În acele zile fierbinți din decembrie 1989, fiind de serviciu la apărarea întreprinderii împotriva așa-zișilor teroriști, am avut prilejul de a cunoaște primul jurnalist occidental. Unul venit, tam-nisam, tocmai de la Paris. Acum (martie 2017), am aflat pe Internet că este redactorul-șef al hebdomadarului „Informations ouvrières“ din Paris, fondat în 1958 (potrivit Wikipedia), organ al Partidului Muncitoresc Independent din Franța. M-a întrebat, atunci, în acel decembrie de neuitat pentru mine, ce anume dorim noi, cetățenii români, după ce așa-numitul dictator a fost împușcat fiindcă probabil știa prea multe despre cei despre care nu trebuie să știm nimic ori mai nimic. „Vrem libertatea presei!“, i-am răspuns eu pe nerăsuflate. A zâmbit și mi-a răspuns sec: „Nu există nicio libertate a presei.“ 

Citind poezia lui Eugen Dorcescu, parcurgând exegeza şi cunoscând îndeaproape Omul, am realizat că mă aflu în faţa unui Poet metafizic, pentru care „Nimic nu e aicea! Totu-i peste...” – înţelegându-se prin „tot” substanţa şi sensul, inaccesibile cunoaşterii pe orizontală. „Totu-i peste”, adică dincolo de aparenţe, într-un univers plămădit din imanenţe şi transcendenţe, seducător, dar şi apăsător, prin misteru-i infinit. Căutând, pe cale intuitivă, dar şi livrescă, esenţa acestui mister abisal, Eugen Dorcescu îşi struneşte instinctul artistic după reperele deduse din studiul sistematic al Bibliei, „Carte a cărţilor”, purtătoare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Citește „Unirea“ nr. 4-5/2017>>>

Citește >>>

Citește >>>