Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a întrebat: Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul...? Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase asta, că o preocupa aşa ceva... Oare chiar încercase să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu...

O duminică după-amiază de iulie. Ultimele case ale oraşului au rămas în urmă şi, după o zi toridă, soarele scapătă spre asfinţit, indicându-ne, fără putinţă de tăgadă, direcţia pe care trebuie s-o urmăm. Suntem pe un drumeag prăfuit de ţară, străjuit de plopi şi de terenuri virane, peisajul semănând cu un altul pe care o să-l găsesc notat peste mult timp într-un caiet: „Până-n zări, umbrele plopilor sunt întunecate şi lungi, foarte lungi, nespus de lungi, încât câmpia pare burta unei zebre adormite care respiră rar, foarte rar, din ce în ce mai rar…” 

— Lui Lazarescu i s-ar fi potrivit ca o mănușă cariera universitară. Biblioteca, scrisul, catedra. Îl şi văd uitându-se la ceas şi grăbind pasul spre bibliotecă, fiindcă e ora închiderii. Sau la o masă lipită de perete, cu lampa de petrol în faţa sa, răspândind un miros înţepător în cameră, făcând conspecte, sortând fişe, mototolind hârtii, trecându-şi nervos mâinile prin păr, ca până la urmă să şi le împreuneze după ceafă, lăsându-se moale pe speteaza din piele roasă a unui scaun robust, din stejar lăcuit, cu privirea aţintită pe icoana Fecioarei Maria cu pruncul în braţe...

S-au aşezat la o măsuţă, înghesuiţi pe o terasă, lângă peretele prăfuit al unei clădiri vechi, cu o mare parte din tencuială căzută şi sfărâmată printre tufe de buruieni. Doar umbrela de deasupra lor era nouă şi foarte colorată. Aveau atât de puţin loc, încât, aşa cum stăteau, faţă în faţă, păreau, de la o oarecare distanţă, doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi. Nu se opriseră din drum ca să consume neapărat ceva. Îngheţatele pe care le comandaseră erau doar un pretext pentru a se mai odihni după o plimbare lungă şi obositoare. S-au înţeles să se vadă într-un loc retras, nu doar din teama de a nu fi descoperiţi împreună, ci şi pentru a se putea bucura în voie unul de celălalt, evitând, în măsura posibilităţilor, intruziuni nedorite în intimitatea lor, pe care şi-o dăruiseră, în sfârşit, după multe amânări.

De câteva zile femeia sta fără de reacţie, nemişcată în balansoarul de pe terasă. Noroc că era vară. Poate că, şi dacă nu era, tot n-ar fi simţit frigul, sau ploaia, sau ninsoarea. Peste ea ninsese amarul şi dezamăgirea fără de capăt. O ţinea împietrită, fără să se mişte. Doar din când în când tresărea scurt, spasmodic, ca şi când ar fi trecut-o frisoane. (fragment).