O duminică după-amiază de iulie. Ultimele case ale oraşului au rămas în urmă şi, după o zi toridă, soarele scapătă spre asfinţit, indicându-ne, fără putinţă de tăgadă, direcţia pe care trebuie s-o urmăm. Suntem pe un drumeag prăfuit de ţară, străjuit de plopi şi de terenuri virane, peisajul semănând cu un altul pe care o să-l găsesc notat peste mult timp într-un caiet: „Până-n zări, umbrele plopilor sunt întunecate şi lungi, foarte lungi, nespus de lungi, încât câmpia pare burta unei zebre adormite care respiră rar, foarte rar, din ce în ce mai rar…” 

O bună parte din istoria neamului nostru românesc se află consemnată în filele vechilor Cazanii, ale Evangheliior și ale altor cărți bisericești.

Cititul și scrisul au pătruns în spațiul nostru cultural românesc prin Biserică. Pe lângă mănăstiri și bisericile de mir mai importante s-au organizat primele școli, unde erau pregătiți, atât viitorii slujitori ai altarelor, cât și oameni de care avea nevoie societatea românească în unitățile de administrație publică.

Sunt de-a dreptul emoționante însemnările din aceste cărți de cult, unde găsim menționate evenimente locale sau naționale cum ar fi: „La zece zile după Sfintele Paști a fost un mare cutremur“, „Au năvălit tătarii“, „A trecut Vodă prin satul nostru și prin mănăstirea noastră“