Calendarul obiceiurilor de pe Valea Pogoniciului - Iosif Cireşan-Loga

versiune gata de tipărirePDF version

 

În loc de prefaţă

Motto
Dacă ne pierdem Datul tare mi-e teamă ca altceva să punem

în loc...nu avem. E datoria şi nu uitam asta!.

Sărbătorirea unui veac de la constituirea Fenomenului condeierilor plugari se
înscrie într-un program foarte generos al Reconstituirii Mişcării
în sine

Avându-se în vedere că Timpul nu iartă pe nimeni iar amprenta
trecerii sale s-a lăsat cel mai bine peste lucrurile
perisabile, am pornit un proces extrem de dificil: refacerea unui
traseu de recondiţionare a scrierilor vechilor condeieri, mai ales a
a manuscriselor, caietelor cu notiţe, jurnale şi de ce nu a unor
lucruri care le aparţinuse, în vederea constituirii unui Muzeu
al Ţăranului condeier.

Mulţi dintre înaintaşi, mai cu seamă cei din prima generaţie, au
trecut în fondul pasiv, îngroşând rândul
anonimatului: unii au rămas în conştiinţa comuniăţii prin
amintiri vagi, alţii şi-au semnat actul trecerii prin lume prin
câteva publicaţii de reviste şi în reviste, publicaţii
de cărţi; cei mai mulţi însă trăiesc prin circuluaţia
orală a producţiilor lor, îndeosebi prin poezie şi cântec.

Mi s-a părut corect să ne îndreptăm atenţia, în primul
rând spre ultimii Piloni care au meritul excepţional de a fi
luptat pentru păstrarea identităţii Fenomenului, oferindu-i
continuitate în momentele sale de regres şi constituind
totodată o puternică punte de legătură către acei care încearcă
să preia Stacheta.

În
al doilea rând atenţia nostră se îndreaptă spre
procesul de recuperate a acestui gen de literatură.

Dacă vom reuşi sau nu, tot timpul va fi acela care îşi va
spune cuvântul.

Deocamdată Veteranul mişcării noastre, Cetăţeanul de onoare al Festivalului
Condeierilor plugari, Ediţia I, 2007, Timişoara, Iosif
Cireşan-Loga.

I

Cuvânt de început

Creaţia populată este o artă fără margini. Izvorăşte ca apa dintr-un
izvor, nu se mai gată. Şi cât de frumos îşi urmează
cursul an de an!

După cum soarele îşi varsă razele de lumină asupra vieţii
noastre, tot aşa şi creaţia populară, cu datinile şi
obiceiurile, care s-au păstrat până în zilele noastre,
continuă să se reverse, încă, peste pământul nostru
bănăţean, bucurându-ne şi încântându-ne.

Strămoşii nostri le-au trăit, fără îndoieli, păstrându-le ca pe
o torţă vie, păstrându-şi deopotrivă cu ele limba,
apărându-şi, cu preţul vieţii, glia de care au fost legaţi,
ca într-un sfânt legământ!

Mai avem noi astăzi obiceiuri?! Cele mai multe au pierit odată cu
venirea regimului comunist. Politica acestui regim a fost să
distrugă pe ţărani, talpa şi stâlpul acestei ţări, să ne
distruga obiceiurile şi unitatea de neam. Acest lucru se vede astăzi
foarte bine.

Cinstiţi plugari şi voi harnici gospodari legătura noastră cu
glia este Sfântă!!!

Dacă nu le mai putem păstra obiceiurile strămoşeşti, aşa precum şi
noi le-am preluat, cu siguranţă ni le putem măcar aminti!.

Iosif Cireşan-Loga

Anul Nou

De Anul Nou toată lumea se pregăteşte să facă curăţenie în
camere şi de-a rândul, să înschimbe cămăşile pe
altele curate şi noi, că aşa s-a zis: "anul care vine să le
găsească pe toate în regulă!".

La
ora 12 noaptea toţi din familie închinau pahare cu răchie
în cinstea Anului ce a venit. Cine a avut arme civile a
tras focuri, în sus, iar copiii cu carbit, au bubuit satul.

Clopotele de la biserică s-au tras ca să vestească şi ele Anul Nou.

După ce au închinat păhărelele cu răchie, s-a mâncat
cotoroage (răcituri).

La sate tinerii s-au strâns mai mulţi într-un loc şi jucau
până dimineaţa, având între ei un muzicant plătit
de cu ziua.

În dimineaţa de Anul Nou pe la casele gospodarilor veneau
copiii cu Sorcova sau mai veneau ţiganii cu colinzi.

De Sfântul Vasile îşi ţin ziua numelui pe cei care îi cheamă
Vasile.

Pluguşorul

Aho, aho,
cinstiţi plugari

Şi voi
harnici gospodari,

Vă urăm ca
să trăiţi

Şi ca pomii
să-nfloriţi;

Cu An Nou şi
sănătate,

Am venit la
voi, la sate,

Să v-aducem
veste bună,

Din
bătrâni; ea aşa sună:

Să ne daţi
un cârnăcior,

Mare până
la picior

Ş-un
colac cu brânzişoară

Mare pân
la cingătoară;

O
sticlă răchie tare,

Să vă fie
de urare

Că şi noi
ne-am chinuit,

Un an de
zile-am tot venit

Cu
plugu' albu de
argint,

Trăgând
brazda prin pământ,

Răsadniţa
din ogor,

Fir verde de grâuşor

Cu
boabă roşie în spic

Şi mare cât
un voinic...

Ia măi
strigaţi, voi voinici,

C-aşa-i datina pe-aici,

Să urăm şi să cântăm,

Mai departe
să plecăm!.

( auzită de
la Petru Roşu, 4 clase primare, 69 ani, Valeamare)

Din
bătrâni, se credea, că nu e bine în ziua de Anul Nou ca
primul care îţi intră în casă să fie femeie, fiindcă
ea aduce nenorociri în familie, ci e bine să intre un bărbat,
care aduce bucurii.

Bobotează

De
Bobotează toată lumea se duce la biserică ca să-şi ia molitva
sfinţită şi dacă vin acasă, cei care nu au fost la biserică,
beau molitvă de trei ori că aşa se zice că e bine şi se
stropeşte fânul şi zobul (uruială), care se dă la
animale şi la păsări, pentru că molitva e curată şi sfântă
şi nu lasă bolile să se prindă de animale.

Molitva
se păstrează timp de un an, în casa omului (până la
Botezul următor). Ea nu se strică.

Strecenia

Strecenia
se sărbătoreşte la 2 februarie. În această zi în
biserică se prăzmuieşte, după stilul creştin, Întâmpinarea
Domnului.

Tot în această zi este şi Ziua Ursului, care pică la
jumătatea iernii.

Se
zice că în dimineaţa acestei zile ursul iese din bârlog,
să vadă cum e timpul. Dacă este frumos şi răsare soarele,
înseamnă că timpul mai ţine geros, cu iarnă şi ursul intră
înapoi în bârlog. Dacă este noros şi nu-şi vede
umbra, atuncea ursul nu mai intră în bârlog; stă afară
şi asteaptă vreme bună, ca să vină primăvara mai în
vreme.

Mai
este o vorbă, că dacă Strecenia găseşte zăpadă mare, ea o
topeşte iar dacă găseşte pământul gol, fără zăpadă,
tot ea o aduce.

Această
sărbătoare are ceva din vechime, de a rămas că este Ziua Ursului.
În această zi, spune, tot vorba populară, ursul se teme de
umbra lui, dacă este soare, şi de aceea intră înapoi în
bârlog iar iarna continuă.

Blagovişteana

Blagovişteana se ţine, ca sărbătoare a doua zi după Bunavestire,
când arhanghelul Gavrilă i-a adus vestea Fecioarei Maria că
va naşte pe Mântuitorul Cristos.

Se
sărbătoreşte numai de femei; oamenii (bărbaţii) lucrează,
asta pentru că lucrul muieresc e mai greu. Ele trebuie să ţină
această sărbătoare pentru a fi bine în casă şi să nu
apară anumite boli. Se face curăţenie în toată casa. Totul
se purifică fiindcă odată cu sosirea primăverii apar cele mai
multe boli.

În
această zi se mănâncă peşte.

De
această zi, se zice, nu e bine să laşi vacile sau junincile să
prindă viţei, fiindcă atunci când i-ar făta, aceşti viţei
ar fi bolnavi. Tot în această zi nu se pun ouă sub cloşcă,
pentru ca puii să fie feriţi de rău.

Cum
va fi vremea la Blagovişteană aşa va fi vremea şi la Paşti.

De
multe ori ciobanii se urcă pe vârful boghiilor
(clăilor de fân), cu topoare în mână, ca să
sperie Iarna. Toate vitele se scot la păşune, ca să se arate
zilele primăverii.

Dacă
în această zi oaia borboloşeşte( cu sens de a căuta)
cu botul în iarbă verde, vremea va fi frumoasă şi mănoasă.

Dacă de Blagovisteană se vede o frunză verde, atunci vara va fi
bună.

În
această zi se bea zeamă de curechi, iar femeile strâng
zăpadă, o topesc şi se spală pe tot corpul, ca bolile să nu mai
poată avea efect asupra omului. Apoi se stropeşte toată casa,
împotriva duhurilor rele. Femeia bătrână ia mătura,
mătură şi descântă:

Hei!
Boi negri,

Io m-am sculat,

Cu mătura v-am măturat,

Dăparte
v-am lăpădat,

Sub
brăduţi mărunţi,

Sub poale
de munţi.

„boii
negri", purecii ce stau vara pe „sub brazi" sunt alungaţi în
felul acesta de fermecătoare.

În
ziua de Blagoslovenie se desfac stupii, care erau împachetaţi
de iarnă. Este bine ca un copil mic să fie dezbrăcat în
pielea goală şi dus la stupi, cu o lumânare aprinsă,
păstrată de la Paştele trecut, acest lucru semnificând
veselia şi prosperitatea.

De la
Blagovişteană încep să sosească păsările migratoare. Şi
cucul soseşte în această zi. Se zice că dacă vin mai multe
berze deodată, primăvara va fi furtunoasă, ploioasă, răcoroasă.

Când
vezi prima dată rândunele e bine să te speli pe faţă cu apă
sau cu lapte, ca faţa să fie curată, să nu se crape pielea sau să
se facă aluniţe. Se spune:

„aluniţele mele,

pe
penele tăle!".

Dacă
vezi mai multe rândunele înseamnă că anul este bogat şi
nu vei fi singur, dar dacă vezi una singură, toată vara vei fi mai
mult singur.

Ziua
Cucului

În
ziua de Blagoviştenie se dezleagă limba păsărilor, mai cu
seamă a Cucului care, zice vorba, toată iarna a fost Uliu iar în
această zi se transformă în Cuc.

E bine
ca această zi, a cucului să te găsească cu mulţi bani în
buzunar, pentru ca să fii vesel şi în voie bună tot anul,
să-ţi meargă totul din belşug.

Când
cântă cucul prima dată trebuie să fi atent de câte ori
cântă, că el numără anii vieţii dar şi banii; atâţea
bani se dau de pomană copiilor, ca să-şi cumpere bomboane, de câte
ori cântă cucu', fiindcă aceşti bani semnifică „norocul
banilor" pe care cucul ţi i-a dat. Se zice:

Cucule

Puicuţule

Câţi
ani îmi vei dărui,

Până
ce eu voi muri?.

Feciorii şi
fetele de măritat mai spun:

Cucule

Voinicule,

Câţi ani îmi vei da,

Până
mă voi însura?;

Cucule,

Bunule,

Câţi ani îmi vei da,

Până
mă voi mărita?.

Moşii
- Sâmbăta morţilor

Această
sărbătoare se ţine în sâmbăta, la începutul
Postului mic, înainte de Zăpostâtul-mic. În
această zi se dau de pomană cotoroage (răcituri) şi grâu
fiert, pentru că e ziua morţilor. Obiceiul se păstrează foarte
bine până în zilele noastre. Fiecare familie fierbea
cotoroage şi grâu fiert şi se dădea de pomană la rudenii şi
prin vecini. Care aveau rude în alte sate duceau pomană şi
acolo.

La
toată casa se fierb cotoroage şi grâu. Cotoroagele se mănâncă
numai în ziua moşilor. Duminica nu se mănâncă însă,
ca să nu te prindă frigurile. Luni se mai poate mânca din
aceste cotoroage.

Sărbătoarea
moşilor se ţine în cinstirea şi memoria strămoşilor.

Femeile
merg la cimitir, cu flori şi cu tămâie pentru a-şi cinsti
moşii.

Se
spune că Moşii sunt buni, vin cu cotoroage, iar Babele care vin în
luna lui martie, sunt rele, vin cu ploi şi vânt rece.

Zăpostâtul
Mic

Această
sărbătoare nu are o dată fixă. Ea depinde de data Paştelui. De
la Zăpostâtul Mic e Lăsatul de carne. Până la
Zăpstâtul Mare, această săptămână se mai numeşte şi
Săptămâna albă, pentru că în Sâmbăta
moşilor se împărţea brânza între ciobani.

E
un obicei la ciobani, când se apropie, această perioadă, ca
oile să se înţărce, să nu le mai mulgă. Se strânge
brânza la un loc şi o împart în Săptămâna
moşilor. Ciobanii patru, cinci, câţi sunt la o stână
îşi mai iau oi în păzit. Brânza rezultată şi-o
împart între ei în această săptămână.

De
aceea i se mai spune şi Săptămâna Albă sau Săptămâna
Brânzei.

Zăpostâtul Mare

Zăpostâtul
Mare se mai numeşte şi Lăsatul de brânză. În
sâmbăta, înainte de Zăpostâtul Mare se mai
prăzmuieşte în familie şi Sâmbăta lui Lazăr,
când se face plăcintă cu brânză, pentru Lazăr, cel
din Testament, care cerşea.

În
ziua de Zăpostât se ciocnesc şi ouă roşii, dar de aici
încolo se ţine postul regulat.

Lunea curată

Lunea
Curată se ţine prima zi după Zăpostâtul Mare. În
această luni se spală şi se opăresc toate oalele, lingurile şi
blidele. Apoi se spală rufele făcându-se curăţenie de-a
rândul, în pregătirea pentru Postul Mare.

Mai
era un obicei că femeile torceau fuiorul şi-l răschiau (se
adunau) făcând motche. În această zi se opăreau bine
în leşie şi se puneau motchele în vatra focului,
învelite în cenuşă şi acoperite cu paie de ovăs. Se
ţineau o săptămână în cenuşă, ca să albească.
Apoi le spălau bine de cenuşă, le uscau şi le lucrau în
război, să facă pânza.

Marţea
tunului

Marţea
tunului este prima marţi după Zăposâtul Mare. Această zi se
numeste zî dă tresnet. Nu lucrează nimeni nici în
câmp, nici în casă. Este o zi respectată, ca şi
Duminica. S-au întâmplat cazuri în care au fost
lovituri de trăsnet şi ziceau oamenii: "uite că nu o ţînut
ziua dă trăsnet şî l-o trăsnit". Frica dă trăsnet face
pe oameni să aibe respect pentru această zi. Astfel ei vara sunt
protejaţi de eventualele trăsnete.

În
această zi oamenii şi copii se duc la pădure după flori şi
rădăcini de spânz. Această plantă se usucă şi este
folosită ca medicament, pentru momentele în care li se
îmbolnăvesc animalele.

La
animalele bolnave spânzul se introduce în urechi, la
coadă sau în jurul zonei bolnave. Vitele cornute, bolnave de
antrax, au fost salvate în nenumărate cazuri cu rădăcini de
spânz ( 4-5 aşchii) împlântate în preajma
zonei. Dacă este folosit din vreme spânzul împlântat
în preajma rănii, mănâncă carnea (bolnavă), face
rană, care apoi se vindecă cu ceai de măru' lupului (păsulică).

Se
zice că spânzul numai dacă se culege în această zi are
putere, este „de leac", fiindcă în marţea tunului
este ziua lui.

Vinerea
se zice nu e bine să se adune fusele, motchele sau ghemele cu fir
tors, fiindcă căpiază oile. Boala este specifică,
periculoasă la oi pentru care nu există leac.

Sfântul
Teoader ( Sântoaderii)

Din
prima luni, după Zăpostâtul Mare, încep Caii lui
Sântoader, din Lunea Curată, care ţin două săptămâni.
Începând chiar de sâmbătă seara, în prima
săptămână, până joi sunt Caii cei Buni iar a
doua săptămână, tot de sâmbătă intră Caii cei
Răi (cei orbi şi şchiopi). Aceste datini se mai ţin şi acum
pe la sate. Ziua se lucrează dar nu se înnoptează cu acest
lucru. Nici lampa nu se aprinde. De cu ziuă se face totul în
aşa fel ca după asfinţitul soarelui să nu mai lucreze nimeni.
Nimeni nu trebuie să fie la câmp. Şi cina se ia de cu ziuă,
până a nu se întuneca. Seara toată lumea este în
casă şi se încunie(încuie) toate uşile, ca,
dacă vin Caii, să nu poată intra în cameră.
Dimineaţa nimeni nu se scoală din pat până nu s-a vederat.
Abia când este ziuă, pe deplin, se deschid uşile.

Săptămâna
a II-a, a Cailor Răi este mai înspământătoare,
că se zice că aceştia nu cruţă pe nimeni. În săptămâna
aceasta nu se lucră deloc.

Legende
şi povestiri sunt multe, puse pe seama acestor Cai, cu fel de fel de
întâmplări. Unii oameni mai îndrăzneţi, zice-se,
s-au pus pe caii lor şi călare au plecat în toiul nopţii
prin sat. Caii au nechezat, s-au speriat. Ceva era...

Se
vorbeşte că unii oameni au fost striviţi de Cai şi s-au
cunoscut potcoavele pe corpul lor. La unii ar fi intrat chiar în
bucătărie şi ar fi spart blidele.

Oamenii
auzind de faptele lor s-au speriat. Au ţinut totdeauna sărbatoarea
lor, prin nelucrare. Mulţimea crede însă că obiceiul s-a
moştenit de la bătrâni.

Îmi
amintesc cum mama, ca să fie sigură, întărea uşa pe
dinăuntru cu un par. Pe noi, copiii, de cum asfinţea soarele, ne
lua în casă şi nu ne lăsa să mai plecăm nicăieri, ca să
nu ne prindă cumvra caii, să ne calce în picioare.

Sunt
atâtea păreri ale oamenilor, încât sunt crezute,
că aşa s-a întâmplat, de aceea aceste două săptămâni
au fost sărbătorite şi în satele din valea râului
Pogonici până în preajma celui de-al II-lea război
mondial. Azi tinerii nu mai ştiu de Caii lui Sântoader.

Povestea Cailor

Până
în zilele noastre se ştie despre Sântoaderi şi
despre sărbătoarea lor. Această poveste ciudată a băgat
multă spaimă în popor dar mai mult în femei. Ele au
multe poveşti despre aceşti cai care s-ar fi arătat printre
oameni, ca să facă rău.

Aceste
săptămâni, ar fi stingărit (stingherit) mult din
munca femeilor, pentru că femeia trebuia să toarcă şi să ţese
pe timp de iarnă, ca să nu o prindă primăvara, când se
începea munca câmpului, cu lucrul negata.

Pe
timp de iarnă, altădată, furcile se strângeau sara, când
la o casă când la alta, ca să toarcă. Aici şedeau până
noaptea târziu, cântau, jucau şi spuneau poveşti.

Ca să
nu rămână cu torsul în urmă, femeile îndrăzneau
să lucreze şi să ţină şezători chiar şi în Săptămâna
cailor.

Povestea
spune că la o şezătoare au fost şi două fete care au fost
surori. Într-un timp al nopţii au venit la ele doi voinici
înalţi şi frumoşi, întrebându-le dacă torc. Ele
au răspuns că torc. Fetele au aruncat ochii la voinici. Voinicii,
la fel, au aruncat ochii la fete, cât erau de frumuşele dar,
cică feciorii erau cai, numai că s-au prefăcut în feciori şi
coada au băgat-o pe tureacul (călcâiul) de la cizmă.
În timp ce glumeau cu fetele una a observat, şi mama lor de
asemenea, coada pe tureacul de cizmă dar nu au cutezat să zică
nici o vorbă. Mama fetelor s-a dus repede acasă şi a întors
toate oalele cu gura în jos, căci aşa cică e bine şi caii
nu vor mai avea putere. Cele două fete au rămas mai departe la
Şezătoare dar numai una glumea cu ei. Cea care a observat cine sunt
ei, s-a întristat şi nu mai vorbea cu cu ei, decât ca
să priceapă sora ei, că aceşti doi feciori nu sunt oameni ci cai.
Fata a început să cânte un cântec, că doar va
înţelege sora ei, care era cuprinsă de admiraţia feciorilor,
frumoşi din cale-afară:

Toarce, soro şi răstoarce

Şi
mi-ţi fă la folomoace

Nu căuta
dumbranicului

Că-i înalt şî sprâncenat

Şi cu coada pe tureac.

Fata
nu a înţeles nici acest cântec a lu' sora ei ci a
glumit cu ei mai departe.

Sora
care a cântat a început atunci să tragă din caierul de
fuior folomoace pe care le-a aruncat pe sub pat, ca să nu se vadă.
Şi când a fost gata caierul din furcă, le-a zis că se duce
până acasă, (şedea prin vecini), să-şi aducă alt caier
pentru tors. Dar dusă a fost.

I-a
povestit lu' mamă-sa cum ea a cântat un cântec pentru
soră-sa şi că aceasta n-a înţeles şi cum ea s-a grăbit să
scape dintre ei, minţind că pleacă acasă după caier.

Mamă-sa
când a auzit aşa ceva a plâns mult şi a răspuns:

Maica ta i-a cunoscut,

De
aceea m-am ascuns;

Nu
erau adevăraţi,

Aveau
codă pe tureac;

Pus-am
oalele cu gura-n jos


vă scap de-aceşti hoţi!.

După
un timp Caii au venit şi la ele acasă, dar fiind uşa
încuiată, aceştia au strigat: deschide-ne Oală,
deschide-ne Blid dar nu li s-a deschis, căci toate erau cu gura
în jos. Apoi Caii au strigat: Deschide-ne Hârb
(ciob de oală din pământ). Acesta a fost uitat şi nu a fost
cu gura în jos. Când a plecat Hârbul să deschidă,
mama a luat un bât (băţ) şi l-a spart, încât
hârbul nu a mai putut deschide uşa. În acest timp au
cântat cocoşii şi Caii au plecat de la uşă.

Dimineaţa,
cum s-a vegerat (s-a crăpat de ziuă) au văzut maţele lu'
cealaltă fată, înşirate prin flori.

La
Sfântul Toader fetele se spălau pe cap cu apă în care
puneau iederă şi un ban de argint, ca să fie frumoase, ca iedera
şi căutate, ca banul de argint.

Priveghiul

Priveghiul
se ţine de 1 aprilie a fiecărui an. Copiii de la vârsta de 8
până la vârsta de 20 de ani, strâng cocenii
(tulei, resturile de la porumb) scoşi de la vite, de cu ziuă şi
fac boghee (claie mare) la crucea drumurilor din sat.
Seara când începe să se întunece aprind focul. Tot
satul se strânge în jurul focului. Fetele într-o
parte şi băieţii în altă parte. Încep să strige, în
versuri, feciorii către fete şi fetele către feciori. Se
batjocuresc, în glumă unii pe alţii şi nimeni nu se supără.
Fetele strigă:

Nu aţi
auzit ce-i nou în sat?

De un fecior
bătrân, uitat,

La
Ciuciconi, la cel bogat

Un
fecior cam mic de stat (statură);

Feciorii nu se lasă ci strigă şi ei, răspunzând fetelor:

Auziţi
ce s-a-ntâmplat,

Cu
fata lu Şcioponi,
al bogat.

Ar fi cam
dăvreme dă măritat,

Dar îi
cam negruţă şi fără stat

Se mai strigă:

...fata
lu'...cutare, ştie cânta

dar nu
ştie trăgăna (doini).

Fata
răspunde:

feciorul
lu'...cutare, ştie juca

dar nu
ştie mângâia...!

Şi aşa
urmează, pe rând, până ce toţi sunt batjocuriţi.

Mai
vine şi câte un fecior care ştie a cânta la fluier şi
încep pe urmă jocul în jurul focului. Se adună tineri,
copii, femei, bătrâni şi stau şi se distrează până
târziu, în noapte, când focul se domoleşte.

Dar
un lucru se poate observa că cei îndrăgostiţi îşi
strigă unii altora, prefăcându-şi dragostea în
batjocură, dar fără supărare. În acest fel se grăbesc
căsătoriile. Şi de ce să mai stea feciorul, că-i bătrân
şi l-a ajuns vremea?. La fel şi la fată, că-i bătrână, îi
trece vremea şi se urâţeşte...

Prin
aceste strigături nu se laudă cu frumuseţea lor tânără ci
se blamează (batjocură fină): că e mic, că e negru şi
urât, că nu are stat(corp frumos).

Acest
obicei este rămas de la strămoşii nostri geto-daci, din miturile
lor antice.

Astăzi
se mai face focul dar s-au pierdut stigătele.

Lupinii
- Ziua Lupilor

După
cele două săptămâni ale Cailor, în a III-a săptămână
se ţine, Ziua Lupilor.

Acestă
zi numai babele o ştiu, când trebuie ţinută, tot ca o
sărbătoare. Să nu se lucreze în casă, că cică nu e bine.
Cine lucrează atunci, ăluia îi mănâncă Lupul oile

În
crezul oamenilor aşa se crede că sărbătorind această zi oile
sunt ferite de lupi.

S-a
întâmplat la un ţăran sărac, că a avut o singură
oaie iar iarna a ţinut-o într-un staul de nuiele. A venit
lupu' noaptea şi a mâncat oaia. S-a făcut multă vorbă,
vecinii au zis că lupu' a mâncat oaia, pentru că femeile,
din familia aceea nu au ţinut Ziua Lupului. A venit lupul şi s-a
dus la o singură oaie şi nu la turma din vecini, pentru că cei din
vecini au cinstit sărbătoarea.

Aceste
sărbători s-au ţinut şi din teamă, ca o prevedere.

Ziua căzutului din lemne

După
Ziua Lupilor se ţine Ziua căzutului din lemne. Această zi se ţine
numai de către femei. Ele nu lucrează în casă, dar în
câmp lucrează, cu oamenii (bărbaţii).

În
regiunile deluroase unde sunt mulţi pomi, ţăranii se urcau în
pomi pentru a-şi culege fructele cu mâna, fructele care aveau
să se păstreze pentru iarnă. Unii, mai ales femeile, cădeau şi
se vătămau (se răneau) rău, ba unii chiar au şi murit.

La
noi a fost obiceiu' că toamna oamenii se urcau în lemne
(copaci), ca să le ciungărească (cârnească) şi să
facă frunze pentru ca să dea iarna la oi. Şi s-a întâmplat
că unii au căzut din copaci şi iată că femeile au crezut că de
aceea au căzut fiindcă n-au sărbătorit această zi.

Aceste
zile nu se mai respectă azi.

Babele

După
sărbătoarea Moşilor, care vin cu cotoroage şi cu grâu
fiert, urmează Babele, care vin cu vânt şi cu ploi
reci. Ele apar în luna Martie şi de multe ori aduc şi zăpadă.
De aceea ţăranii zic să fie pregătiţi cu nutreţuri pentru
animale, că nu se ştie ce vreme mai aduc Babele când vin. Ele
pot fi rele şi atunci Iarna mai durează sau pot fi bune şi atunci
ele grăbesc venirea primăverii.

În
cinstea lor, pentru a fi îmbunate, să nu fie rele şi să nu
ţină mult, se dau pomeni.

Legenda Babii Dochia

Se
zice că baba Dochia a avut un singur fecior şi l-a chemat Ion.

Ion,
după ce a stat de vorbă şi cu muierea, s-a dus cu oile la munte
dar a plecat prea învreme (devreme). Iarna a fost fără
nea şi el a crezut că vine Primăvara dar după ce a ajuns pe
munte, a început să ningă, să bată vântul rece.
Mamă-sa, Dochia, a luat 12 cojoace şi a plecat la Ion dar pe drum a
nins atât de tare, încât ea nu a mai putut urca la
Ion. Obosită şi încărcată de nea a lăpădat (a aruncat)
din cojoace, până a picat jos şi a îngheţat de frig. A
îngheţat şi Ion cu oile, pe munte iar nevasta lui, singură,
a rămas să-l bocească:

Du-ce, Ioane, du-ce,

Cu oile la munce,

Dar pră mine, cum m-ai lăsat?

La marjine dă sat,

Cu furca în brâu,

Cu
secera în grâu!

O
variantă a legendei spune că regele dac Decebal a avut o soră care
s-a numit Dochia. Romanii, în urma cuceririi au făcut-o
prizonieră şi au dus-o în faţa regelui Traian. Dochia a avut
asupra ei un cuţit şi a vrut să-l omoare pe împăratul
Traian dar un general a observat asta; i-a smuls cuţitu' şi i-a
zis împăratului: „ ce facem cu ea, acum?!". Împăratul
nu a vrut s-o omoare şi a trimis-o la Roma.

9
Martie

La
9 martie este ziua celor 40 de mucenici. Această zi este
respectată în felul următor: fiecare femeie face turte
(pogăcele) din făină de grâu şi pe fiecare turtă, cu o
ţeavă, din lemn de soc, se face 40 de împunsături care
simbolizaeză pe cei 40 de mucenici. Se pun la fript, în ulei
de floarea-soarelui şi după ce sunt coapte se ung pe deasupra cu
miere de albine apoi se dau de pomană, în cinstirea celor 40
de mucenici. Pomana se dă la copii şi vecini. Cel ce duce pomana
zice: „Să le primească Dumnezeu". Cel ce primeşte
răspunde: „Să o primească Dumnezeu".

Obicei de primăvară

În
prima zi de primăvară, când pleacă ţăranul la câmp,
la arat, pune plugul în car şi toate uneltele de care are
nevoie, prinde boii sau caii, la car, în curte. Aici se adună
toată familia, în jurul carului iar femeia cea mai bătrână
ia în mână o olcuţă cu jar, pune tămâie şi se
face fum. Oamenii sunt cu capul descoperit. Femeia ocoleşte carul de
trei ori. Se zice Tatăl nostru şi iarăşi ocoleşte carul de trei
ori şi zice: „Dumnezeu să dea rod, sănătate şi spor la
muncă".

După
ce omul a ajuns în câmp, la holdă, prima dată face
rugăciunea. Nu desprinde boii până nu se roagă. Se pune cu
faţa la soare şi îşi face semnul crucii. Are capul
descoperit şi zice Tatăl nostru. Cere ajutor de la Dumnezeu să-i
dea putere şi sănătate, rod la bucate şi spor la muncă. Îşi
face iar semnul crucii şi se apucă de lucru.

Săptămâna Patimilor( Săptămâna Mare)

Copiii
se duc de sâmbătă după flori de salcă şi le pune în
biserică iar în Duminica Floriilor, la terminarea slujbei
aceste flori se împart de către preot, odată cu Sfânta
anafură, la fiecare om, câte două sau trei beţe înflorite.
Omul le duce acasă şi le pune: una la uşa casei, una la uşa
grajudului, una la poarta curţii. Se zice că florile acestea
sfinţite apără toată familia de rele.

Cum
începe ziua de luni şi până la Joi Mari, în
aceste trei zile fiecare familie se duce la cimitir şi face
curăţenie; se vopsesc crucile, se aranjează mormântul şi
florile de pe mormânt.

Joi
Mari

Încă
de Miercuri copiii se duc la pădure după lemne uscate de alun. Nu
se iau decât cele din pom (nu din cele căzute pe jos). Se fac
snopi şi se aduc în spate, acasă.

Joi,
dis de dimineaţă cea mai bătrână din familie făcea câte
o grămadă, din aceste lemne, pentru fiecare mort, punea un colac,
o lumânare. Fiecare grămadă era denumită după numele celui
decedat: „ lu' tata; lu' mama, lu' fratele sau lu' sora"
şi se ocolea, de trei ori, grămezile cu o olcuţă cu tăciuni
aprinşi, unde punea tămâie, apoi se dădea foc la grămezi.
Copiii făceau roată în jurul lor. Femeia spunea: „uitaţi-vă
copii, la care se duce fumul în sus înseamnă că mortul
era curat şi Dumnezeu îi primeşte pomana iară la care fumul
se duce în lături, acela-i păcătos şi pomana nu e
primită".

După
aceea femeia mai ocolea de trei ori cu tămâie şi cu colaci,
în care s-a pus lumânări şi dă copiilor, ca să-i
mănânce. Copiii mai şedeau pe lângă focuri, apoi
auzeau că clopotarul (crâsnicul) bisericii bate toaca.
De aici fugeau cu ciocanele din lemn în mână, să bată
toaca. Cea mai mare bucurie a copiilor era să bată toaca. Cu mic,
cu mare se perindau ca să bată toaca care se afla în curtea
bisericii.

Plăcinta lui Lazăr

În Sâmbăta lui Lazăr se face plăcintă cu brânză
şi se dă de pomană prin vecini pentru sufletul morţilor

Legenda lui Lazăr

Se
zice că o femeie a avut un copil şi a fost tare bolnăvicios. Cum
mama lui a fost foarte săracă copilul s-a îmbolnăvit şi mai
rău. Nu mânca nimic dar a dorit să mănânce plăcintă
cu brânză. Sărmana nu avuse din ce să-i facă plăcintă şi
copilul a murit cu dor de plăcintă cu brânză. Pe copil l-a
chemat Lazăr. Nu este vorba de Lazăr cel din Sânta Scriptură;
este doar o potrivire de nume. Şi mama lui Lazăr tot a plâns
şi tot a mers la Lazăr la mormânt, cu flori, de i le-a pus pe
cruce.

Se spune că
Lazăr ar fi murit în sâmbăta înainte de
Zăpostâtul Mare. Şi de aceea femeile fac plăcintă cu brânză
şi dau de pomană.

În
unele sate se dau de pomană şi ulcioare de ceramică cu flori, la
cimitir iar la Duminica Floriilor duc câte o ramură de salcă
verde, pentru cinstirea celor morţi şi a lui Lazăr.

Vinerea
mare (neagră)

În
această Vineri toţi copiii din sat veneau la biserică şi cete de
copii şi fete se duceau la pădure, după flori de foiofou şi
viorele. Aceste flori le aduceau la biserică, la Mormântul
Domnului, făcânu-se aranjamentul împreună cu
lumânările. Iară mormântul era păzit de cătane
(soldaţi). Întotdeauna erau 11 cătane. Unul era şeful
lor. Erau feciori de la 15 la 20 de ani, aveau arme de lemn şi se
făcea cu schimbul, din oră în oră. Câte cinci deodată,
la fiecare colţ câte unul şi la capul mormânţului
(mormântului) unul. Aceşti paznici stăteau de strajă până
în dimineaţa Invierii Domnului. Clopotele bisericii nu se mai
trăgeau, decât toaca se bătea. Se făcea focul în dosul
bisericii care nu se stingea şi se adunau mai mulţi copii la foc,
în timpul nopţii.

Dintre
aceste Cătane, în sâmbăta Paştilor doi umblau prin
sat, la fiecare familie, să le deie câte un ou sau două roşi,
pentru a se ciocni în Dimineaţa Învierii.

În
această zi se vopsesc ouăle. Sunt femei care se pricep să
încondeieze foarte frumos ouăle de Paşti. Se obişnuieşte ca
fiecare familie să păstreze, din această zi, un ou în canură
(lână). Se crede că acel ou păzeşte casa de rele şi de
boli; de aceea el se păstrează în casă până în
anul următor.

Tradiţia ouălor de Paşti

Fiindcă
acest obiceiu este atât de vechiu la poporul nostru voi
înfăţişa câteva din multele legende şi credinţe
populare care se păstrează în diferitele regiuni, în
legătură cu ouăle roşii:

Se
spune că după ce a născut Maica Domnului pe Isus Cristos iudeii
căutau să pună mâna pe Dânsa şi pe prunc, ca să le
curme firul vieţii. Maica Domnului prinzând de veste a luat pe
Isus în braţe căutând să fugă. Iudeii erau cât
pe acii s-o prindă dar Maica Domnului arunca în urma lor ouă
roşi. Iudeii văzând ouăle roşii se opreau, le ridicau şi
se minunau de frumuseţea lor. În felul acesta a scăpat Sfânta
Fecioara cu Pruncul.

O
altă legendă ne spune că într-o zi, pe când Isus
predica în Templu, iudeii care îl urau, au făcut sfat,
ca să îl prindă şi să îl omoare. Domnul Isus
cunoscându-le gândurile a părăsit templul. Iudeii îl
urmăriră şi luând pietre prinseră a zvârli întrânsul.
Mântuitorul în loc să fugă rosti nişte cuvinte
tainice, în urma cărora pietrele se prefăcură în ouă
roşii.

O
altă legendă care ne aminteşte de Mântuitorul nostru, încă
înainte de a fi prins, batjocurit şi răstâgnit pe
cruce, spune că a treia zi după înmormântare va învia
din morţi. Iudeii, după ce a fost înmormântat Isus, au
spus păzitorilor ca nu cumva în decursul nopţii apostolii
să-i fure trupul lui Isus şi apoi să spuie în lume că a
Înviat.

Păzitorii
venind la Mormânt au luat pietre în sân, ca în
cazul în care apostolii sau alţii, vor veni să fure trupul
lui Isus, să azvârle cu pietre în aceştia şi să-i
pună pe fugă.

Pogorându-se
Îngerul Domnului, ca să răstoarne piatra de pe mormânt,
păzitorii cum îl văzură băgară mâinile în sân,
ca să scoată pietrele şi iată că pietrele se prefăcură în
ouă roşii iar păzitorii împietriră de spaimă.

O
altă legendă, deosebit de cunoscută, în diferite regiuni ne
spune că în timp ce Isus era răstâgnit pe cruce, maica
Domnului, făcânu-i-se milă de Fiul Său, luă un coş plin cu
ouă, pe care le duse iudeilor pentru ca aceştia să înceteze
a-l mai chinui. Neînduraţilor şi nemiloşilor iudei în
loc să le fie milă, mai mult începură a-l chinui şi
batjocuri.

Maica
Domnului văzând răutatea acestora, puse coşul lângă
cruce şi începu a plânge în hohote, de se
cutremura cămaşa pe Dânsa. În câteva clipe ouăle
se roşiră de sângele ce curgea din mâinile şi din
picioarele Mântuitorului.

Isus
văzând ouăle înroşite de sânge zisă Maicii
sale: „ De acum să faceţi şi voi ouă roşii, în aducerea
aminte".

De atunci,
se zice, creştinii roşesc ouăle şi le ciocnesc în dimineaţa
Invierii lui Isus Cristos.

Duminică dimineaţa. Paştele

În
Dimineaţa Învierii, când au ieşit cu mormântul
Domnului, paznicii se adunau în jurul mormântului. Se
ocoleşte biserica de trei ori. În tot acest timp toaca şi
clopotele se bat continuu iar când preotul a făcut Drumul
Învierii şi a cântat „Hristos a înviat"
cătanele care erau în repaus pocneau cu carbit, de răsuna tot
satul.

După
Înviere se iau paştele. Copiii apoi bătrânii ies
din biserică şi încep a ciocni ouăle pregătite de acasă,
fiecare având două sau trei ouă în buzunar. Se zice că
a cui ou s-a spart întâi, acela va muri primul.

După
ciocnitul ouălor se duceau acasă şi ciocneau ouă în
familie. Se ciocneau apoi păhărele cu ţuică caldă. Se mânca
papricaş de carne de miel. Nu lipsea de la nici o familie carnea de
miel. Se mânca şi o bucată de cârnaţ fript, apoi se
bea un pahar cu vin, după care se odihneau şi se duceau la
biserică.

În
această zi a Învierii nu se lucra nimic iar mâncarea era
făcută de sâmbătă. Nici grajdul nu se curăţa, decât
se dădea fân şi apă la animale.

În
ziua de Paşti nu se făcea foc, fiindcă era considerată o zi
sfântă.

Colindă de Paşti

Umblă Mama
după Fiu,

Raza
soarelui, floarea soarelui,

Tot
mergând şi întrebând:

Raza
soarelui, floarea soarelui,

„Unde-i
fiu' meu pierdut?",

Raza
soarelui, floarea soarelui,

Dacă el a
fost văzut,

Raza
soarelui, floarea soarelui,

„Ba,
noi, poate l-am văzut,

Raza
soarelui, floarea soarelui,

Numa' nu
l-am cunoscut,

Raza
soarelui, floarea soarelui,

Căci pe
faţa Domnului

Era raza
soarelui

Raza
soarelui, floarea soarelui.

(auzită de
la Tomescu Trifan, sat Duleu, 72 de ani, 7 clase primare)

În
dimineaţa Invierii e bine ca fiecare să ia de pe mormântul
Domnului Isus Cristos câteva flori şi să le păstreze. Aceste
flori nu se lapădă.

După
ce s-au ciocnit ouăle, se strâng toate ghiocile şi se
păstrează.

Vara, când
vin furtuni mari, se aruncă flori şi ghioci contra furtunii, ca să
înceteze

Femeile
spun că nu e bine a se spăla rufe din Joia de după Paşti şi până
la Rusale.

Prima săptămână, după Paşti

Luni, după Paşti

Dacă
sărbătoarea Paştelui este o sărbătoare a Invierii şi a Bucuriei
în familie, ziua de Luni este închinată celor morţi.
După slujbă se scotea crucea şi steagurile şi tot satul mergea la
cimitir, unde preotul făcea slujbe morţilor. Fiecare familie mergea
la morţii ei. Aprindeau o lumânare şi alături de o farfurie
cu prăjituri se punea şi o sticlă cu vin sau ţuică, aduse de
acasă. Din pomană nu lipseau nici ouăle roşi.

După
ce termina preotul slujba se împărţea din pomana morţilor
oamenilor care spuneau: să fie pomană morţilor!

Prima
săptămână de după Paşti se mai numeşte şi Săptămâna
lu' Toma

Săptămâna
de după Paşti este sărbătorită prin nelucrare, de către femei.

Ziua
de Miercuri se ţine pentru boala de picioare.

Vinerea
se ţine pentru roadele pământului.

În
toate aceste zile nu se ţese la război. Se zice că aşa cum dai cu
brâglele în pânză, tot aşa va bate piatra peste
holdă, în timpul anului. Aceste zile se mai ţin şi pentru a
feri anul de furtuni şi trăsnete.

Ouăle
vopsite, nu lipsesc de la masă; ele se mănâncă pe stomacul
gol, ca să fie de sănătate.

Ispasul - Inălţarea Domnului

În
ziua Înălţării Domnului se sărbătoreşte şi Ziua Eroilor.

Toţi
cei care au morţi în Primul şi al II-lea Război Mondial se
duc la biserică şi duc o farfurie de prăjituri şi colivă ca şi
o sticlă de ţuică sau vin. Darurile se slujesc de către preot. Se
citeşte numele fiecărui erou, se cântă cântări
patriotice. După slujbă mâncarea se dă de pomană pentru
sufletul eroilor.

Sfântul Gheorghe

Sărbătoarea
de Sfântul Gheorghe este o sărbătoare creştină dar în
acelaşi timp este o sărbătoare de care se leagă multe datini. El
este socotit biruitorul balaurului, învingătorul tuturor
boalelor la animale şi la om.

În
ziua de Sfântul Gheorghe fiecare păstor aducea o cunună de
frunze de stejar şi flori de pe câmp şi cununa se punea la
poartă sau deasupra uşii grajdului. Totodată se făcea
răscococitul (obicei specific) vacile cu lapte. Se facea un
colac mai mare, cu gaură la mijloc. O femeie şi un bărbat (unul de
o parte şi celălalt de altă parte) se apleaca sub burta vacii şi
prind de colac amândoi. Strigau: „Cucu, răscucu!".
Celălalt răspundea: "Tai vaca?";" Nu o tăia până nu
umple găleata". După ce au strigat trageau de colac şi-l rupeau
în două, apoi îl dădeau vacii ca să-l mănânce.

Acest
obicei se făcea şi la oi dar oile se mulgeau şi se cântărea
laptele. La un kg de lapte se hotărăşte de către păcurar, câte
măsuri de lapte să se dea după datină: trei măsuri la kilogramul
de lapte. Măsura e o găleată de 12 litri.

În
dimineaţa de Sântul Gheorghe mama îşi lua copiii de
mână şi îi ducea în grădină, unde era verdeaţă.
Îi spăla pe faţă cu rouă, ca să fie curaţi, ca Roua.

Tot
în dimineaţa de Sfântul Gheorghe mama sau maica bătrână
scotea copiii în curte, îi dezbrăca de cămaşă. Cu o
cârpă, legată într-un băţ se dădea foc, afumând
copiii, pe rând, ca să nu fie muşcaţi de şerpi.

Focul viu

Bătrânii
satelor noastre ţineau un obicei despre care astăzi nu se mai ştie:
producerea focului viu. Acest foc îl făceau mai ales
ciobanii, la oi, ca semn de purificare. Ciobanii de altădată nu
aveau chibrituri, ei făceau focul cu amnare, cremene şi iască. Dar
uneori nu le aveau nici pe acestea şi atunci făceau focul prin
frecarea a două bucăţi de lemn de brad sau tei.

1 Mai

În
această noapte de 1 Mai se adunau mai mulţi feciori din sat şi
luau o căruţă cu ei. Se duceau la pădure şi taiau prăjini din
lemn de carpen, lungi de 4 sau 5 m. Aceste prăjini se numesc
"arboraşi". La fiecare casă feciorii puneau un arboraş, la
poartă. Faceau acest lucru noaptea, astfel încât nimeni
să nu afle cine l-a pus.

Dimineaţa
gospodarul când vedea acest arboraş, punea flori în el
şi îl lega de poartă, ca să nu-l doboare vântul. În
fiecare poartă aceşti arboraşi stăteau ca nişte steaguri până
se coacea grâul şi se făcea făina nouă. La coptul pâinii
celei noi, femeia din casă dezleaga arboraşul, îl mărunţea
şi coacea cu el pita. Se zicea că focul cu acest pom facea pâinea
să fie mult mai bună.

Prima
pâine, după ce s-a copt, se punea pe masă. Se aduna toată
familia iară femeia cea mai bătrână lua pita şi cu un cuţit
în mână facea cruce pe dosul pâinii, zicând:

Colac,
brezduş,

copt de
arbuş!

Fugi mălai,
că te tai;

Vin-o pită,
că n-am briptă!.

După
aceste vorbe se frângea pita şi la fiecare se dădea câte
o bucată. Pâinea se mânca goală, fără altă mâncare.
Nu e bine ca această pită să fie tăiată cu cuţitul.

Ce
înseamnă aceste simboluri?!. Pâinea veche s-a terminat
demult. S-a mâncat numai mălai şi acuma, ca semn de triumf şi
bogăţie era sărbătorită pâinea, ca simbol al rodului, al
anului mănos. La acest arbuş i se mai spune şi armingeni
(armindeni). În unele părţi în loc de pită se fac
colaci.

Acest obicei s-a păstrat în satul Duleu până la cel
de-al doilea război mondial.

Obiceiuri din timpul verii

Moşii
de vară

Se
sărbătoresc prin împărţirea de pomeni, cu fructele de
sezon, în toate sărbătorile verii.

Rusaliile

Sărbătoarea
Rusaliilor este o sărbătoare creştină dar pentru oamenii satului
ea este şi o sărbătoare a câmpului, a vegetaţiei. Din
această cauză pe vatră se punea iarbă verde iar în curtea
bisericii crengi de tei, care după sfinţire se împărţeau
oamenilor. Crenguţele erau duse acasă, având rol de curăţire
şi de îndepărtare a răului, din gospăodărie, puse la porţi
sau uşi.

La
Rusale se dau cireşe de pomana morţilor.

Rusaliile
mai sunt văzute în popor ca nişte zâne, care păzesc
sănătaea oamenilor şi a animalelor şi au grijă de Câmpul
lor. Ele trebuie însă să fie cinstite, altfel devin rele şi
pedepsec.

Sânzienele

Sânzienele
sunt flori galbene, de câmp, foarte frumoase. Sărbătorirea
lor este şi sărbătoarea fetelor, asemuite cu aceste flori foarte
gingaşe.

În
această zi copiii şi fetele se duc pe câmp, adună florile de
sânziene din care fac cununi şi le pun pe poartă. Aceste
cununi, cu flori de sânziene feresc casa şi gospodăria de
boli şi de duhurile rele.

Cu
ceaiul făcut din aceste flori, fetele se spală pe faţă să fie
frumoase şi curate

Sărbătoarea de Sânziene este sărbătorită mai ales de
fetele cu numele de Ana.

La
Sfântul Petru şi Pavel se dau de
pomană mere şi colac.

Sâncilia
şî Pălia sunt două sărbători care se ţin în
cele două zile înainte de sărbătoarea Sfântului
Ilie. Nu se lucrează în casă sau la câmp, pentru
ca Sfâtnul Ilie să ferească pământul de trăsnete.

S-au
întâmplat multe cazuri când ţăranii nu au
respectat şi au avut necazuri, au fost trăsniţi.

Aceste
sărbători mai sunt respectate încă pe Valea Pogonici.

La
Sfântul Ilie se dă ca pomană
porumb fiert.

Obiceiuri
mistice legate de grâu

Grâul este planta cea mai iubită de către ţărani, cea mai
preţuită, ca fiind sfântă.

Bătrânii
spuneau aşa: că în holda unde este semănat grâul să
nu calci cu picioarele, pentru că grâul este sfânt şi e
păcat: bobul poartă chipul lui Dumnezeu.

Multe
obiceiuri se leagă de bobul de grâu. În ziua de Rusale
preotul ieşea în ţarină cu tot satul făcând ceremonie
la o cruce. Se scoteau şi steagurile din biserică. Oamenii făceau
cununi de spice de grâu la steaguri. După slujba religioasă
se făcea sfinţirea grâului: este făcut un buchet din spice
şi puse pe o masă. După ce îl sfinţea preotul se învârtea
între cele patru puncte cardinale şi stropea cu busuiocul,
binecuvântând recolta de grâu a satului.

După
ceremonie fiecare credincios îşi făcea cununi; îşi
punea spice la pălărie, pentru spor şi bogăţie. O cunună o
aduceau acasă şi o atârnau la grindă sau la poartă.

Grâul
este întrebuinţat la părăstaşuri şi la cucie (pomeni).
El este sfinţit de către preot. Prima dată fiecare om mănâncă
o lingură de grâu sfinţit, abia pe urmă mâncarea
normală. Ceea ce mai rămâne din colivă se mănâncă
numai pe stomacul gol.

În
Sâmbăta moşilor, ce se ţine în fiecare an înainte
de Zăpostâtul Mare, se fierbe grâu în fiecare
casă, se pune în el lapte şi zahar şi se dă de pomană la
vecini şi la neamuri.

Vrăjitoarele
când fac vrăjile, pun ele multe dar pun şi câteva boabe
de grâu, care niciodată nu lipsesc.

Deci
grâul ocupă un loc de onoare în toate domeniile.

Când
ieşeau ţăranii la cosit şi când se taia grâul din
holdă, prima dată, fiecare se ducea la tarlaua lui, şi cu faţa
întoarsă spre soare, cu capul descoperit, mulţumeau lui
Dumnezeu pentru rodul grâului care li s-a dat, apoi făcând
semnul crucii peste întreaga holdă, leagau câteva spice
la un loc şi se lăsau netăiate, în capătul holdei. Cică
aşa e bine să rămână spicu' în holdă, ca să
rămână rod şi la altu' an.

Un cântec legat de grâu spune:

Vino maică, să mă vezi,

Cât sunt grânele de verzi,

Căci dacă s-or secera,

Multă
cale mi-i căuta.

Putem vedea cât este de legat ţăranul de grâu. El îl
lucrează, îl iubeşte şi îi cântă.

O altă variantă de cântec spune:

Măi
Mărie, spune-mi, dragă, mie

Care floare-nfloare,

Noaptea pe răcoare

Floarea arinului,

Spicu'
grâului..."

Bădiţa
nu poate uita spicul grâului de care se simte legat cu aceeaşi
putere ca şi de mândruţă.

Multe sunt cântecele legate de grâu. Iată un altul:

Vine
mândra de la grâu,

Cu cotrinţa prinsă-n brâu,

Cu
cămaşa albioară

Şi
secera subşioară;

Toată
vara am lucrat

De cu zori la secerat,

Până când el m-a găsit,

Bădişorul mult iubit.

Semn cu mâna mi-a făcut,

La
poteca cea de mult,

Unde-i grâu mai înalt

Şi-i cu spor la secerat.

Frumos cântă-n luncă,

Numai
mândrele s-audă,

Să s-audă, cu mult dor,

Cântă
bagea pe ogor.

Şi în
aceast cântec ne surprinde dragostea badelui faţă de seceriş
şi faţă de mândruţa văzută în holdă.

Obiceiurile
legate de grâu erau foarte preţuite de către popor.

Se mai
obişnuieşte şi azi, în familiile credincioase, ca înainte
de a se tăia pâinea, să se facă cu dosul cuţitului, semnul
crucii.

Seceratul şi treieratul grâului

Înainte
de primul război grâul se secera cu secera, se făceau snopi
şi apoi cruci de câte 14 snopi, se aducea acasă şi se făceau
boghe(clăi). Se bătea apoi grâul pe uşă şi se
vântura de pleavă.

După
primul război mondial s-a trecut la tăiatul grâului cu coasa,
care avea unul sau două cârlige, astfel că brazda pica frumos
iar o femeie făcea pălogul (snopul) şi îl punea pe
funie iar în urma ei cineva lega snopii.

Această
metodă era mult mai spornică. Cosaşul reuşea singur să taie la
zi un lanţ, pe când din seceră abia 10 insi, cu greu reuşeau
să secere, pe zi, un lanţ.

Snopii
strânşi se făceau cruci, se duceau acasă şi se construia,
apoi, claia în grădină. Terenul pe care se aşeza claia
trebuia să fie curat, neted, fiindcă acesta devenea „aria",
locul unde grâul se mărunţea. Se lucra pe arie numai dacă
era timp frumos.

Snopii
erau clădiţi, câte doi în mijlocul ariei şi pe lângă
ei se clădeau alţi snopi, cu spicele în sus. Doi sau patru
cai erau introduşi în arie şi purtaţi de căpăstru de omul
care stătea în mijloc. Caii erau învârtiţi în
aşa fel în această arie încât ei călcau snopii,
mărunţindu-i. Cu furcile din lemn paiele erau mereu întoarse,
pentru ca bobul să fie scuturat bine, din toţi snopii, apoi se
înlăturau paiele, pentru a se ordona, la mijloc alţi snopi.

Paiele
se clădeau separat în clăi iar grâul şi pleava
rămâneau pe aşa zisa vatră, unde trebuia să se facă
vânturatul grâului. Cu ajutorul unui ciur mare, cu
site, se făcea ciuruitul grâului care mergea cam în
silă şi de multe ori pe lucrători îi prindea întunericul.
Peste liniştea satului se auzea acest ciuruit ca o muzică, fiecare
gospodar fiind preocupat de aria lui şi de munca lui de un an.

Cântecul mălaiului şi al mămăligii

Nici
mălaiul nu este uitat, fiindcă el a constituit mereu saţul
(spor, prosperitate) casei. Dacă pâinea mai lipsea uneori de
la masa ţăranului, mălaiul sau mămăliga nu lipseau niciodată:

Domnul
Mălai,

Cu
Doamna Mămăligă,

S-au
pus într-o ciligă (căruţă mai mică)

Şi au
plecat în zori,

Supăraţ'
pe noi...

Dar
oamenii au curs (au alegat),

După ei

Şi i-a
ajuns;

I-a
întrebat:

- De ce aţi
plecat?!

- Da' cum
să nu plecăm,


voi în sărbători,


ascundeţi de noi

Şi
scoateţi pita pră masă,

Să vă
faceţi fala-n casă;

Pe noi
ne-aţi aruncat...după uşă,

Prin
gunoi, prin cenuşă...

- Vă
rugăm să vă-ntoarceţi înapoi,

Că nu
stricăm prietenia cu voi,

Să nu
ne lăsaţi copiii


moară de foame,

Că de acum
încolo,

Cu untură
vă vom unge,

Cu lapte vă
vom uda

Şî
nu vă vom mai arunca!.

( auzită
de la Boncilă Maria, sat Sacoşul Mare, 4 clase primare, 74 de ani).

Înainte
de a se semăna, grâul se alege de măzărighe şi neghină, se
tratează cu zeamă de var şi piatră vânătă. Cu o creangă
de busuioc se stropeşte cu acest amestec. Se tămâiază de
trei ori iar capul familiei spune Tatăl Nostru, ca „totul să fie
cu Dumnezeu", să fie rod şi belşug.

Păpăruga

În
aceste zile lungi şi călduroase ţăranul îşi varsă
sudoarea peste ogorul pe care îl lucrează. Cu mâinile
sale crăpate, din care curge de multe ori sânge, cu palmele
bătotorite, ca cerbicea boului, ce trage-n jug. El este conştient
că numai dacă munceşte din zori şi până seara va avea o
recoltă bună. Dar pământul trebuie lucrat la timp, ca să
aibă ce culege.

În
unii ani secetoşi porumbul are nevoie de umiditate, altfel frunzele
se răsucesc şi unele chiar se şi uscă iară culoarea şi-o
schimbă din verde în galben.

În
timpurile vechi nu s-a ştiut de irigaţii ci au recurs la unele
obiceiuri şi de aici au luat naştere „păpărugile", care
cântau de la casă la casă:

Păpărugă,
rugă,

Ia ieşi de ne udă,

Cu găleata, leata,

Peste toată gloata,

Cu olcuţa nouă,

Că-i plină dă rouă,

Bumburel d-argint,

Vesăl pe pământ.

Odoroaie soare,

Adu'
Doamne ploaie,

O ploaie curată


meargă ciuroaie (şiroae);

Unde dai cu sapa,

Să meargă ca apa,

Unde dai cu plugul,

Să meargă ca vântul,

Unde-i valea seacă,

Mai
mult să se facă;

Cucuruzăle,

Cât
grădinile,

Spicul,

Cât
voinicul...

Să se umple podul!!!

În
timp ce păpăruga cânta, femeia găzdăriţă îi aducea
ca plată, făină de grâu, o bucată de brânză sau de
clisă. Într-o mână aducea însă şi o găleata cu
apă, ce o arunca pe păpărugă, care se învârtea. Plata
o primea ortaca ei, căci ţigăncile se făceau păpărugi şi aşa
mergeau din casă în casă.

Şi
copiii în jurul păpărugii râdeau cum juca ea. Îi
era şi cam răcoare, căci era legată jur împrejur cu crengi
de salcă.

Poate
că se nimerea că ploua îngrabă sau, dacă nu, la 2-3 zile se
făceau din nou alte păpărugi; ziceau că a din prima nu a avut
noroc.

Se
mai întâmpla că nu ploua nici a doua oară, după ce
cântau păpărugile. Şi ce scandal mai era între ţiganii
cărămidari, fiindcă ploaia le-ar fi muiat ţigla. Se luau la
bătaie, chiar se înjunghiau, că d-aia ploaie şi ei au lucrat
degeaba. Ziceai că ei sunt păpărugile...spre râsul celor
care îi privea!

Iar
dacă se ridicau norii negri şi bătea vântul puternic,
clopotarul (crâsnicul) se ducea la biserică şi trăgea
clopotele, ca să spargă norii şi să nu bată piatra (grindina)
iar oamenii din sat puneau topoarele cu tăişul în sus,
zicând că aşa e bine, că atuncea nu bate grindina.

Ţăranii
ţineau mult la pâinea lor şi de aceea şi ziceau că degeaba
ai avea aur şi nu ai pâine; cu aurul mori de foame dar cu
pâinea nu!

La
sărbătoarea Moşilor, înainte de Zăpostâtul Mare se
ferbea grâu şi cotoroge şi se dădeau de pomană, pentru ca
anul care vine să fie cu belşug.

Obiceiuri de toamnă

Praznicul

Cum
începe toamna încep şi praznicele. Fiecare familie îşi
are un patron dar cele mai multe praznice se ţin toamna, când
casa omului este plină de belşug: Sfântă Mărie Mare şi
Sfântă Mărie Mică, Sfânta Paraschiva, Sfântul
Dumitru, Sfânţii Arhangheli Mihai şi Gavrilă, apoi Sfântul
Nicolae(Sânicoară).

Sara
se ţine Cina Praznicului şi mâne-zi îi Ziua
sărbătorii, Praznicul Mare, la care vine şi preotul pentru
a sfinţi, mâncarea şi băutura şi pentru a pomeni pe toţi
morţii şi toţi vii din familie, după numele fiecăruia. Cu o
lumânare aprinsă se face o cruce pe tavan ca semn de
mulţumire, că Dumnezeu a dat sănătate, că s-a putut munci iar
casa e plină de belşug.

La praznic
sunt chemaţi toate rudeniile, vecinii şi prietenii.

Praznicul
mai simbolizează şi pomana morţilor .

La Sfântă Mărie Mare se dă de pomană răchie nouă

La Sfântă Mărie Mică se dă de pomană struguri.

La Sfânta Paraschiva se împarte ca pomană vin roşu

Negeele sau Rugile

Pe
lângă patronul casei se mai sărbătoreşte şi patronul
bisericii din sat. Fiecare biserică îşi are hramul ei,
într-o sărbătoare a unui sfânt. Prima zi este Ruga
Mică. A doua zi este Ruga Mare.

Pentru
Rugă se fac pregătiri mai mari decât în alte sărbători,
pentru că vin goşti din alte sate. Sunt rudeniile din diferite
părţi. Aceştia aduc cinste (cu sens de daruri) iar ei la
rândul lor când pleacă sunt cinstiţi cu colac, cu carne
şi cu băuturi (rachiu şi vin).

Dimineaţa
toţi tinerii prind caii la căruţe şi se duc prin sat cu sticle de
băutură în mână şi cu lăutari după ei. Dar la
vremea când se începe slujba sunt cu toţii la biserică,
alături de ceilalţi săteni. Se adună cântăreţi şi din
alte părţi care de care, să cânte mai frumos.

După
slujbă urmează masa, cu mâncărurile cele mai bune şi cu
băuturi. După masă toată lumea iese la joc. Hora începe cu
preotul în frunte.

Altădată,
a II-a zi tinerii îmbrăcau un costum nou, ce nu l-a mai văzut
nimeni, decât familia. Şi toată lumea era cu ochii pe ei, ca
să vadă care costum popular era mai frumos. Aceste costume se
coseau de anumite femei care ştiau cum să le împodobească,
cât mai frumos. Ele păstrau secret asupra modelului, astfel că
era o concurenţă între fiecare costum care avea să apară de
Nedee. Modelele erau cusute cu tot felul de flori, în cele mai
frumoase culori : cu arămiuri şi cu fire aurite, atât la fete
cât şi la băieţi.

Obiceiuri de iarnă

Sărbătorile
creştine sunt suprapuse peste sărbătorile păgâne, cum sunt:
Floriile, Paştele, Rusaliile, etc.

Naşterea
Domnului Nostru Isus Cristos s-a suprapus pe sărbătoarea veche a
Crăciunului care şi-a păstrat fiinţa veche, devenind Persoană;
este Moşul cu atâtea obiceiuri (piţărăi, colinzi) pe care
creştinismul l-a păstrat mai departe, dimpreună cu celelate,
multe, pentru că poporul le-a păstrat şi a trăit prin ele.

Şi
în America de sud unele triburi au trecut la creştinism dar
şi-au păstrat obiceiurile strămoşeşti.

Ignatul

Se
prea poate ca cuvântul Ignat să vină de la cuvântul
închinat, pentru că seara, la tăiatul porcului, se
ţine pomana porcului şi se ciocnesc pahare.

Carnea
de porc, prin pomana porcului, este şi ea închinată, ca
jertfă zeului.

Pe
vremea foarte veche nu era răchie dar oamenii aveau vin. Exista o
legătură între vinul ce-l închinau şi sângele
porcului, din care se făcea borândăul (mâncare
specifică). Pomana porcului totdeauna era motiv de veselie, de
închinat şi se strigat. Strigăturile de la Pomana porcului
erau, deopotrivă, deosebit de vesele.

Tăierea
porcilor se face în Ziua de Ignat. Tot atunci în
calendarul ortodox îl găsim pe Mucenicul Sfântul
Ignatie. Această zi se ţine cu cinci zile înainte de Crăciun.

Mai
târziu oamenii au denumit Ignatul şi Crăciunul, ca fiinţe
vii, de aceea sunt astăzi multe nume de persoane, pe care îi
cheamă Ignat sau Crăciun.

Aceste
zile atât de apropiate între ele au o legătură
strânsă: jertfa porcului şi focul, ofranda adusă zeului.
Acest argument îl găsim şi în Vechiul Testament.
Poporul evreu a închinat jertfe arse la foc.

Tăiatul porcului

Se
înjunghie mai întâi porcul. Sângele se ia
într-un lighean sau într-o troacă (covată). Se
ia din sânge şi o femeie stropeşte uşiorii( tocul
uşii) şi zice:

fugi boală,

dîn
ocoală,

Sânge ţi-am dat

până
te-ai săturat.

Sângele
era socotit ca o putere, ce poate înlătura boala, nu numai a
porcilor ci şi a oamenilor, pentru că cuvântul ocoală
înseamnă curte cu casa, numit printr-un cuvânt mai
vechi: olatice sau azidărie.

Şi în
Vechiul Testament sângele era socotit ca o putere. Moise a dat
ordin evreilor, în Egipt, ca să stropească uşciorii casei cu
sânge, ca să se ştie care sunt casele evreilor, fiindcă
peste noapte va veni un pericol contra egiptenilor. Rabinii încă
se mai folosesc de sânge la facerea pâinei azimei.

Sângele
se mai foloseşte şi în Magia neagră. Vrăjitoarele cer un
cap de găină şi în timp ce vrăjesc taie găina, îi ia
sângele, pe care îl vrăjeşte cu boabe de grâu, cu
beţe de mătură, cu boabe de fasole şi cu o bucată de la cămaşă.
Şi toate le amestecă cu sânge.

După
ce porcul a fost junghiat se aşează pe vatră, se pune paie peste
el şi se dă foc. Copiii se adună în jurul focului şi zice
că se încălzesc la bârzău.

După
ce porcul a fost pârlit, se suce (se întoarce) cu
burta în sus pentru a fi pârlit. Cu folomoace de paie se
pârlesc picioarele, ca să se încălzească bine şi să
se poată trage unghiile. După pârlit urmează curăţirea de
zgura lăsată de foc, cu ajutorul cuţitelor, apoi porcul este pus
pe o uşă şi spălat cu apă caldă. După ce este bine curăţit
se întoarce pe spate. Urmează belirea; din pielea porcului, în
trecut, se făceau opinci.

Se
tăia prima dată capul, dar numai jumătate, până la fălci;
partea lată rămânea la clisă.

După
ce s-a desprins capul se făcea o tăietură de la cap la coadă şi
se desfăcea clisa de la ambele părţi, de coaste, până la
burtă. Cu un topor se desfăceau coastele de către către spinarea
care rămânea întreagă.

După
ce s-a scos spinarea se scot maţele şi după aceea plămânii,
inima şi pobricii (rinichii, beşica). Beşica este imediat
curăţată şi umflată cu aer. În vremurile vechi beşica se
păstra şi se lega fie de stâlpul casei, fie de streşina
casei, până în anul următor când se tăia alt
porc. Beşica însemna Vâlva casei.

La
fel când se zidea o casă, se băga în fundaţie un cap
de cocoş. Sau dacă apărea pe lângă casă un şarpe nu-l
omora, că ziceau că-i Vâlva casei, adică apărătorul
împotriva tuturor relelor.

La fel
şi beşica porcului era socotită ca un apărător al casei.

Când
s-a scos ficatul şi fierea, fierea se lua de la porc şi se arunca
pe acoperişul casei, zicându-se:

Vino cioară, mâncă carne,


nu-mi mănânci puii la vară!

Nu
este de mirare că această datină s-a păstrat până la cel
de-al doilea război mondial şi se mai păstrează în unele
sate şi în zilele noastre.

După
ce s-a scos totul de la porc, se scot coastele şi ţâmpii
(picioarelelopătiţele), rămâne clisa. Partea din spate a
clisei se taie bucăţi, pentru topit iar clisa de pe burtă rămâne
întreagă cu falca porcului. Se scoate de pe closă
untura din turbină (untura mare), care se păstreză
pentru prăjituri şi peştii (muşchii mici) de la coaste se
păstrează întregi.

Se
curăţă clisa şi lopătiţele (partea cu picioarele) de pecină
(muşchi), care vine pregătită pentru cârnaţi iară
plămânii, inima, ficatul şi ciorâcile de la clisa
topită; parte din cap, etc, se pun în căldare pentru fiert.
Din acestea se face cartaboşul şi sângeretele.

Clisa,
care rămâne întreagă, coastele, spinarea porcului,
capul, etc, vin sărate. Saramura de face în căzi de lemn, din
apă, sare şi mult usturoi. În vechime acestea nu s-au băgat
în căzi, la saramură, ci s-au pus în nişte paie sau
coceni, pe vatră păstrându-se în sare trei săptămâni
sau o lună, după care s-au pus pe coş, la afumat.

Cârnaţii
s-au făcut în felul următor: s-a tăiat carnea mărunt cu
toporul pe un trunghi de lemn, s-a potrivit de sare, usturoi şi s-au
făcut cârnaţii. La gura maţului s-a pus un ciob de ciutură
sau de sticlă şi cu degetul s-a introdus carnea pe maţ. Nu
existau, în vremurile vechi, nici maşină de tocat carnea,
nici spriţuri (instrument special pentru făcut cârnaţii).
Se lucra primitiv, până la primul război mondial iar după
război s-a modernizat tăierea porcului.

Rânza
şi cheagul s-a umplut cu bucăţi mari de ficat, clisă, inimă şi
sânge. Picioarele urechile şi botul se păstrau pentru
cotoroage, care se fac de Anul Nou şi sărbătoarea Moşilor.

După
ce s-a lucrat porcul şi s-a terminat cu toate, s-au adunat cu toţii
în cameră, la Pomana porcului. Au mai fost invitaţi
alături de cei care au lucrat şi rudeniile, vecinii cei mai
apropiaţi. Pe masă s-a pus borândăul (mâncare
specială din grăsimea în care au fiert măruntaiele pentru
cartaboş, bucăţi de carne, făină de porumb şi sânge). Iau
lingurile şi mănâncă. Se mai mănâncă carne friptă,
cu cârnaţ şi cu mămăligă. Se bea vin. Borândău se
face mai mult şi se dă la vecini, de pomană.

După
cum se vede Ignatul, cu tăierea porcilor este legat de sărbătoarea
Crăciunului şi de sărbătoarea Focului. Şi carnea s-a dat jertfă
zeilor, ca să fie arsă la foc. Închinându-se paharele
şi pomana lui Ignat se zicea:

Ignat, Închinat,

Borândău ţi-am dat,

La anu' să ne măi dai

Carne şî mălai


ne dai carne şi mălai,

Să le frigem la foc,


ne fie cu noroc!

Crăciunul.
Semnificaţii

Se
vorbeşte mult despre Crăciun. De unde vine numele de Crăciun?.
Sunt multe variante. Crăciunul se legă mai ales de Foc.

În
unele părţi se mai obişnuieşte şi astăzi să nu se stingă
focul în Noaptea de Crăciun. Se fac focuri şi pe stradă. Tot
de Crăciun în Vatră se pune un Butuc, după limbajul bănăţean
buşiume să ardă toată noaptea. Acest buciume se preface în
tăciune. De aici, vorba: Tăciune-Crăciune. Focul a fost
închinat zeului Luminii, Soarelui.

Oare
bogatele pomeni care se mai păstrează şi astăzi în
dimineaţa Crăciunului, când se dau de pomană cârnaţi
cu colaci, de unde vin?. Acum 3000-4000 de ani nu s-a ştiut de
cârnaţi, nici de papricaş. Se mânca doar carne friptă
la foc, pe jăghiu (jar). Jertfele de atunci tot zeului
focului erau închinate.

Ajunul
Căciunului. Piţărăii.

A
cincea zi, de la Ignat este ziua Ajunului de Crăciun, zi de post şi
fiecare om ar trebui să mănânce dimineaţa, dovleac turcesc,
pe stomacul gol, ca să nu capete râie pe corp, apoi toată
ziua se mănâncă mâncare de post.

În
seara acestei zile la fiecare casă de gospodar lampa e aprinsă şi
pomul de pe masă împodobit cu fel de fel de ţucurele
(dulciuri). Sub pomul de brad se pune un colac, o bucată de
cârnat şi o sticlă de răchie, daruri pentru moş Crăciun
care este obosit, de la drum lung. Nici calu' moşului nu este
uitat şi lui i se pune sub pom grăunţe şi fân.

Dacă
s-a înnoptat, la fiecare casă se aşteaptă piţărăii care
cântă la fereastră.

Piţărăii
se strâng în grupuri de copii şi cam de la orele 12
noaptea şi până la ziuă, pornesc prin sat şi la fiecare
casă cântă, la fereastră:

Bună
ziua lu' Ajun,

Că-i măi bun-a lu' Crăşiun,

Cu mei, cu purşei,

Cur
(aleargă) copiii după ei;

Scoală gazdă, nu dormi,

Că Crăciunul a venit,

Crăciunu'
cu calu' alb;

Trăbă calu' potcovit,

Cu potcoave dă colac

Şi
cu cun'e( cuie) dă cârnaţ'

Dă-ne alune, că-s măi bune

Dă-ne nuci, că-s mai dulci,

Dă-ne
poame, că ni-e foame;

Dă-ne
colăcei, că ni-s piţărăi,

Da-ţi-ne colacu' şi cârnatu'

Şă
ne ducem şi la altu'!"

Stăpânul
casei îi pofteşte să intre în casă. Păţărăii mai
cântă încă odată, după aceea stăpânul le
aruncă nuci pe vatră şi piţărăii cur (alergă) după
nuci, să le strângă. Stăpânul pune mâna pe unul
dintre piţărăi, îl aşează pe o coşară şi zice:

Să stai
bine cloţă moţată,

Să scoţi
puii toţ' odată.

Piţărăii mai cer daruri strigând:

Dă-ne o
bucată de brânză,

Să se aşeze
la rânză

Şi un mare
cârnat,

Să-l
învăluim după grumaz

Şi o buchie
dă răchie,

Pe la gură
să ne fie;

Daţi
la Iapa noastră,

Că-i mică
şi şchioapă

Şi nu ştie
cere

Iar de
foame piere!.

După aceste vorbe se împarte la toţi piţărăii darurile.

Unul
dintre ei, cel mai mare are o dmigeană în care strânge
răchia. Acesta este Iapa lor, fiindcă duce şi straiţa cu colaci
şi cârnaţi şi are grijă de toţi, să nu-i muşte câinii.
El poartă o mască pe faţă, să nu fie cunoscut. Dacă sunt
mulţumiţi, când pleacă, piţărăii strigă:

Rămâi
gazdă sănătos,

Că ţi-am
colindat frumos,

Cu
Colinda lui Hristos!.

Dacă o familie nu-i primeşte înăuntru şi nu le dă daruri,
piţărăii strigă:

Câte
paie pe casă,

Atâţia
draci în gazdă;

Câte
ouă-n cotăriţă,

Atâţia
draci în găzdăriţă!". Apoi o iau la fugă de la casa
aceea.

Când
se crapă de ziuă vin grupuri de copii mici, băieţi şi fete. Dacă
vine mai înainte grupul de băieţi, înseamnă că vaca
va făta în anul acela un bou, dacă vine grupul de fete,
înseamnă că va făta o viţea.

Fânul
şi grăunţele de sub pom se dau la animale, ca dar de la moş
Crăciun, pentru sănătatea animalelor şi rodul pământului.

Venind din timpuri vechi, aceste obiceiuri se mai practică şi în
zilele noastre şi, să sperăm, vor continua.

Sara
de Crăciun. Blojii

În
această seară nimeni nu se culcă. Tinerii se adunau la unele case
grupuri, grupuri, fete şi feciori. Feciorii îşi făceau
obrăzare(măşti) de femei iar femeile îşi făceau
obrăzare de bărbaţi. Plecau prin sat. Unde vedeau grupuri strânse,
intrau înăuntru, în cameră. Îşi schimbau vocea,
să nu fie cunoscuţi. Incepeau a juca unii cu alţii: tot dintre ei
cineva le cânta din fluieră. Stăpânul casei le dădea
sticla cu răchie, să bea. Fetele mascate, cu măşti de bărbat
luau câte o tânără, din cameră, să o joace, iar cei
cu masca de femei luau câte un tânăr, la jucat. În
timpul jocului mascaţii sărută perechea aleasă. După joc aceştia
pleacă şi vin alţii, cu râs şi veselie. Mascaţii purtau
numele de Bloji.

La
miezul nopţii Blojii îşi lapădau măştile şi hainele, ce
le aveau pe ei şi se îmbrăcau în hainele lor bune,
ţărăneşti. Acum se formau grupuri de colindători ( câte
4-5 la un grup) care pleacau de la casă la casă, cântând
colinde.

Oamenii
îi cinsteau cu colaci, cârnaţi şi răchie sau vin.Unii
dădeau şi bani.

Se
colinda până dimineaţa când se vegera( zori de
zi).

Obiceiul
cu Blojii este foarte vechi şi s-a mai păstrat pe Valea râului
Pogonici, în satele: Duleu, Valeamare, Fârliug, Remetea
Pogonici până după cel de-al doilea război mondial.

Colinzile
despre Naşterea Domnului s-au suprapus peste cele vechi, păgâne
şi s-au păstrat împreună până în zilele
noastre.

Colindă
de Ajun

Asta-i sara,
sara mare,

Domnului,
Domnului, Doamne

Asta-i
sara lu' Ajun,

Domnului,
Domnului, Doamne,

Mâine
zi a lu' Crăciun,

Domnului,
Domnului, Doamne,


umblăm, să colindăm,

Domnului,
Domnului, Doamne,

Şi pe
Domnul să-l lăudăm,

Domnului,
Domnului Doamne,

Ia ascultă,
gazdă mare,

Domnului,
Domnului, Doamne,

Scoal-aprinde-o
lumânare,

Domnului,
Domnului, Doamne,

Că drumeţii
stau la poartă,

Domnului,
Domnului, Doamne,

Ochii-s vii
şi faţa-i moartă

Domnului,
Domnului, Doamne


umblat-am mult pe jos,

Domnului,
Domnului, Doamne

Să cântăm
pentru Cristos

Domnului,
Domnului, Doamne

(
auzită de la Tomescu Trifon, 7 clase primare,72 ani, sat Duleu)

Colindă de Crăciun

Colo sus la
Răsărit,

Domnului,
Doamne,

Este-un măr
mare-nflorit,

Domnului,
Doamne,

Dar sub pom
cine şedea,

Domnului,
Doamne,

Sedea
Maica Precista,

Domului,
Doamne,

Cu-n
fiuţ' micuţ' în braţe,

Domnului,
Doamne,

Îl
sărută şi-l întreabă,

Domnului,
Doamne,

Care
marvă (animal) ţi-e mai dragă,

Domnului,
Doamne,

Două oi
şi-o vacă neagră,

Domnului,
Doamne,

Şi-un bou
roşu, mare-n coarne,

Domnului,
Doamne,

Ca să tragă
brazdă mare,

Domnului
Doamne,

Şi pământul
să rodească,

Domnului
Doamne,

Să răsară
grâul roşu,

Domnului,
Doamne,

Înalt, frumos, cât
îi coşu',

Domnului,
Doamne,

Şî să
crescă spicu' mare

Domnului,
Doamne,

Spicu'
mare cât voinicu'

Domnului,
Doamne,

Ieşi,
gazdă, până la poartă,

Domului, Doamne,

Ca să îţi vestim
frumos,

Domnului,
Doamne,

Că s-o
născut, Domn Cristos,

Domului,
Doamne.

Rămâni
gazdă sănătos,

Domnului,
Doamne,

Că ţi-am
colindat frumos

Domnului,
Doamne.

(auzită
din popor)

Variantă

Sculaţi,
sculaţi boieri mari,

Că vă
vin colindători,

Noaptea
pe la cântători

Şî nu
v-aduc nici un rău,

Ci v-aduc
pră Dumnezău,

Dumnezău ce
s-a născut

Bucurii mari
ne-a făcut,

Sculaţi,
sculaţi, voi plugari,

Harnici buni
şi gospodari

Şi voi,
păcurari la stână


vedeţi Staua-n Lumină,

Veste mare
ne-a adus,

Naşterea Domnului Isus

C-asta-i
sara de Crăciun,

Îngerii
aşa ne spun,

Că ni s-a
născut Cristos,

Să ne fie
de folos;

Asta-i
Sară, Sară mare,

La pom
arde-o lumânare,

Ieşiţi
gazdelor afară

Că Cristos
s-o născut iară,

Să vă urăm
sănătace,

S-aveţi în
casă bucace

Şi
nouă ca să ne daţi

Colăcei şi
cu cârnaţi,


de-aseară colindăm,

Vestea bună să v-o dăm:

S-a născut Isus Cristos,

Să ne fie
cu folos!"

(
auzită din popor)

Colindă
veche

Sculaţi,
sculaţi mari boieri,

Că vă vin
colindători,

Nu vă
vestim nici un rău

V-aducem pe
Dumnezeu,

Aşa
mândru-mpodobit,

Tot cu aur
şi argint;

Făşeţel
şi-mbrăcăţel

Faşă dalbă
de mătasă

Cămăşuţe
din bumbac,

Îmbrăcată-n
diamant,

Diamant din
Ţărigrad

De la
Dumnezeu lăsat

Iar în
vârful chituţei (buchetului)

Este-o
piatră nestemată,

Ce-o
plăteşte lumea toateă

Ţarigradul
jumătate,

Rusalimul
jumătate...

A cui sunt
aceste curţi,

Aşa nalte,
minunate,

Cu străjeri
înconjurate,

Cu zăvor
până-n pământ,

Precum nu s-a mai văzut,

De când
maica m-a născut,

M-a născut şi m-a
crescut.

Obiceiuri legate de Stea

Înainte
de Crăciun, cu două săptămâni, se pregătea Steaua. Se
facea din scânduri subţiri sau din placaj, în formă de
stea. Se colora în diferite culori, cu multe steluţe şi cu
fotografia Maicii Domnului. Steluţa fixată într-un băţ, se
învârtea în tot timpul cât se cântă.
Cinci copii erau la Stea. Unul era Irod. Trei erau crai: Baltazar,
Gaşpar şi Melcheor iar unul era Stelarul, ce purta Steaua. Erau
îmbrăcaţi în haine de la biserică ale copiilor, purtau
pe cap coifuri de hârtie roşie, cu o cruce de altă culoare.
La brâu aveau săbii. Ei umblau de la casă la casă şi
strigau la fererastră. Dacă erau primiţi în casă cântau
O ce veste minunată, apoi Trei crai de la răsărit.
După acest cântec începea duelul de săbii al crailor.
Fiecare ridica sabia în sus, cu vârfurile unele lângă
altele, zicând:

Sunt
crai de la Răsărit,

După Stea am călătorit,

Să-i dau daruri
Pruncului

Ce
s-a Născut!.

Irod,
ridicând sabia în sus, spunea şi el:

Eu
sunt Irod, Împărat,

Pe cal am încălecat

Şi 14.000 de copii am
tăiat

Lovind cu săbiile,
copiii încep a cânta colinzi.

Cântece
de stea

Trei crai de
la răsărit

După
stea-au călătorit,

Cât
drumu' îngăduia

Steaua-nainte
mergea.

În
Ierusalim când au ajuns

Steaua însă
s-a ascuns

Şi
le-a fost lor de-o-ntrebare,

De-o
Naştere, de-un
Crai mare:

- Unde ştiţi că s-a
născut

Un crai
tânăr de curând;

Că noi o stea am văzut,

Steaua lui de răsărit,

După Dânsa
am venit,


nouă ne-a trebuit.

O
naştere fericită

Fosta lu'
Irod urâtă;

O
naştere de-împărat

Domnul cel
adevărat!

Trei Crai
de la răsărit

Mare minune
s-arată,

La Vicleim
astă dată

Doi îngeri
şi doi păstori

Ce
stau păcurari la oi

Iar Isus când s-a
născut

O stea pe cer s-a văzut

O stea
mare şi frumoasă

Şi cu raze
luminoase;

Trei
crai de la răsărit

Cu steau-au
călătorit,

Ce le-a fost
lor de-ntrebat

De naştere, de Împărat...

Unde s-a
născut zicând

Un
Crai mare, de curând.

Iar Irodul
împărat

Auzind s-a
tulburat

Soli
în grabă a chemat

Şi
astfel le-a cuvântat:

- Acu'mergeţi să-l
aflaţi,

De-l aflaţi,
veste să daţi,

Ca să pot
şi eu să vin

Şi eu
lui să mă închin...

Ospătându-i, vrând
vârtos,

Ca să-l
taie pe Cristos.

( auzită
de la Roşu petru, 4 clase primare,69 ani, sat Valeamare)

Variantă

Nouă acuma, ortacilor,

Voi dieci şi bunilor

Ref: Lăudaţi şi
cântaţi şi vă bucuraţi

Că s-a născut Cristos

Ref.

Lumii, nouă de folos,

Ref.

El s-a născut într-o
poiată,

Ref.

În Vichliemul
Iudeii

Ref.

Unde cântau îngerii

Ref.

Îngerii frumos
cântau

Ref.

Heruvimii îl lăudau

Ref.

Şi lui i se
închinau

Ref.

Staţi cu toţii a cânta,

Ref,


gazda nouă ne-o da

Ref.

Nuci, colac
şi cu vin dulce,

Ref.

Fără colac
nu ne-om duce

Ref.

Această
casă cinstită,

Ref.

Fie din cer
miluită

Ref.

Gazda
ştă cu jupâneasa,

Ref.

Ce ne-or
deschis, astăzi casa,

Ref,

Cu toţi să
se bucure

Ref.

Că or ajuns Naştere!

Ref.

(auzită
de la moşu Petru, 4 clase, 69 de ani, Valeamare)

Se
crede că dacă în ziua de Crăciun îţi intră în
casă, primul, un bărbat, vaca va făta un junc iar dacă va intra
femeie, vaca va făta o viţeluşă.

Alte
categorii

Obiceiul
cu ciuma (holera)

Îmi
aduc aminte că după cel de-al doilea război mondial holera reteza
viaţa multor oameni, de la mine din sat dar şi din alte sate. Era
mult plâns şi jale. În câte o familie mureau doi,
trei şi patru personae, mureau copii sau mureau părinţi rămânând
copii mici, încât satul îi îngropa iar pe cei
mici îi luau rudele, ca să-i crească.

Într-o
zi se strânseră toţi bătrânii din sat şi se sfătuiră
că ce să facă. Apoi se înţeleseră să se ducă la o babă
bătrână şi cârnă, că tocmai de aceea îi ziceau
baba Cârna, să-i ceară şi ei sfatul. Era, una şi Vrăjitoare
în acea vreme. Nu erau doctori la sate, de aceea ce făcea Baba
Cârna, aia era făcut.

Oamenii
îi cerură sfatul babii iară ea le răspunsă ca să
înştiinţeze toate femeile din sat şi să adune mâncare,
să facă o pomană mare, ca tot satul şă mănânce şi să
bea. Atunci se satură Ciuma şi pleacă. Dar să-i facă o păpuşă
cam mărişoară şi să fie îmbrăcată în ţoale mai
curate, că păpuşa trebuie dusă în aceeastă noapte la patru
hotară, care să fie între patru sate: "...şi să vină la
mine patru voinici cu această păpuşă, că şi eu mă duc cu
ei, ca să o duc"

S-au
întors oamenii înapoi convinşi, că după sfaturile
babei, vor scăpa de Ciumă. Spuseră atunci la femei ce au de făcut,
cum le spuse baba, să facă păpuşa şi să adune mâncare.
Femeile s-au anunţat unele pe altele, ca de dimineaţă să pună
oalele pe foc; oamenii au adunat mesele iar femeile cele tinere au
făcut păpuşa. Bătrânii satului au căutat patru voinici,
dintre cei mai îndrăzneţi şi mai bine făcuţi. Aceştia
când se înseră, au luat păpuşa şi fiecare cu o boată
ciobănească în mână s-au dus la baba. Baba când
i-a văzut le zisă: "bine, voinicilor, aţi venit, apăi să
mergem, pentru că e cale lungă şi numai bine ajungem cam pe la ora
12, să fim acolo. Şi de acolo vom merge la baltă, care nu e aşa
departe. Dar, vă spune baba, ca să nu vă fie frică, că voi
sunteţi ca patru brazi". Voinicii răspunseră că lor nu le este
frică. Merseră, baba înainte şi voinicii după ea, până
ce au ajuns la cele patru hotare, unde era şi o ridicătură de
pământ. Baba ceru păpuşa şi o aşeză pe această movilă.
Zisă de trei ori:

Du-te, Ciumă, du-te,

Peste nouă
mări,

Peste nouă
ţări;

Frumoasă
fată ţi-am dat,

Părăseşte-al
nostru sat;

Du-te,
du-te, Ciumă,

Ca să
stai în stâncă,

Perindu-ţi
a ta urmă!!!!

Ocolind
movila baba a rostit aceste cuvinte. Iar dacă termină s-au
îndreptat spre baltă. Când au ajuns acolo baba avea sub
subsioară (braţ) şi două joarde (nuieluşe) din
lemn de sânger. Le lăsă jos, se dezbrăcă de haine, păstrând
numai poalele pe ea. Voinicii se uitau la ea, cât era de urâtă,
încât au vrut să fugă de spaimă. Un păr, în
cap, cărunt şi sfârlecat(despicat) şi ţâţele
ca nişte broance (instrument muzical cu coarde). Dar prinseră
curaj, să vadă ce face baba. Baba Cârna, când fu
dezbrăcată luă sulul cu joarde în mână, sări în
apă care era până la subsiori, apoi dete la sul pe apă, luă
joardele în amândouă mâinile şi începu a
bate sulul şi a striga:

Ieşi din apă, Drace,

Vino
şi ce bace (de două ori)

Şiuma
s-o opreşci

Şî
s-o potopeşci ( cu sens de desfiinţat),


fată i-am dat,


nu mai vină-n sat!.

Şi
bate sulul, şi-l suce (învârte) şi-l
răsuce, până obosi, apoi a ieşit din apă, s-a îmbrăcat
şi a luat sulul acasă. Le-a zis voinicilor: "aţi văzut ce
bătaie i-am dat eu!. Că o să mă ţină minte! Şi acuma Ciuma nu
mai are să vină în sat la noi. O să-şi pardă
urmele. .."

Voinicii crezură.
Ajungând în sat baba s-a dus acasă
iar voinicii se duseră unde se pregătea masa. Povestiră toate câte
văzură şi auziră, din ce vorbi baba la hotară şi la baltă.
Muierile ascultară toate dar ziceau între ele că ştie baba
Cârna, că d-aia vin muierile din toate satele la ea, să le
descânte.Că are leac.

Toată
noaptea femeile lucraseră şi pregătiseră pentru pomană, aşa că
nu dormiră chiar nimica, dar când se făcu dimineaţă unele
s-au dus la cimitir, la cei morţi, că în fiecare zi se
înmormântau câte doi, trei, încât era
şi popa obosit. Către amiază fură toate pregătite. Se adunase
satul cu mic, cu mare, ca la o mare sărbătoare.

Cei
patru voinici s-au dus după babă, de au adus-o la pomană. Când
a ajuns baba, toţi oamenii s-au ridicat înaintea ei,
arătându-i respect ca unui episcop. I-au dat locul de cinste,
în capul meselor. Baba a cerut o olcuţă cu tăciuni aprinşi,
unde a pus tămâie. A ocolit toată mâncarea şi a zis
iară cântecul:

Du-te,
Ciumă, du-te,

Peste nouă
mări,

Peste nouă
ţări,

Frumoasă
fată ţi-am dat,

Părăseşte-al
nostrum sat;

Du-te,
du-te, Ciumă,


piară a ta urmă!.

Apoi
s-au aşezat cu toţii la masă, au luat sticlele cu răchie, băură
şi mâncară şi iară închinară. Unii ziceau: " să
plece Ciuma de la noi". Alţii răspundeau: " să dea Dumnezeu!".

Când
au terminat de mâncat baba a cerut un colac şi patru lumânări;
a luat câteva femei şi s-au dus la râu. Când au
ajuns acolo, baba a împlântat cele patru lumânări
în colac şi le-a aprins. A zvârlit colacul pe apă, să-l
ducă apa, la vale şi a zis:

Du-te, colac, la vale,

Ciuma
să-ţi iasă-n cale,

Să te mănânce, cu plac,

Că eşti de la pomană colac.

După
ce s-a întors, în sat, baba a fost răsplătită. I
s-a dat mâncare cât să aibă mai mult de o săptămână.

Eram
copil, cam la şase ani, când m-a luat mama şi pe mine şi am
mâncat de la pomana Ciumii, cum îi spunea. Şi
dacă am mai crescut, mama mea povestea toate ce s-au făcut la
această pomană, în acele timpuri, de mare jale, ce au fost la
noi în sat.

Corasta
vacilor

Dacă fată vaca, se mulge, până la cinci
zile. Dar cum se mulge?! Două ţâţe sunt ale viţelului, să
le sugă, şi două ţâţe se mulg. Acest lapte, din două ţâţe
se strânge într-o oală şi la cinci zile se pune la foc,
pentru a se face corasta. Se face o mămăligă şi se bagă în
corastă.

Stăpâna
casei adună copii, neamuri şi pe cei din vecinătate.

Corasta
se pune în blide mai mici şi la fiecare copil. Toate blidele
se pun pe o masă mică şi de jur împrejur copiii, pe scaune
mici. De-asupra, peste capul lor, se pune o pătură. Stăpâna
are în mână o găleată cu apă. Stropeşte pătura şi
strigă:

Cucu, răscucu!

Copiii răspund:

Păsările
cântară

Şi iarăşi
femeia:

Laptele lu'...( numele
vacii) vărsară.

Aceste cuvinte se strigă
de trei ori, apoi femeia trage pătura de pe capul copiilor şi-i
stropeşte cu puţină apă şi-i îndeamnă să mănânce
corasta. Copiii mănâncă cu veselie lovindu-şi lingurile.
Corasta ce rămâne se împarte la neamuri şi la vecini,
în sănătatea vacii, iară în oala în care s-a
adus corasta, cel ce a primit-o pune apă şi o coajă de pită, că
aşa e bine, ca oala să nu fie goală, ci întotdeauna plină
iar coaja de pită se dă vacii să o mănânce.

Obiceiuri
asupra păstoritului

Dragostea
pentru animale la noi, la români, aşa cum spunea şi marele
Herodot este foarte veche, cu tot ce s-a moştenit din tată în
fiu şi chiar de la strămoşii nostri cei mai îndepărtaţi,
traci, apoi de la geţi, daci. Şi aceştea se ocupau cu creşterea
animalelor dar mai cu seamă cu creşterea oilor, având şi
păşuni prielnice pe creasta dealului şi pe a munţilor.

Dacă
boii şi caii erau întrebuinţaţi la car şi la călărie,
creşterea oilor era una dintre cele mai importante surse de hrană.

Până
aproape de zilele noastre creşterea oilor a rămas la fel de
importantă.

Tot
atât de multe obiceiuri şi datini se leagă de această
ocupaţie milenară, cântece ciobăneşti, legende şi balade
frumoase. Păcurarul nu este "un mocan", care în vorbirea
noastră bănăţeană înseamnă prostănac, om neieşit în
lume. Printre ei găsim oameni minunaţi şi cu o minte luminată. Un
asemenea păcurar, din zilele noastre a fost bătrânul Petru
Chera din satul Slatina-Timiş, condeier ţăran, creator de poezie
şi balade. L-am întrebat, odată, unde creează şi
mi-a spus că acolo, sus, pe muntele Godeanu.

Ne-au
rămas din vechime multe cuvinte legate de îndeletnicirea
păcurăritului: colibă, strungă, ciopor, găletă, răboş, urdă,
caş, brânză, zăr, străgheaţă, poloşte, berbec, noatină,
miel, mioară, oaie, lână, codină, zgardă, bârzob,
boată, răscol, strungă, etc

Păcurarii îşi pun
nume la oi şi pe toate le strigă pe nume: Voroşa, Băla, Oachişa,
Pistra, Moţata, Băluţa.

Am dat
doar câteva denumiri dar păcurarii chiar dacă au 100 de oi pe
toate le cunoaşte şi toate au un nume. Si când le mână
sau le abate şi când le cheamă le spune într-un anume
fel iar oile îl ascultă.

De
asemenea ei sunt buni cunoscători ai vremii. Ei ştiu când
vine ploaia, că pe ei îi interesează ce măsuri să ia, cum
să se îmbrace, când se îndepărtează de stână.

Dacă
cerul e roşu când asfinte soarele iar soarele asfinte în
geană înseamnă că va ploua; dacă bate vântul de
la miazăzi, dacă ziua, în timpul verii este năduşeală,
vine ploaia.

Păcurarii
cunosc stelele: caru' mare, caru' mic; steaua
polară, drumul stelelor, apoi cloţa după care se
orientează noaptea, la păscutul oilor, când e vară, cald; pe
urmă: toiegele, sfredelul, crucea şi cei trei luceferi:
de seară, de noapte şi cel de către ziuă

Ei
mai cunosc, de asemenea toate beteşugurile oilor lor. Cum se uită
la oaie şi o vede tristă, păcurariul ştie ce trebuie să-i facă.
Fiindcă, trebuie să se ştie oile sunt animalele cele mai gingaşe
dar şi cele mai pretenţioase şi au nevoie de îngrijiri
speciale.

Vara
ele fiind rele de căldură se îmbolnăvesc de sânger
(boală specifică). Păcurarul le pune urechile pe un băţ şi
le scrijelează cu un briceag, apoi le bate bine cu un băţ până
ce urechea lasă sângele rău. Când nu curge
suficent, caută gropiţele de de-asupra ochilor, freacă bine şi le
împunge cu vârful briceagului. Dacă nici aşa oaia nu se
simte bine atunci o împunge cu sula în coadă şi bagă
spânz.

Dacă
oile au păscut trifoi verde şi se umflă de splină, păcurarul
numără trei coaste de la adâncitura piciorului, la a treia
coastă dă cu sula, dar numai trei degete (asta-i măsura) şi după
aia imediat se dezumflă.

Păcurarii ştiu la
fătatul oilor, când o oaie nu poate făta sau când
mielu' vine rău. El suce (întoarce) mielu' cu capul
şi cu picioarele dinainte şi reuşeşte să-l scoată. Dacă nu
reuşeşte atunci scoate mielu oricum dar salvează oaia.

Când
oile sunt schioape le spală cu piatră vânătă la picioare.
Şi cu zeamă de tutun când fac asfice(boală specifică)

Cunoscuta
legendă cu baba Dochia este o legendă păstorească în care
se arată cum baba Dochia cu fiul ei, Ion, au plecat cu oile în
munte dar prea învreme Şi l-a prins o zloată mare iar Ion cu
oile a îngheţat de frig şi s-au transformat în stânci
de piatră.

Asemănător într-o
baladă vedem cum Ion a plecat cu oile la munte iară soţia sa se
jeleşte că a rămas singură şi cântă ca Ion să o audă şi
să-şi aducă aminte de ea, cum a lăsat-o.

Aşa
este obiceiul la păcurari: de cum se face primăvara ei pleacă cu
oile de-acasă şi nu mai vin din munte până toamna. Femeia
duce tot greul casei, ea se duce cu furca-n brâu la secerat, că
aşa sunt româncele, ca să nu piardă timpul pe drum, degeaba.
Cu mâinile răsuce firul, toarce şi pe cap poartă o cotăriţă
cu mâncare sau în spate poartă o troacă cu copilul.

In
baladă, femeia îl strigă pe Ion, să vină acasă, să o facă
mireasă dar în locul lui Ion vine o mică turturea care plânge
de mila ei.

Femeia
caută o răzbunare pe mama sa care a dat-o după păcurari.
Mesagerul este turtureaua care să o întrebe pe maică-sa ce să
facă cu ţoalele(hainele) ei de mireasă: să-şi cumpere
cruce şi casă (coşciug), fiindcă viaţa ei e una prea
grea, ca mamele să înţeleagă "cum îşi mărită
fetele":

Du-ce, Ioane, du-ce,

Cu oile la munce

Da-ţ'
adă amince

Unge m-ai lăsat,

Sub un lemn uscat,

La marjină dă sat,

Cu furca în brâu,

Cu secera în grâu...

Săcerai
cât săcerai,

La un deget mă tăiai,

Puţîn sânge cursă,

Doru
de Ion mă ajunsă;

Da' vino, Ioane, acasă


mă faşi mireasă

Şi în pat mă culcă,

În gură mă ţucă...

Veni o mică turturea,


pusă pe brazda mea:

-Taci tu mică turturea,

Ce te-ai pus pe brazda mea,

Or' tu plângi de mila mea?!

Du-ce tu la maica mea

Şi
spune-i din gur-aşa:

Şă-mi
scoată ţoalele-afară,

Să le dea pară cu ceară

Şi cu banii de la masă,

Şă-mi
cumpere lemn de casă ( cu sens de coşciug)

Şi
cu banii de la uşe,

Să-mi
cumpere lemn de cruce,

Să vadă rumâncele,

Cum mărită fetele

(
auzită de la soţia mea Cireşan Maria, 62 de ani, satul Duleu)

În altă baladă îl vedem pe Costa
păcuraul, foarte bogat, având oi multe, având de toate:
brânză, lapte şi urdă. El fecior voinic, cu faţa ca bujorul
este îndrăgostit. Dar fata care îi duce dorul, el fiind
departe, cu turma, îl aşteaptă să vină din munte.

Dar
la drumul spre munte Costa este prins de neauă şi nu mai poate
coborî. Mâncare nu mai are, câini urlă de foame.
Lupii îl atacă şi Costa se găseşte în mare primejdie.
El se roagă şi strigă către Munţi, să-l ajute. Ruga i-a fost
ascultată, a început un vânt călduros şi neaua s-a
topit lăsându-i drum de întoarcere. De bucurie feciorul
a început să fluiere şi să cânte, în aşa fel că
încât iubita îl aude şi îl aşteaptă:

Paşce Costa oile

Pră
toace zănoagele (locuri),

Avea oi mândre şî mulce,

Câce flori vara pră munce,

Hărnice
şi ochişele,

Câce
flori dă viorele;

Avea
şuce (fără coarne) şî corniţă

Şî cu lapce toace-n ţâţă

Câtă apă-ntr-o fântână,

Urdă dă lipit o stână,

Caşu' mare cât un car,

Avea
bogăţîi în dar

Costa,
Costa, păcurariu'

Cu
nume dă Poienariu,

Roşu-n
faţă, ca bujoru'

Înfrăţît
cu mândru' Codru;

Îl
plânje o fată mare

Şe-l
aşteaptă în cărare...

Dus
îi, dus, dă primăvară

Şî
trecu şi astă vară;

Mult
îi dă când îi plecat,

Doru'
i dă sărutat;

Fata
strîgă şî boceşte,

Costa-n
munce pătimeşte:

L-o
prins neaua pră vâlcele,

Nu
poate ieşi din ele,

Vântu'
bate, viscoleşte,

Lupii-atacă
mişeleşte,

Nu-i
mâncare, neaua-i mare,

Câinii urlă trişti de jale,

Nu
mai vede nici o cale...

Costa
strigă munţilor,

Ca
să-i vină-n ajutor,

Munţii
ruga-i ascultară,

Povara
i-o scuturară,

Neaua
să topi, să dusă,

Costa
pucea să să ducă...


bucurie că-i scăpat,

S-apucă
dă fluierat,


doinit şî dă cântat

De-l auzea mândra din sat

Aşteptându-l
pră-nsărat

Cu
gându' la sărutat.

(auzită de la Petru Roşu, 75 de ani, Valeamare)

Poporul
nostru în toate vremurile a fost legat de creşterea
animalelor. Şi în legătură cu păstoritul s-au creat multe
povestiri, balade, versuri şi melodii.

Aşa
cum remarca şi Haşdeu cântările noastre mai toate încep
cu "frunză verde", ele se leagă de Codru şi de Pădure,
fiindcă aceştea făceau parte din viaţa românului şi din
preocupările lui.

Obiceiuri
de la stână

Păcurarii
îşi îmbină turmele mai mulţi la un loc, făcând
un ciopor (turmă) de trei şi patru sute de oi. Se aleg
sterpele şi berbecii în altă turmă.

Oile
se cântăresc, a II-a zi de Sfântul Gheorghe, zi în
care oile şi vacile se şi răscocesc. Acuma văd păcurarii
care oi au lapte mai mult, cântărindu-şi fiecare laptele în
parte. Măsoară laptele cu occa (cam trei măsuri la occa) iar
găleata are 14 litri. Aceasta se măsoară cu răbaşu
(răbojul) care e crestat de la litră la litră şi în
jumătăţi.

Încă
de cu seară se aleg meii, se mulg oile, se fierbe laptele şi se
face o mămăligă. Se strâng toţi păcurarii şi mănâncă
lapte cu coleşă (mămăligă), după care pleacă cu oile la
păscut toată noaptea, ca să aibă oile lapte mult a II-a zi. Când
se face de ziuă vin cu oile către stână şi se culcă puţin.
Iar oile sunt sătule şi rumegă. Doi păcurari s-au dus cu meii în
altă parte, să nu fie aproape de oi. La ora 12 le bagă în
strungă şi fiecare păcurar îşi mulge oile sale. Când
sunt gata, toţi cântăresc, pe rând, laptele iar unul
încreştează pe un alt răboş câte occa lapte a avut
fiecare. Câte occa de lapte a avut, atâtea crestături
face. Cel ce are mai multe, acesta are şi măsuri mai multe. El este
cel care ia laptele mai întâi.

În
ziua în care se cântătesc oile (laptele) se face
mâncare bună. Cel ce ia laptele şi toţi păcurarii mănâncă
la un loc (împreună). Se bea şi ţuică pentru alvălucul
(adălmaşul) oilor. După ce au mâncat şi au băut se
veselesc. Unul cântă în fluieroni (fluieră) iar
ceilalţi joacă cu femeile lor. E o zi de petrecere şi mare
bucurie, fiindcă laptele înseamnă belşugul şi sporul casei.

Cel ce
ia laptele mai întâi se numeşte băcioni ( baci).
El acum este preocupat de treburile stânei: încheagă
laptele, fiebe urda, face curăţenie. Găleţile trebuie să fie
pregătite, să fie bine spălate şi uscate cu grijă. Nu trebuie
lăsate la soare şi la vânt, fiindcă lemnul se strânge
şi curge laptele.

Tot în
această zi se răscocesc oile, ca să dea laptele mai mult
peste vară. Există mai multe variante ale răscococitului. Muierea
şi bărbatul iau colacul cu butoară ( cu gaură) şi cununa
cu flori şi o trec pe sub burta oii. Unul de-o prte şi altul de
cealaltă trag de colac zicând:

- Cucu!

Răscucu!

Tai oaia?

N-o tăia,

pân'
nu umple găleata!.

În fiecare sat
strigatul (răscocitul) este altfel dar obiceiul este cam
acelaşi.

Dacă plouă nu se
cântăresc oile până când se face vreme bună dar
de răscocit se răscocesc şi oile şi vacile, oricum ar fi vremea.
Cununa de flori, cu care se răscocesc oile se
atârnă pe doi pari la uşa strungii.

Cântare ciobănească

Păcurari cu
oi băluţă,

Nu ţinea
multe drăguţă,

Ţine-le
mai puţintele,

Pă prim loc
oile tăle;

Oile ţi-aduc
venit

Mândrele-s
pră risipit...

Păcurari cu
şuba sură

Ţine-ţ' o mândră
dar bună

Şî oiţă
ochişele,

Ca să fie frumuşele;

Fii doar cu
mândruţa ta,

Că vine
altu' ş-o ia.

Astronomii
satelor noastre

Din timpurile vechi, când nu era cunoscut ceasornicul, oamenii
se orientau după Soare, Lună şi Stele, pentru a cunoaşte mesul
zilei şi al nopţii.

Această
orientare mai este întregită şi de altele, din jurul lui.
Astfel Cântecul Cocoşului era socotit de către cei vechi ca
fiind de origine divină.

Cocoşii
spunea Pliniu cel Tânăr sunt creaţi anume ca să trezească
pe muncitorii pământului, la muncă. Ei se duc la culcuş
odată cu Soarele şi la a IV-a veghe cheamă omul la începerea
altei zile cu griji şi muncă. Cocoşii nu suferă ca răsăritul
Soarelui să-i afle nepregătiţi, vestind începutul unei zile
noi, prin cântare şi prin bătaie de aripi.

Este un
fapt, în afară de orice îndoială, că puţine popoare
mai păstrează, aproape cu sfinţenie, în toată prospeţimea
lor, obiceiurile, datinile, credinţele şi superstiţiile moştenite
de la strămoşi, ca poporul nostru. Aceste tradiţii, pe lângă
farmecul şi originalitatea lor, mai au darul să descopere o bună
parte din Sufletul nobil şi înţelepciunea înaintaşilor.

Romanii
împărteau timpul după cele trei cântări ale cocoşilor.
Ţăranii nostri folosesc şi astăzi aceeaşi împărţire
străbună, şi anume, în loc de Miezul nopţii mai zic şi Pe
la cântători, adică când Cocoşii cântă
prima dată. Al doilea cântat este pe la orele trei dimineaţa
iar al III-lea la răsăritul Luceafărului de dimineaţă, când
apune găienuşa şi se luminează de ziuă.

La
ţăranul roman, în vechime, Cocoşul era considerat ca cel
dintâi vestitor al Luminii.

De aceea el este şi
duşmanul cel mai de neîmpăcat al duhurilor necurate, care
pricinuesc multe necazuri oamenilor. Aşa se spune, că Duhurile rele
dispar şi îşi pierd toată puterea, odată cu cântatul
Cocoşilor.

În legendele,
poveştile şi basmele româneşti Cocoşul ocroteşte pe fetele
de împărat sau pe zâne, pentru ca zmeii să nu le
răpească. În alte poveşti, ca se pildă în "Punguţa
cu doi bani", cocoşul câştigă prin isteţimea lui mulţime
de bani, pe care înghiţindu-i, îi aduce pe urmă
stăpânului. În fine, în unele poveşti ni se
aminteşte de cocoşul năzdrăvan care îl călăuzeşte pe
Făt-Frumos să-şi atingă scopul urmărit.

Tot
în credinţa veche li se atribuiau cocoşilor puteri de
vinecare. Bolnavii după însănătoşire jertfeau, în
semn de ofrandă câte un cocoş alb.

Această
credinţă s-a păstrat până în zilele noastre. Astfel
babele vrăjitoare sau descântătoare nu încep să
lucreze până nu li se dă un cocoş şi câţiva bani de
argint.

Şi
astăzi se consideră cocoşii ca lecuitor ai durerilor, boale de
cap, de pântece, otrăviri, muşcături de câni turbaţi.

În unele părţi se obişnuieşte să se pună la temelia casei
noi un cap de cocoş, ca aducător de noroc sau ocrotitor împotiva
duhurilor necurate.

Despre
cocoşii care cântă de 12 ori la miezul nopţii se zice că
sunt năzdrăvani. Ei zice-se, cântă înaintea
celorlalţi pentru că ei îi aud atunci pe îngeri cântând
în cer.

Femeia
care taie un astfel de cocoş, se crede, va păţi ceva rău sau îşi
va pierde glasul, ca să nu mai poată fi auzită de alţii.

Romanii
atribuiau cocoşilor anumite daruri profetice, cari prevesteau timpul
şi viitorul. În acest scop ei întreţineau pe spesele
publice un însemnat număr de cocoşi, ca fiind consiferaţi
sfânţi.

La
poporul nostru cocoşul de asemenea e socotit ca profet domestic,
care prevesteşte sosirea unui oaspete, schimbarea timpului sau alte
întâmplări din familie.

Vara când
el cântă mult, peste zi, e semn că în curând va
ploua. Iarna când cântă peste zi, e semn că va fi vreme
bună.

La
nunţile ţărăneşti se obişnuia să se aducă mirilor ca dar de
nuntă, pe lângă altele, şi un cocoş, căruia i se pune în
cioc o floare roşie, se aşeza înaintea naşilor, ceea ce
vestea că se iveşte ziua şi este timpul ca oaspeţii să se ridice
de la masă.

În
fine mai trebuie amintit că poporul a mai împrumutat numele
cocoşului şi unor bureţi: cosaci sau plante: creasta
cocoşului sau cocoşei, pentru aceleaşi motive de mai
sus.

Cocoşul
prevestitor:

- dacă cântă
cocoşul în prag, vesteşte că sosesc goşti (
musafiri)

- dacă o găină cântă
ca şi cocoşul, vesteşte că va fi rău în familie, o
nenorocire sau chiar moartea. Atunci se pregăteşte
un topor, care se pune lângă masă. Se ia găina şi se aşează
cu coada sub masă şi capul înainte. Se dă peste cap să vină
cu coada înainte şi cu capul înapoi. Aşa se tot
întoarce până ce se ajunge la pragul uşii. Dacă pe
prag cade coada se ia toporul şi i se taie coada, apoi i se dă
drumul şi nu va mai cânta ca şi cocoşul. Dacă însă
s-a nimerit cu capul pe prag i se taie capul, se aruncă peste gard
şi se îngroapă în pământ, dar afară din curte,
iar găina aceea nu se poate mânca.

- dacă
vara cocoşul va cânta mult peste zi este semn că va ploua

- dacă
iarna cocoşul va cânta peste zi este semn că se va face vreme
bună şi se va muia gerul

- dacă
cocoşii cântă devreme în culcuşul lor, prevestesc că
va fi timp ploios,

- dacă
cântă pe gard, e semn că se va face vreme bună,

Când
se întâmpla să fie secetă mare, vara, femeile înmuiau
cocoşii negrii într-un izvor, ca să pornească ploaia iar
când ploua prea mult se aruncau în apă cocoşii de altă
culoare pentru a se face iarăşi vreme bună.

Cunoaşterea vremii

Agricultorul
care lucreză cu sârguinţă pământul este mereu cu
ochii spre cer, aşteptând ploaia, fără de care osteneala lui
ar fi zadarnică. Iar în timp de secetă ţăranul se
roagă ca asupra pământului şi a holdelor lui, să cadă din
înălţimile văzduhului, stropii binefăcători.

Căutând mereu
spre cer dar şi în jurul său, plugarul a învăţat să
cunoască toate semnele care prevestesc mersul vremii. Multe
schimbări din atmosferă, din viaţa plantelor şi a animalelor sunt
semene după care omul cunoaşte apropierea ploii.

Seara ţăranii privesc
cerul, frământarea norilor sau direcţia vânturilor,
starea anumitor plante şi animale şi după semnele pe care numai ei
le cunosc îşi fac planul de lucru pentru a doua zi. Sunt unii
oameni care aşa de bine cunosc schimbarea timpului încât
rareori se înşeală.

Din experienta aceasta,
rod al înţelepciunii populare, s-au stabilit anumite reguli,
după care omul satului se orientează în cunoaşterea vremii.
Numai cine cunoaşte munca grea a ţăranului ca şi binefacerea unui
nor care îşi varsă harul peste ogorul însetat, poate
să-şi dea seama de valoarea acestor semene.

Ţăranii
n-au învaţat din cărţi aceste semene, ci le-a învăţat
unii de la alţii sau din observaţiile proprii.

Numai
ţăranii ştiu că vine ploaia când cerul este senin şi când
nici un nor nu tulbură văzduhul dar stele îşi pierd
strălucirea părând învăluite în ceaţă sau când
razele roşii ale soarelui, la răsărit, sunt tăiate sau amestecate
cu linii negre iar soarele însuşi apare, dintr-o dată, într-o
mare roşiatică sau înconjurat de un cerc îndoit. Ei
înţeleg deopotrivă şi semnele lunii atunci când
aceasta răsare înconjurată de un cerc de aburi care se prefac
în nori negrişori şi se îndepărtează purtaţi de
vânturi. Dacă luna este cu burta în jos e semn că
ploaie mai mult timp. Dacă luna este cu coarnele în jos e
secetă mare.

Tăranul
mai ştie că dacă ceriul e roşu la asfinţit, arată că vine
vânt.

Dacă
soarele la asfinţit se bagă în geană, vine ploaie.
Dacă soarele răsare dimineaţa în geană roşie, în
acea zi are să ploaie;

Când
ploaie cu bulbuci, înseamnă că ploile ţin mult. Când
şanţurile se umezesc este semn că vine ploaia.

În
fiecare regiune agricultorii şi ciobanii cunosc bătaia vânturilor
şi direcţia din care aduc ploaie sau secetă. Vântul care
bate de la răsărit aduce ploaie. Vântul care bate de la apus,
aduce ploaie cu furtună.

Vântul
de la miazăzi aduce căldură şi usucă pământul. Vântul
care bate de la miazănoapte aduce frig şi ger. Dacă bate
Primăvara, aduce multă pagubă pentru plante şi sărăcie pentru
ţărani.

Animalele,
se pare, au un simţ mult mai dezvoltat la schimbarea vremii decât
omul. Astfel vitele care trăiesc pe lângă casa omului,
păsările şi insectele, prin anumite semene, arată omului
schimbarea vremii:

când
şurlicarii cântă în zbor, ei prevestesc secetă;

când ciorile
zboară în cârd, înseamnă că vremea e
schimbătoare.

Când
se taie porcul de Ignat, dacă splina porcului e subţire, la capătul
ei, înseamnă că iarna este uşoară la început şi grea
la sfârşit. Dacă splina e groasă la cap şi subţire la
coadă, înseamnă că iarna e grea la început şi uşoară
la sfârşit.

Din
experienţa lor de viaţă sunt încă şi încă sute de
semene pe care ţăranii şi le-au însuşit, ca prevestitoare
în privinţa vremii.

Semne
şi previziuni pentru lunile anului

Dacă
noaptea de Anul nou va fi lină, prevesteşte un an bun

În
ziua de Anul Nou de se va roşii cerul spre răsărit va fi un an
ploios.

Dacă
ploaie ori este moină, în ziua de Bobotează, scumpete mare va
fi peste an.

De va
îngheţa pământul în Ianuarie şi în acest
timp va bate mult vântulul de către miazăzi, belşuguri multe
vor fi.

Dacă
va fi zăpadă în februarie, semănăturile se vor întări

Februarie
urât şi maiu frumos, an mănos înseamnă.

Dacă
până la 7 februarie va tuna, în aceste zile ţăranii
vor avea pagubă în semănături.

La Strecenie
iese ursul din bârlog şi dacă îşi vede umbra se duce
înapoi, semn că iarna nu s-a terminat.

De va
fi frig în 7 Martie, vine iarna cea mică

Dacă
în noaptea de Bunavestire va fi senin, de multe griji va scăpa
ţăranul.

Martie
răcoros, nu aduce un an mănos.

Zăpada
de Martie împuţinează vinul.

Tunetele
din Martie arată un an mănos.

Aprilie
frumos, Maiu fioros, Aprilie umed aduce belşug.

Negura de la
răsărit şi miazăzi, în Aprilie e semn bun.

De
tună în Aprilie să nu te mai temi de ger.

Aprilie
frumos, aduce vară furtunoasă.

De vor fi
flori multe în vişini vor fi viile roditoare.

Roua de Mai
şi răceala va aduce mult fân şi vin mult.

Roiul
din Mai, aduce un car de mălai.

Gândacii
mulţi, vestesc an mănos.

Când
sunt greieri mulţi, e puţin fân.

Iunie mai
uscat decât umed, umple buţile de vin.

Oamenii
născuţi în Iunie, ca şi vântul ce bate, uşor se
înschimbă.

Iunie umed şi rece,
strică tot anul.

Călătoria furnicilor,
vesteşte timp bun.

Omidele
multe vestesc vin şi grâu mult.

Dacă se fac
mulţi bureţi iuţi este semn că iarna ce urmează va fi uşoară

Rusalele umed, vesteşte
Crăciun gras.

Căldura din Iulie
vesteşte an bun.

Dacă păianjănul îşi
rupe pânza în două, va ploua.

Dacă luna plină are
curte la amiazi şi răsărit urmează timp senin, statornic.

Muşuroiele
de furnici mai ridicate, vestesc iarnă grea.

Negură în
August, de pe livezi şi râuri de se arată, după apunerea
soarelui, înseamnă timp frumos şi statornic.

Ploaia din August
subţiază vinul.

Vânturile
de miazănoapte aduc timp statornic.

Dacă barza
cioacăne, va ploia.

Dacă
se fac alune multe, va fi iarnă grea.

Luna
Septembrie de va fi caldă, va fi iarnă lungă.

De cade
ghinda înainte de Sfântu Mihaiu, iarna se va pune curând.

Răpăciune cald,
brumărel rece şi umed.

După Sfântă
Mărie, să nu porţi pălărie.

Tunetul din Septembrie,
vesteşte zăpadă multă în Februarie şi an mănos.

Plecarea
timpurie a rândunelelor înseamnă ca iarna vine mai
devreme.

Când
cad frunzele din copaci mai devreme, boală în dobitoace va fi.

Când
păsările călătoare pleacă mai devreme iar trandafirii vor
înflori toamna, semn prevestitor de moarte arată.

Brumărel
şi mărţişor sunt luni surori. Cu cât frunzele arborilor cad
mai curând, cu
atât mai roditor va fi anul viitor.

Gerul
şi frigul din Octombrie îmblânzeşte pe Ianuarie şi
Februarie.

Şoarecii
de câmp de se retrag către sat, iarna e aproape.

Neaua şi
frigul din Octombrie, aduce ianuarie moale.

Când arborii ţin
frunza mult, iarna e departe dar va fi grea, cu multe omizi în
anul viitor.

De plouă la
începutul lui Noiembrie săptămâna Crăciunului va fi
geroasă.

Neaua multă
de pe pomi, înseamnă muguri puţini de cu primăvară.

Şoareci
de câmp de se arată, iarna e departe.

De se
arată în Decembrie multe gâşte sălbatice şi iepurii
se apropie de sat, va fi iarnă grea, geroasă la început.

Crăciunul cu zăpadă,
prevesteşte an mănos.

Crăciunul
ploios va aduce un Paşte friguros.

Decembrie
geros, va aduce un an mănos.

Superstiţii
din popor

Prima
dată când auzi că fulgeră, se ia o bucată de fier şi se dă
pe frunte, ca să nu fie lovit de trăsnet.

Când eram copii
mama spunea să nu batem mărul, că va bate piatra.

Dacă era secetă mare
vara şi nu ploaie nicicum, 3-4 voinici curajoşi mergeau la cimitir
noaptea şi smulgeau crucea ultimului mort, apoi mergeau la râu
şi o aruncau pe apă, zicând că acest mort s-a făcut muroni
(muroi) şi a oprit ploaia.

O altă variantă era
aceea că dacă în apropierea satului s-au stabilit ţigani
cărămidari, se credea că acestea, cu vrăjitoarele lor au oprit
anume ploaia, ca să li se usuce cărămida. Oamenii mergeau şi-i
goneau din sat.

Când se vedea că
vine furtună, cu nori negri se puneau topoare cu tăişul în
sus, ca să nu bată piatra şi să se spargă norii. Se
aruncau, în acelaşi scop cu ghijele (cojile) de ouă,
păstrate de la Paşti şi se trăgeau şi clopotele la biserică, ca
de alarmă.

Postfaţa


cuprinzi în câteva cuvinte complexitatea condeierului
ţăran Iosif Cireşan Loga este desigur un lucru hazardat. El face
parte din categoria acelora care binecuvântaţi de Dumnezeu cu
harul zicerii, are atâtea lucruri de dăruit încât
cu siguranţă viaţa e mult prea scurtă, ca să le poată cuprinde
pe toate.

Experienţa
vieţii stufoase i-a fost marea Academie care i-a adus cel mai de
preţ buchet - acela al înţelepciunii.

Din
stirpea celor aleşi, Iosif Cireşan-Loga este asemeni marelui
conducător de trib care şi-a asumat până la capăt
responsabilitatea grupului de care a aparţinut. A fost un luptător,
un participant activ nu doar la evenimentele istorice şi sociale (
aşa cum ar fi grupul de rezistenţă din munţii Arienişului)ci şi
pe plan cultural: a format şi condus în Duleu, mulţi ani un
grup de animaţie, împreună cu profesorul Teodorescu; a
înfiinţat două muzee: mai întâi în Duleu,
apoi în Bocşa, a făcut arheologie, a format tineri pe tărâm
cultural, a înfiinţat în Bocşa un cenacu literar, a
condus o revistă Valea Bârzavei. A fost sufetul
Mişcării de reabilitare a Fenomenului Condeierilor plugari. Şi
lista ar putea continua...

Scrieriile lui Iosif Cireşan-Loga sunt multe încă
nepublicate: memoralistică, amintiri, lucrări de etnografie şi
etnologie, poveşti etc.

Preocupat
de tot ceea ce ţine de specificul nostru cultural pe parcursul
vieţii, asemeni unei albine, care-şi colectează polenul, autorul a
adunat petală cu petală un corpus complet de la elemente ce ţin de
datini şi obiceiuri, rituri, cântece,etc, până la un
mănunchi solid de lucruri apareţinătoare culturii noastre
materiale, milenare, convins fiind că acestea, toate, trebuie să
reziste, pentru că ne reprezintă şi ne fac cinste.

Volumul de faţă Obiceiuri din Valea Bârzavei,
ne prezintă obiceurile culese din locul de baştină, aşa cum erau
ele odinioară.

O
caracteristică a volumului dar şi a scrisului condeierilor o
reprezintă naturaleţea savuroasă, îmbinarea spiritului
ţărănesc cu spiritul didactic, constructiv.

Vorbirea
populară cu scrisul literal este, de asemenea, o îmbinare
frecventă la fel cum în text timpul prezent se pierde mereu
într-un timp al rememorării, într-un loc şi într-un
spaţiu prielnic facerilor şi prefacerilor, când
lumea şi oamenii erau altfel, când obiceiurile puteau fi
reactualizate

Expresiile
tipice: a arunca ochii, altu' an; au plecat (la munte) prea
învreme; scrierea veche: mi ţi-I; (cântecu
)lu'sora ei etc ca şi intervenţia sfătoasă pe text, găsirea
unei soluţii ad-hoc: Şi de ce să mai stea fecioru', că-i
bătrân şi l-a ajuns vremea, la fel şi la fată, că-i
bătrână, îi trece vremea şi se urâţeşte...ne
amintesc de stilul cronicarului bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg

etnolog Maria Mândroane

Promo

Salbe

Biblioteca Banat

Vizitatori Banaterra

Display Pagerank