra mirilor se aruncă boabe de grâu ca să le fie viaţa prosperă şi prolifică.
În Cenad şi Sânnicolaul Mare am văzut cum se aruncă grâu după sicriul cu mortul cu scopul ca în acea casă să încolţească din nou viaţa.
Piţărăul (“polajenik”) vine în casele gospodarilor în dimineaţa de Ajun, gospodina îl aşează pe o pernă cu pene, iar deasupra capului piţărăului, dintr-o sită ea îi presară boabe de grâu.
Grâul se pune şi în vasul în care se ţine lumânarea de Crăciun; fitilul acesteia se va stinge in boabe.
Până de curând unchii miresei duceau la nuntă “pogacea” miresei.
Pogacea cea veche eu n-am văzut-o, dar tortul numit “Pogacea miresei” îl ştiu şi ştiu că cea mai bună reţetă este cea din Variaş (Timiş).
Obiceiul ducerii “pogăcii miresei” a dispărut total însă este înlocuit cu tortul mare al miresei cumpărat din cofetărie.
Când copilul mic face primii paşi, mama îi pregăteşte o turtă (pandişpan) numită “postupovniţa” (= a participa) care se rupe copilului deasupra capului şi se împarte copiilor participanţi la eveniment.
A rămas şi expresia : “Nu i s-a rupt – postupovniţa – la timp” atunci când cineva greşeşte în viaţă.Înseamnă că acestă pogace a avut şi un rol important când copilul porneşte în viaţă singur...
Pentru seara priveghiului la mort se frământă pogăci dospite cu zahăr (2, 4, 6) şi care se servesc încă calde celor prezenţi.
Precum am spus, viaţa ni se scurge între 2 aluaturi dulci.
Dupa înmormântare, timp de 6 săptămâni se lasă pe pervazul ferestrei de la camera mortului un pahar de apă şi o bucată de pâine ca să se constate zilnic dacă „sufletul” a vizitat casa.
Când se caută un înecat, cineva din familie frământă un colac rotund, în miezul căruia împlântă o lumânare aprinsă şi-i dă drumul pe apă...colacul se va opri deasupra înecatului.
Pentru zilele (sâmbăta) morţior se pregăteau prescuri (“poskuriţe”) din aluat de pâine.
Se frământă un aluat dospit, se rulează un sul, se taie cu latura palmei în bucăţi mai mici, pe mijloc se răsucesc, iar deasupra li se imprimă НИКА cu un prescuraş(ştampilă de lemn).
Tipsia în care se coc se pudrează doar cu făină.
Aceste prescuri se frământau de dimineaţa ca până la prânz să poată fi duse la cimitir dar se duceau şi la vecini.
Se consideră fiecare sâmbătă ca zi a morţilor, însă găsim pe calendar 4 date însemnate ca sâmbete ale morţilor.
Până şi acum se mai fac prescuri, însă mai des se duc gogoşi (“krofne”) sau coardă cu mac şi nucă.
Bătrânii spuneau că pentru sufletul morţilor trebuie pregătit aluat dospit, care să se împartă şi să se mănânce încă cald.
Atunci când se apropie Crăciunul, gospodina are de pregătit:colacul mare, colăceii pentru colindători, „sănătatea”, „soarele” şi „luna”, „boii în jug”, „curtea cu păsări, animale,..., cesniţa...
Toate acestea sunt aluaturi rituale, care se frământau în dimineaţa de Ajun.
În această câmpie Crăciunul nu se putea imagina fără “colacul mare de Crăciun”.
Acest colac era astfel împletit: la mijloc o pâinică rotundă (întotdeauna rotund), care se înconjura cu o împletitură din 2 – 3 suluri de aluat.Deasupra colacului, sub formă de cruce se pune o împletitură răsucită din 2 suluri de aluat.În cele 4 părţi se pun 4 „ruje” (trandafiri), 2 sub forma unor colăcei si2 sub forma unei bentiţe crestate şi rotunjite (ca um melc crestat).
De asemenea se împlântă în aluat şi o nucă în coajă.
Când colacul este copt, în mijlocul unei ruje se împlântă un fir de busuioc, în jurul căruia se întinde un fir de lână roşie (aţă roşie).
Colacul se pune în capul mesei, uneori într-o sită sau chiar pe paie şi aici tronează până a treia zi de Crăciun, când capul familiei îl taie sub formă de cruce, „rujele” se scot şi se dau animalelor şi zdrumicate, păsărilor.
Colacul tăiat este mâncat de familie.
Tot pentru Crăciun se pregătesc din acelaşi aluat şi colăceii pentru colindători.
“Sănătatea”(“Zdravlie”) are forma unei franzeluţe pe suprafaţa căreia se produc atâtea crestături câţi membri are familia.Coaptă, franzeluţa se unge subţire cu miere.Această pâine nu se taie, ci se rupe mâncându-se cu meniul serii de Ajun întreaga bucată (ca să fii tot anul sănătos!).
Cu jumătate de secol în urmă am privit cum bunica mea şi vecina ei (Liubiţa Jichici) au format într-o tipsie două franzele legate cu un sul răsucit de aluat.Acest colac a fost numit “Boii în jug”.Când a fost copt, “boii” au fost legaţi de gât cu un fir de lână roşie.
Nu-mi aduc aminte când şi cine a mâncat din acest colac.
Şi acum anumite familii frământă “soare” (“sunţe”) şi “lună” („meseţ”) – în forma unui corn mai mare, pe când în alte case pe o tipsie rotundă se întinde subţire aluatul pe care se aşează forme de: oi, păsări, cioban.
Această pogace se cheamă “curtea” (“avlia”).
În casa lui Miloş şi Liubiţa Stepanov (Gavra) din Gelu încă prin anii 50 ai secolului trecut, de Crăciun se frământa „sănătatea”, „luna” şi „curţile”.La ei aluatul nu se făcea de post, ci se frământa făina cu lapte şi ulei.
“Curtea” (“avlia”) se cocea într-o tavă rotundă ca o pogace pe care din aluat se aşezau: cupe de tulei, şira de paie, iar la mijloc, în poziţie verticală “gazda”.
Iată, cât arhaism, deoarece noi şi acum ne conducem uneori după mişcarea astrelor!
Tot de Crăciun în fiecare casă se frământa un colac (nu de post) care se duce ca cinste naşului , dar şi un colac pe care mama îl duce fiicei, care s-a mutat în casa socrilor.
Aceşti colaci erau cei mai frumoşi şi erau duşi înveliţi în şervete albe de pânză bine apretate, stârnind admiraţia celor pe care îi întâlneau.
În prezent, tortul (de obicei de cofetărie) a luat locul acestui colac de cinste (dacă!).
Un aluat deosebit pentru Crăciun este “cesniţa”, care se pregăteşte şi acum în fiecare casă de sârbi.
De obicei se frământă în prima zi de Crăciun (Cenad, Variaş, Saravale, Gelu) sau în ziua de Anul nou (14.ianuarie) în Felnac, Mănăştur, Pecica.
În zona mureşeană cesniţa nu se frământă cu drojdie, ci din făină, apă neîncepută, puţin ulei şi un strop de sare.Această compoziţie se frământă mult până devine un aluat elastic de “plăcintă întinsă”, din care se întind pe masă, peste un măsai curat de cânepă, foi ( de obicei 7, 9 sau 11), care se lasă puţin să se zvânte, apoi se aşează (2 – 3) în tava bine unsă cu ulei încins, se presară apoi fiecare cu nucă măcinată, zahăr, miere topită şi stafide.
Când ajunge la jumătate, gospodina aruncă peste cap (umăr) un ban de metal (aur, argint, aramă,...).Cel, în a cărui bucată se va găsi acest ban, îl va purta în buzunar ca talisman sau îl va folosi când cumpără un obiect important (casă, animal, pământ).
Dacă banul a fost de aur sau argint, atunci gazda casei îl răscumpăra de la cel care l-a găsit şi-l punea în găleata cu apă cu care adăpa animalele până la „Crăciunul mic” (Anul nou – 14 ian.).
Cesniţa, astfel pregătită se taie (necoaptă) în bucăţi, se stropeşte bine cu ulei încins şi se coace.Coaptă se unge cu miere topită.
Şi în prezent cesniţa este prăjitura nr.1 în casele sârbilor.Gospodina sau cel mai vârstnic bărbat din casă “împarte” cesniţa mesenilor în prima zi de Crăciun, menind fiecare bucată: 1 – întemeietorului casei (deşi, uneori este necunoscut), 2 – piţărăului, 3 – călătorului ocazional, 4 – păstorului (văcarului) şi abia acum celui mai în vârstă membru al familiei şi pe rând până la cei mai tineri.
Multe cesniţe am văzut, am frământat şi am gustat, însă doar într-o casă am întâlnit o porţionare deosebită a prăjiturii înainte de a se pune în cuptor.
Deşi tipsia era dreptunghiulară, în mijloc cu vârful cuţitului se tăia un cerc micuţ, apoi unul mai mare şi al treilea, mai mare.
Din mijloc (de la cercul mic) se tăia în diagonală, astfel încât bucăţile aveau forma neobişnuită.Oare şi acestea să fie simboluri solare (soare şi raze de soare) ?!
Astfel se taia cesniţa în casa soacrei mele (Gelu – Iorgovan Pava) până la moartea ei în 2007.
De Anul nou, obligatoriu se pregătea o prăjitură “vasiliţa”.
La noi se frământă tot un aluat “dulce” cu făină şi apă, fără drojdie.
Foile întinse se umplu cu nucă şi zahăr, care se rulează ca un ştrudel subţire, apoi se modelează sub formă de melc.Fiecare bucată se “ştampilează” cu trei fire de trestie legate cu lâniţă roşie.Se pregătesc atâtea “vasiliţe” câţi membri are familia.
De Paşti se frământă un colac cu lapte şi ouă, bine şi frumos împletit, care se ducea la cimitir şi se împărţea de “sufletul morţilor”.
Acest colac a fost cu timpul înlocuit cu plăcinta dospită (coarda) cu mac şi nucă, ca în present să ducă fiecare la cimitir ce are şi ce poate.
Ziua de Sânpetru aducea prima plăcintă întinsă cu mere, pentru că abia atunci se dădeau de sufletul morţilor mere de Sânpetru şi bucăţi de astfel de plăcintă.
Şi, în sfârşit, să nu uit (sunt sigură că oricum am uitat destul) cea mai evidentă formă a ospitalităţii noastre este aşteptarea musafirilor în pragul casei cu pită (colaci) şi sare (la fel ca şi la români).

 

Promo

Salbe

Biblioteca Banat

Vizitatori Banaterra

Display Pagerank